miercuri, 30 aprilie 2008

Repozitionarea

Prietena noastra S are un nou prieten, cu care se intelege si e fericita. Din momentul ala (al debutului ei “in fericire”) eu unul am inceput sa resimt un resentiment cu totul deplasat pentru dumneaei. Nu puteam sa nu-l observ, dar in acelasi timp nu putem sa mi-l controlez: ce-am, bai nene, cu fata?!, imi ziceam. Draci! Nimica nu intelegeam. Da’ pana la urma am luat iar bibliografia la mana si am gasit: ce, credeati ca m-am ramolit de tot?
E vorba de ceea ce s-ar putea denumi “repozitionare personala”, ca sa ne luam si noi dupa astia desteptii care scriu carti pentru oamenii de cariera. Bref, situatia era cam asa: domnisoara S era pozitionata in capul meu ca “nefericita in amor”. Eu, care ma pretind frustrat in chestiunea aceasta, nu aveam nimic cu ea, ba chiar o mare simpatie, asa cum ai in general pentru cei pe care-i compatimesti putin. Cand ea a schimbat calimera si eu n-am mai avut motiv s-o compatimesc… hop si resentimentul de colo!
Am si alte exemple, acum ca am localizat problema, dar nu cred ca e nevoie: sunt convins ca ati inteles despre ce e vorba si ca fiecare are sacul lui de exemple in privinta chestiei, numai sa stea sa le caute. Curios, cu cat prietenia pe care o ai pentru cineva e mai slabuta, cu atat resentimentul pe care-l simti e mai puternic, atunci cand trebuie sa-l repozitionezi. Acum ca ma gandesc, imi dau seama ca sunt un om rau si meschin: prea de putine ori mi s-a intamplat sa NU fi resimtit resentimentul de repozitionare!

joi, 24 aprilie 2008

Albania in NATO

N-am uitat nimic. Cica asta ar fi un defect, dar mie mi se pare o calitate: de ce iese la suprafata submarinul albanez? Ca sa respire vaslasii. De ce e criza de elastic in Albania? Au planificat lansarea unui satelit de spionaj. Cum opresti un tanc albanez? Il iei la bataie pe soldatul care-l impinge. Cand pierde viteza avionul supersonic albanez? Cand adoarme fochistul.

Cu toate astea, Albania a fost invitata sa adere la NATO, iar Ucraina, putere nucleara, nu. Foarte meserias, dupa parerea mea: eu, ca roman, sunt de-acum aliat cu albanezul si am ucrainianul ca potential inamic! N-am avut nevoie de prietenia unui popor de aproape 60 de milioane de oameni, samanta de oameni dati dracului, care-au supravietuit Holodomorului si Ejovscinei si Razboiului de Iarna (trupele care au luptat in Karelia erau recrutate din Ucraina, nu din Rusia) si invaziei germane si deportarilor staliniste; ne-am ales in schimb cu aliatul albanez, pe care, nu-i asa, ne vom baza in caz de conflict armat. Taci ca-i bine.

Nu zic de Croatia (invitata) si de Georgia (neinvitata): croatii demult trebuiau sa fie in Alianta, dar au fost caposi si n-au vrut sa-i predea pe generalii aia ai lor acuzati de genocid – ma rog, nu erau numai generali, erau militari si mai ales paramilitari de toate gradele. Acum s-au scos, nu ca intre timp i-ar fi predat, dar chestia e clara cand te uiti pe-o harta: NATO vrea mai intai sa inchida “Balcanii de Vest” (fosta Yugoslavie si Albania), care ramasesera ca o rana supuranda in flancul lor sudic. Urmeaza Muntenegru, previzibil, si in felul asta (aproape) toate coastele deschise ale Europei sunt sub control american – ceea ce, pentru o putere maritima, nu e de lepadat, chiar deloc.

Si pe mine cu ce ma incalzeste treaba asta?! Am ramas ca prostul, vecin cu o Ucraina mare (cat Polonia si Romania la un loc), inca balansand intre democratie si “democratie originala” (ca tara mea intre 1989 si 1996), frustrata, saraca, si cu neoimperialistii rusi calare pe ea! Iar silozurile ei nucleare - varza. Totusi, varza cum sunt, Ucraina detine arme atomice! Noi ce detinem? Bricul “Mircea”!

