vineri, 26 septembrie 2008

Gnoza se intoarce (cu spatele)

Mi-au fost aduse argumente de bun-simt cum ca am omis complet sa explic legatura intre “gnoza” si “agnostic”, avand in vedere ca lumea crede ca eu unul sunt agnostic. No, hai s-o luam de la cap:

Definitia gnozei (in dictzuri) e ca-i “cunoasterea spirituala a unui sfant sau a unui iluminat”. Foarte slabuta definitie. La origine, cuvantul grecesc gnostikoi insemna “stiinta de a influenta si controla” (pe aia mai prosti ca tine, putem presupune). Acuma, chestia e ca grecii aia-s morti de mult, iar intre timp treburile s-au mai schimbat, mai ales datorita crestinismului.

Adicatelea, cand astia desteptii, cu ochilarii pe nas (“ochilarii” inca nu se inventasera, dar orisicat!), s-au prins ca e rost de “influenta si control” asupra prostimii, folosindu-se de invatatura lui Isus (si mai ales de faptul ca nu fusese consemnata in scris, la momentul predicarii ei). Si atunci au scos gnoza dupa gnoza, care toate trageau spre o chestie: ba, ce-a zis de fapt Isus stiu numai eu! Dati banii vostri la mine si va zic! Cand au vazut una ca asta, sefii Bisericii au dat alerta de gradul zero: domnule, astia o sa sparga Biserica, cu interpretarile astea de capul lor! Pentru ca pe vremea aia cine avea chef mai scotea o Evanghelie, in care explica el cum a fost de fapt chestia. Asa ca baronii Bisericii au adunat toate Evangheliile care circulau la momentul ala (vreo 30!) si din ele au ales 4, mari si late, care li s-au parut mai de Doamne-ajuta, iar pe restul le-au declarat eretice si le-au ars. Buninteles ca din momentul ala toti au zis ca in alea arsele era de fapt scrisa o smecherie cu totul si cu totul deosebita, acolo zacea toata intelepciunea lumii – bref, acolo erea Gnoza!

Si uite-asa s-au nascut Evangheliile Gnostice, in care cica ar fi fost scrisa “adevarata” invatatura, aia originala, a lui Isus. Savantii stiau ca ele existasera, din cartea anti-erezie a episcopului Irineus, “Adversus haereses” (Impotriva ereziilor), da’ nu stiau exact ce scria in ele. Pana la urma le-au dibacit, cand au gasit biblioteca pierduta de la Nag Hammadi, si uite cum au iesit ele la iveala, ca fetele: Evanghelia dupa Nicodim, Evanghelia dupa Toma, Evanghelia dupa Iuda, si inca vreo alte cateva (Iacob, Maria, etc), mai mititele. Evident, nu era nici mama gnozei in ele, erau aceleasi balarii ca in Evangheliile canonice – de fapt, cel mai mult seamana cu asta a lui Ioan, cea mai buruienoasa dintre cele 4, si (nu intamplator!) cea mai iubita de ortodocsi.

Pai nu din ea citeste taica popa la fiecare nunta, botez, inmormantare, parastas si taiere de mot…?!

joi, 25 septembrie 2008

Despre gnoza

De la baieti citire: auzi, ba, ce afis am ce vazut, ceva cu “Gnoza romaneasca intre Orient si Occident” – ce zici, ha?!

Eu n-am stiut ce sa zic, printre altele fiindca nu eram sigur ce e aia “gnoza” – si nici acum nu-s sigur. Dar sunt ROMAN! Asa c-o sa-mi dau cu parerea fara sa ma pricep, ca orice roman adevarat, fie ca-i vorba de fotbal, politica, reclame, religie, sofat, administratie locala, termopane sau andropauza. Deci, iata ce tin sa va comunic despre “gnoza”.

Simplificat spus, gnoza este “mantuirea prin cunoastere”. Ca, adica, de ce sa ne mantuim noi ca tot crestinul prin credinta sau ca tot budistul prin fapte bune, ia sa ne mantuim prin cunoastere, ca suntem mai smecheri! Mai sa fie!

Chestia asta cu gnoza vine, ca mai toate chestiile religioase, din vremea cand omenirea era foarte tanara la minte si nu stia nimica, afara de sex, bataie si prasit. Pe de alta parte, si pe vremea aia oamenii se temeau de moarte, intocmai ca acum, si cautau disperati vreo solutie: cum sa scapam de frica mortii? Si uite asa au ajuns la solutia “mantuire” – adica, ma-ntelegi, de murit tot murim, intocmai ca porcul, elefantul sau broasca, dar asta sa fie tot? Nu, domnule, nu e tot: specia noastra, intre toate aleasa si placuta zeilor, are sansa sa se mantuie – dar cum?