Rusii zic ca americanii au luat-o peste bot la summitul de la Bucuresti. Nu-s prea convins. Mai degraba si-au furat-o romanii si polonezii: Georgia e oricum departe, si are si-o gramada de probleme interne (macar ca e o tara de o frumusete fabuloasa, cam cum ne zicea noua propaganda comunista c-ar fi Romania!); dar Ucraina e aici, peste gard, zvarli pan’ la Odessa cu caciula! Sa fi fost invitata Ucraina, eram acum ca ungurii si cehii, reduceam armata si pompam bani in dezvoltare; asa, suntem tari de frontiera ale aliantei, si noi si polonezii, si baga, baiete, bani in bataturile “bibanilor”! D-aia dau eu bani la buget, sa-si faca generalii vile!

Lasa, ca dac-o fi ceva, avem alaturi de noi eroica armata albaneza.

marți, 15 aprilie 2008

Ura ca necesitate

La ce foloseste ura? Cu ce te-ajuta, frate, sa urasti in stanga si-n dreapta? Nu intelegeam. Da’ am pus mana si-am cautat prin surse, si uite c-am inteles. Nici nu e mare inginerie, la drept vorbind.
Chestia e ca nici o iubire nu se poate dispensa de proba urii. Cand iubesc ceva, musai sa urasc altceva, ca sa probez ca iubirea mea e veritabila si nu e caca-maca. Ca atunci cand iubesti o femeie: vrei cu dinadinsul sa bati pe careva pentru ea (desi ea, saraca, ar prefera sa-ti demonstrezi iubirea prin marimea contului). Cand iubesti o echipa, zor-nevoie sa-ti arati iubirea urandu-le de moarte pe toate celelalte echipe. Iubesti un gen muzical si scuipi pe toate celelalte (“Fuck Lambada fuck the rest / Heavy Metal is the best”). Iubesti o religie si-ti manifesti iubirea ca Torquemada, dragutul de el, omorand in chinuri zeci de mii de oameni (ar fi ramas Isus cu gura cascata daca vedea asa ceva!). Iubesti o tara si-ti racnesti iubirea in cele patru vanturi: Moarte alora! Si alora! Si alorlalti! Moarte tuturor, ce mai calea-valea! Iubesti o doctrina politica si intemeiezi, parinteste, Gulagul. Iubesti (in felul tau...) specia umana, o vrei supra-umana (“Ubermenschen”), si de-aici, hop, Holocaustul (sau “Shoah”, cum se spune mai nou, desi, zau, nu stiu de ce!).
Ergo: cand vrei sa iubesti, ai nevoie de un dusman, care sa-ti ameninte iubirea, iar tu sa sari s-o aperi. Da’ ce te faci cand iubirea ta nu e amenintata de nimic? Pai ce sa faci, te-apuci sa cauti dusmani! Daca gasesti, inca e bine, dar daca nu, ai pus-o, ca trebuie sa-i inventezi – si-aici sa te vad! Cel mai bine e sa angajezi un copywriter, in regim de free-lancing, buninteles...
Totusi, cu cat iubirea ta e mai atractiva, cu atat e mai usor sa gasesti “dusmani”: o femeie frumoasa are totdeauna multime de barbati pe langa ea. O echipa mereu castigatoare “o are promisa” de la toti cei pe care i-a invins. O religie puternica tinde sa devina universala, asa ca toate celelalte religii incearca s-o capaceasca, si devin numai bune de “dusmani”. La fel si cu tara, care daca-i atractiva, tenteaza pe multi, altfel nu prea: n-am auzit de “razboaie teritoriale” in Severnaia Zemlia!
De la un punct incolo, cu toate ca ura este “necesara”, devine contraproductiva, adica e mai rentabil sa lucrezi impreuna cu fostul dusman, si nu impotriva lui. Oriunde, oricand, exista unul mai sarac decat tine si decat ex-dusmanul tau, care abia asteapta sa te invadeze. Daca tu si ungurul tau sunteti azi satui, poti sa stii ca, undeva, e unul flamand, caruia nu-i pasa de nimic, numai sa se sature.
Cand Garibaldi a vrut sa le vorbeasca voluntarilor, ei l-au intrerupt cu strigate: “Traiasca Garibaldi! Moarte austriecilor!”. I-a intrerupt si el pe ei, strigand mai tare: “Traiasca Italia! Si nimanui moarte!”