Si aici au venit care mai de care cu solutia lui – tipii astia se numesc acum fondatori de religii: unul cu credinta, unul cu faptele, unul cu iubirea, unul cu razboiul sfant, te doare mintea (era unul, un chinez, cu urmatoarea idee: daca bei mercur, zis si hidrargir, ai scapat, traiesti vesnic! Ala barbat destept!). Printre aceste retete de mantuire avem si “gnoza” (care era mai multe, foarte multe, nu una): trebuie sa ajungi sa cunosti niste secrete bine pazite, si atunci ai mantuirea garantata, mai ceva ca la Ikea! Secretele astea erau o gramada de bazaconii: va recomand sa cititi excelentul articolul “Pitagora. Teorema Conspiratiei”, semnat Gandi Georgescu, din numarul 3, septembrie 2008, al revistei “Plai cu Boi”. Va dati seama, Pitagora asta care dadea din el gnoze a trait cu 600 de ani inainte de Isus, si de atunci incoace lumea a dat mii de facatori de gnoze, unul mai breaz ca altul.

A, da, uitam: si eu am produs o gnoza. Cititi Berile de Aur si va mantuiti cu gnoza mea!

miercuri, 17 septembrie 2008

AS Roma – CFR Cluj 1-2

De atatea ori mi-au repetat rafinatii mei prieteni ca nu ma pricep la fotbal, incat aproape c-am ajuns s-o cred si eu. De acord: cat timp sportul asta e tratat in stil de contabili, habar n-am. Cine ce-a zis, cine la ce echipa joaca, cat a costat cutare, cum il chema pe centrul defensiv al lui “17 Nentori Tirana”, etc – informatii absolut necesare pentru a putea intelege fotbalul.
Enfin, chiar si asa nepriceput, m-am uitat cu placere la meciul de aseara, am savurat jocul ofensiv al Clujului, bref, mi-a placut. Insa n-am putut sa nu observ ca cei mai penibili piturcieni au fost cei doi comentatori, ale caror idei se reduceau de fapt la doua: cate minute mai sunt pana la “fluierul final” (cu presupunerile de rigoare asupra minutelor de prelungire); si be mic, meciul nu are importanta decat “numai si numai pe tabela de marcaj!”. Nici un fel de placere a jocului, de admiratie pentru spectacol, pe scurt, de pasiune; la ei totul se concentra pe gandul “hai sa ciugulim ceva si sa mergem la chef, sa sarbatorim ciupeala!”. Romanesc, balcanic, estic. Daca America a nascut un indemn ca “Think big, man!”, aici in rasarit am putea si noi sa fatam ceva gen “Think fly drop small, man!”.

luni, 15 septembrie 2008

Amintire de la scoala

Imi amintesc o faza de la una din scolile in care mi-am pierdut atata vreme (fara nici un profit pecuniar): eram la SNSPA, la unul din cursurile de la inceput (de deschidere, pana ne obisnuiam unii cu altii). Profesoara, o asistenta de fapt, Alina Bargaoanu (parca!), a vorbit ea ceva, acolo, si pe urma a lansat un subiect si ne-a lasat pe noi sa ne dam cu parerea – asta era si scopul, acum mi-e clar. Se vorbea de slaba inclinatie a romanilor spre lectura (alta decat a ziarelor) si se ridica un tanar, cu urmatoarea filipica: “Eu nu am vazut in Bucuresti nici un om care sa citeasca in metrou!”. Nici acum nu stiu de ce m-a calcat asa rau pe coada o asemenea afirmatie, evident tembela, dar am reactionat un pic exagerat, ceva de genul “poate ca stimatul coleg, neobisnuit sa se dea si el cu metroul, sufera acum de vertij! Draga colega, nici eu n-am vazut Everestul, dar stiu ca exista – l-au vazut altii!”. Si acum dupa atata timp ma intreb ce naiba m-a apucat (ca circoteca nu s-a oprit aici, el mi-a zis “bucurestean arogant”, eu lui “provincial complexat”, etc), ca doar n-am avut niciodata vreo dragoste speciala pentru orasul asta…?!
Cred ca explicatia tine de accentul omului. Exista un anumit accent al ardelenilor educati, specific, suficient, ingamfat, dispretuitor pentru tot ce nu e Ardeal – si, evident, foarte “critic” la adresa a orice e Bucuresti (de la covrigi pana la fotbal si politica). Daca stai sa-i asculti, orasul asta e situat in Oltenia si e locuit exclusiv de tigani. Accentul bucurestenilor li se pare extrem de suspect, ceva intre puscarie, chibut si satra. Salariile de aici li se par cu totul nesimtite, lucru explicat prin “acolo toti fura!” (unii de la altii, probabil).
Cum de m-am gandit la astea? Pai pentru ca si bucurestenii au exact aceleasi impresii cand e vorba de anumite accente: moldovenesc, oltenesc, etc. Li se par (“ni se par”…?!) ne-educate si agresive, conform fazei de la cursul de engleza: “Why do you think our country goes wrong, in matter of civilization?”, intreaba profesoara. “I think there are too many Moldavians who come in Bucharest and that’s why this city is so dirty”, zice un baiat foarte infipt, care lucra inca de pe atunci intr-o multinationala si n-avea frica in a zice ce gandea. “But I am also Moldavian and I have also come in Bucharest!”, zice profesoara (era tanara), foarte ofuscata. Colegul nostru, radiind de fericire: “See my point…?!”.