luni, 14 aprilie 2008

"Nu te pricepi!" se intoarce

Ceea ce inteleg mai greu prietenii mei microbisti, sau chiar deloc, este de ce vreau titlul la Cluj. Desi sunt, iata, si eu un fel de bucurestean, imi doresc cu tot dinadinsul ca titlul sa mearga in provincie. Anul asta, la Cluj.
Sunt cateva motive, unul mai neserios ca altul, cu exceptia ultimului, care e foarte serios. Iata-le:
Dat fiind ca echipa bucuresteana al carei fan sunt, ce-i drept nu deosebit de ardent (mai mult in virtutea unei mosteniri de familie), nu are nici o sansa de a lua ceva, in afara de bataie, prefer ca si alte echipe bucurestene, al caror fan nu sunt, sa ia acelasi lucru, pe cat posibil. Imi doresc, sigur, sa-si dea bataie si intre ele, dar sa-si ia si de la echipele din provincie. De la toate. De la alea mici, batai cat mai mari!
In al doilea rand, nu stiu daca nu cumva sentimentul anti-bucurestean al celor din provincie (sentiment pe care toti il cunoastem, din armata macar, daca nu de peste tot), e chiar nefondat. Cred ca este, cel putin partial. Iar fotbalul a avut un mare rol in cimentarea astui sentiment: de cate ori echipele din provincie nu au fost nedreptatite? Cum a fost “jumulita” echipa din Craiova in deceniul opt (al mileniului trecut...)? Nu mai pomenesc de sistemul foarte umilitor al “echipei-satelit”, sistem care a intarit in prejudecatile (daca nu cumva in “judecatile”!) lor pe niste oameni oricum cu capsa pusa din cauza conducerii politice a “celor de la Bucuresti” – va amintiti de “ceaushima”, cum a fost poreclita “sistematizarea” satelor?
Motivul principal este insa urmatorul: o tara prea centralizata e o tara slaba. Un fotbal “centralizat” in capitala e un fotbal slab, “sectar”. Un fotbal “distribuit” cat mai uniform (cu mari centre in toate zonele istorice) are mai mari sanse sa fie puternic, adica sa produca o nationala puternica. Germania si Brazilia au cele mai multe finale jucate, si de ce oare? Fiindca au “distributie”! De cate ori s-a prabusit nationala Germaniei, de atatea ori s-a ridicat iar, ca din nimic – dar nimicul ala erau zeci de cluburi care-si cresteau oameni!
Chestia asta nu se reduce la fotbal, sau la sport in general, e universal valabila: o comunitate are mai multe sanse (in lupta cu alte comunitati) cu cat e mai flexibila, si mai putine cu cat e mai rigida (“centralizata”). Nu dau exemple din politica sau din istorie, dar uite unul tot din sport: cine, daca nu Statele Unite, are cele mai multe medalii adunate de-a lungul Jocurilor Olimplice moderne – de alea antice nu vorbesc! Pe de alta parte: imi puteti spune vreun “centru” al Americii...?!

vineri, 11 aprilie 2008

“Nu te pricepi!”

Prietenul nostru O imi contesta orice fel de pricepere la “fenomenul fotbal”. La randul meu, il acuz de incompetenta galopanta in domeniu. Si-atunci?! La drept vorbind, mingea e undeva la mijloc: intr-adevar, eu nu stiu nume de jucatori, de antrenori, de arbitri, de patroni, de comentatori – vag, imi amintesc uneori de cate unul, dar c-o randunica nu se face primavara. Nu mai zic de istoricul cluburilor sau al partidelor, sau de politica de transferuri, asta ma depaseste total. Atunci ce stiu, totusi, de indraznesc sa sar la scandal cu bunul O?!
Ceea ce stiu este filozofia fotbalului, mecanismele prin care el a devenit sportul lumii, si nu baschetul, tirul sau bambiliciul. Stiu de ce o Cupa Mundial e peste tot un eveniment, iar Mondialele de Lupte Greco-Romane pasioaneaza doar cativa oameni, mai toti practicanti fosti si actuali. Buninteles, nu sustin nici o clipa ca astea ar fi descoperirile mele, ci doar ca am stiut unde sa caut. Va zic si voua, ca nu-i secret: autorul se cheama Desmond Morris, iar cartea “The Soccer Tribe”. Tipul era etolog de meserie, studia comportamentele animale, adica, si a abordat problema simplu si direct: a studiat tiparele de comportament ale jucatorilor si spectatorilor ca si cum nu ar fi stiut despre e vorba; numai si numai comportament, gesturi, limbaj non-verbal. Rezultatul a fost stralucitor.
Cartea e mai mult decat foarte interesanta, dar aici n-am sa va zic decat putinul pe care l-am retinut eu: dintre toate sporturile, fotbalul e cel mai bun substitut simbolic al razboiului. Cum bratele sunt instinctiv folosite de specia noastra in caz de conflict (personal sau de grup), acest sport, singurul in care bratele sunt “interzise”, a intrupat cel mai bine caracterul “duplicitar” al omului civilizat: ne prefacem ca nu e vorba de conflict, dar abia asteptam sa-l vedem declansat. Buninteles, daca pe teren se intampla sa nu se “declanseze” nimic, avem noi grija, astia din tribuna!
Adica cine? Amicul O, eu, tu care citesti... cam aiurea, nu credeti? N-ar trebui sa privim “fenomenul” cu ceva distanta, si sa ne mai si radem...?!

marți, 1 aprilie 2008

Efectul Savovici

Iata linkul, sa nu va stresez degeaba, cum fac eu de obicei: http://www.catavencu.ro/nashpa_turizm/restul_lumii/xel_ha.html. Bun. Acum dati in jos pe pagina si cititi comentariile lui Dan Savovici. Acest domn a sarit pur si simplu la beregata lui Adrian Iancu, autorul textului, sub pretextul ca a descris total aiurea una dintre “cele mai frumoase statiuni din lume”.
http://www.catavencu.ro/nashpa_turizm/restul_lumii/distrugeti_in_quebec.html. Alt link. Cu exceptia violentei de limbaj, aceeasi chestie: la comentarii se gaseste cate unul (in cazul asta, doi) care sa conteste acuratetea descrierii. Asta, aparent, la primul nivel. De fapt e vorba de altceva.
Nu va mai dau si linkul de la “Moscova nu crede in lacrimi”, desi e de departe cel mai haios, pentru ca de data asta e vorba de textul meu si nu vreau sa intru in proverbul “Tot tiganu-si lauda ciocanul”. Daca v-au amuzat comentariile de pana acum, le gasiti vor oricum si p-alea de la Moscova.
Amintire din copilarie – asta ca sa fie clar ca “efectul Savovici” poate lovi pe oricine: invatasem sa inot crawl. Eram foarte mandru de asta. Colegul meu Razvan Maliavin era incomparabil mai modest, desi facuse cinci ani de inot. Cand ma laudam eu de zor ca “stiu crawl” zice si el “Pai si eu stiu stilul asta, e usor!”. Innebunesc de furie, il acuz ca minte, etc. Ne ducem duminica la strand si imi arata ce e ala inot, ma lasa cu juma' de bazin in urma. Mort de rusine, o dau la intors ca “oricum, nu ai inteles nimic din placerea inotului!”. Acum imi vine sa rad, dar atunci eram verde-mar de invidie. Gelozie, de fapt, dar mai bine cititi pana la sfarsit.
Elevul meu Dinulet (trecusera intre timp niste ani) imi spune “A, pai am urcat si eu pe Valea Podragului pana sus in creasta, intr-o excursie cu scoala!”. Din nou furios, de data asta imi inghit nervii si tac: v-ati prins, pe Valea Podragului urc eu, nu toti fraierii cu scoala!
Asta este “efectul Savovici”: confiscarea unei experiente. Ceea ce am facut eu, si mi-a placut, nu poti face si tu, sau daca totusi faci, nu se poate sa-ti placa, sau daca, cine stie cum, iti si place... atunci nu intelegi de fapt ce-ai facut!
Este una din nenumaratele forme ale meschinariei omenesti, si cu putina introspectie, cred ca fiecare dintre noi poate gasi exemple in trecutul propriu. Din nefericire, de cand exista netul si usurinta de a sari la scandal la adapostul anonimatului, sau a non-prezentei fizice, o gramada de exemple sunt la indemana oricui. Uite asa l-am observat si eu, ca altfel...
Sa traiasca domnu' Savovici, ca ne-a botezat efectul!