vineri, 5 septembrie 2008

Alte invataminte din armata

Uimitor cat de diferiti erau baietii, indiferent de criteriu; dar daca criteriul era „insurat vs burlac”, atunci diferenta era stridenta.

Cei insurati sau logoditi nu erau buni de nimic, din punct de vedere militar: nu se adaptau deloc. Puteai sa-i injuri, sa-i bati, sa-i bagi la carcera („bulau”), sa le dai tarasuri, sa-i scoti noaptea la alarma – nimic! Tamaie. Singurul lucru de care le pasa era sfertul de ora de vorbit la telefon, seara, cand isi luau portia de drog (se pisiceau alea la telefon, le faceau capul mare), dupa care veneau in dormitor si se culcau ca purceii, fara sa le pese de tambalaul pe care il faceam noi astialanti (carti, table, bautura, mima, poze porno, povesti despre cavalcade sexuale, etc). Pana cand un ofiter mai istet le-a gasit ac de cojoc: nu vreti militarie, bine! Da’ va lingeti pe bot de permisii!

Domnule! Zau daca nu s-a schimbat calimera! De unde pana atunci noi, gasca de betivani, eram cei mai buni la aplicatii, din momentul ala „insuratii” ne-au lasat tzutzt: sa vezi la ei plantoane, garzi, marsuri cu masca pe figura, maiculita ta Doamne! Ne-au lasat de caruta in asemenea hal, c-a trebuit sa ne lasam (temporar) de bautura, ca sa putem tine pasul cu ei. Bine, ca de adaptat tot nu s-au adaptat, da’ asta-i alta discutie.

Pe de alta parte, in civilie: in toate grupurile cu care-am fost pe munte, invariabil se-ntampla acelasi lucru. Daca una (mai des) sau unul (mai rar) avea acasa pe cineva pe care-l gelozea, nu era nimic de facut cu ea (sau el). Nu scotea o vorba, plangea foarte des, nu se integra absolut deloc, statea cu ochii in gol, ba am vazut o data una care scotea o poza si-o pupa, o data la cinci minute. Sa te doara mintea! Nu mai spun ca astea (astia) erau primii care cedau la oboseala, trebuia sa le ameninti – si uneori, in cazuri disperate, chiar sa le caftesti putin – ca sa se mobilizeze si sa termine traseul. Cu variatiuni: odata, una s-a pus in cur si-a-nceput sa urle ca ea vrea la tac-su (asta era obiectul obsesiei domnisoarei!), alta a fugit de noi, prin padure, iarna, noaptea, pe motiv ca “vreti sa ma omorati!” (asta era aia pe care o carpisem putin, sa se adune de pe jos), etc.

Bref: daca vrei sa faci o treaba cu cineva, asigura-te ca nu e indragostit/a! Daca e, nu pune baza, lasa c-o sa-i treaca – boala asta trece repede, la cei sanatosi.

joi, 4 septembrie 2008

"Aviatia inamica la joasa inaltime!"

Azi noapte l-am visat pe domnul plutonier Potarniche. N-am avut polutie, multumesc de intrebare.
Comanda preferata a d-lui plutonier era “Aviatia inamica la joasa inaltime!”, la care tot plutonul ar fi trebuit sa dispara in peisaj, ca-n filmele de actiune. Sau macar sa se tranteasca oamenii pe burta si s-o ia taras spre unde era buruianul mai inalt, si acolo sa stea pitulati ca niste puisori de curca. Asta era teoria, ca adica sa nu te zareasca inamicul si sa te mitralieze ca pe prosti. Comanda avea ea un sens, ca de exemplu in razboaiele din fosta Yugoslavie a salvat viata multora, si militari si civili. Dar noi de unde sa stim asta?!
In practica, iesea un circ penibil, cu noi busind de ras si intrebandu-l pe Potarniche unde p. lui vede el aviatie inamica, “la joasa inaltime”?! El enervandu-se si tipand “culcat, teristule, inamicul nu te iarta!”, noi grohaind ca animalele si intrebandu-l pe bietul om cate clase are el, etc.
Fara legatura aparenta, imi amintesc si de Morris, proful de mate din liceu, straduindu-se sa-mi explice mie, cel mai prost elev al lui, ce e ala epsilon (“Buzica, pana nu-l simti pe epsilon, n-o sa mirosi tu ce e aia analiza matematica!”. Avea dreptate: nici n-am mirosit vreodata!).
Unde e aici legatura? Pai legatura e ca in ambele cazuri, o invatatura foarte importanta, esentiala din punctul de vedere al maestrului, era perceputa ca o prostie lipsita de orice utilitate, din punctul de vedere al ucenicului. De ce? Pentru ca relatia nu era, realmente, o relatie maestru-ucenic, era altceva, care nici n-are nume – era relatia dresajului de masa, nu stiu cum sa-i spun. Nici la maestru, nici la ucenic nu era nici urma de voluntariat, de dorinta de a fi acolo: Potarniche facuse scoala militara ca sa devina tanchist, si se procopsise cu treaba asta idioata, sa-i invete armata pe teristi (care sunt catastrofa in materie de militarie); noi facusem facultati ca sa ne tavalim prin buruieni, buninteles, asta era visul nostru de absolventi, nu sa iesim dracului pe leafa; Morris si-ar fi dorit sa pregateasca lotul de olimpici la matematica, nu sa se chinuie cu cretinul de “Buzica”, care nici impartirea n-o stia, daca erau numere cu virgula; eu, la randul meu, imi doream sa fiu la un curs de creative writing (macar ca atunci nu stiam ca se cheama asa), nu sa patrund tainele anal-izei (nici ca le-as fi putut patrunde!).
Si atunci, de ce toti faceam ce nu voiam sa facem, si evident faceam prost, cu rezultate catastrofale? Pai tocmai din cauza societatii de masa, care fusese un mare pas inainte in evul mediu, dar care era o nenorocire la sfarsit de mileniu doi. Uniformizare si obligativitate – obiective ale oricarei societati totalitare – produc oameni prosti, care fac prost ceea ce sunt pusi sa faca.
Daca ar fi lasati sa faca ce vor ei sa faca, ar face bine. Ca acum.

miercuri, 3 septembrie 2008

Minuta AFC

Dupa cum prea bine se cunoaste, asociatia AFC este o clasica asociatie non-profit, al carei obiect este iubirea, si care este condusa de un organism liber ales, numit “Divan”. Evident, membrii AfC sunt foarte diferiti intre ei (doar traim intr-o democratie!), fiind uniti de obiectul de activitate, si in plus de fotbal.
Ei bine, aceasta minuta se ocupa de exact acest subiect, si anume de deplasarea catorva membri in pitorescul oras Giurgiu, pentru a asista la meciul de mare angajament dintre echipa locala (F.C. Dunarea Giurgiu), si Sportul Studentesc, una din putinele formatii ce provine din interbelic (macar ca spirit, daca nu scriptic). Dupa cum puteti observa, AFC-ul a decis sa-si puna in practica o parere mai veche, si anume ca prima divizie pute in asa hal, incat fotbal onest nu mai e de gasit decat in esaloanele inferioare – pentru inceput, divizia B.
La Giurgiu am avut parte de un meci curat, foarte ambitios ca angajament fizic, cu posibilitati limitate la capitolul tehnica individuala, dar fara faulturi (afara de cele de joc), tiganie, imbranceli, vedetisme, neamprostie, etc. Nu, domnule! Meci de oameni care joaca pentru ca le place fotbalul, nu la trecerea timpului (cu comentarii gen “echipa noastra se afla la numai 38 de minute de mult-dorita calificare”). Iata si evolutia scorului, sa va convingeti: a condus Dunarea Giurgiu cu 1-0, a fost egalata de Sportul 1-1, 1-2 Sportul preia conducerea, egaleaza Dunarea Giurgiu 2-2, Sportul intra in avantaj prin golul lui Andrei Stanga 2-3, 2-4 pentru Sportul prin golul aceluiasi Andrei Stanga. Dupa meci am cantat in cor “Gaudeamus igitur”, apoi ne-am dus sa ne drogam cu bere. Pe malul Dunarii, la o terasa unde consuma insusi Ovidiu Ioanitoaia – cu familia, asa ca nu l-am invitat sa se aseze la masa noastra, sa ne facem cu totii muci.
Ca doar tot pamant ne facem, dupa cum zic si nemuritoarele versuri ce dateaza de la 1267:

Gaudeamus igitur
Juvenes dum sumus.

Post jucundam juventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.