vineri, 30 ianuarie 2009

Am luat o gura de absolut

“Ba”, zice un amic, fost coleg de scoala, “nu innebuni, hai cu mine la o lansare de vodka!”. Cand am auzit una ca asta, am mai amanat partea cu nebunia, am zis “Pe cai!” si i-am dat bataie spre vodka. Asta, lansare am vrut sa spun!
Nu de altceva, dar din interes profesional, desigur: am tot lucrat si eu in 2008 la tot felul de lansari d-astea si evenimente cu lume buna, asa ca mi-a picat la fix ocazia sa vad cum lucreaza concurenta. Vorba lui Pantelimon Harnicu, “ma uit la televizor, sa vad cum prasesc altii!”.
Trebusoara asta se petrecea pe undeva pe Calea Rahovei, punct de reper palatul Bragadiru (ala cu petrecerea Playboy si cu balul Catavencu); eram deci expert in zona, am dibuit fara probleme locul (Bursa de Marfuri Creative ii spune, si e de fapt fosta cladire Vama Antrepozite, reamenajata in stil “mileniul 3”). Intram, bodigurazi patrati, promoterite imbricate-n ingeri (“ingerite”, deci!), cameramani, lume putina; normal, din moment ce invitatia era pentru opt jumate si noi am ajuns la 20:32! Ne sucim, ne invartim, amusinam p-acolo sa vedem decorul si conceptul evenimentului, gustam o papaya, o atentie, o admiram pe Laura Cosoi (care nu stiu cum naiba ca arata mai bine in realitate decat la televizor!), ne hlizim la un autoportret viu de-al lui Van Gogh (misto idee, n-am mai vazut-o: un cadru amenajat ca un tablou de Van Gogh, iar in locul autoportretului era un actor in carne si oase, aranjat de ziceai ca-i chiar pictorul – sper ca nu i-au taiat si vreo ureche, sa fie iluzia desavarsita…). Cand incercam sa ne stabilizam pe la vreo masa (ca se ocupau in ritm accelerat), hop ca ne incolteste frumoasa Alice, gazda serii. Ne explica cate toate, cum de-a ajuns la ideea asta (“enter an absolut world”), de ce le-a imbracat pe fete-n ingeri (cre’ ca zicea ceva de genul ca-n absolut world totul e cum ar trebui sa fie, nu cum e! Adica, daca-n “the real world” femeile sunt diavolite, in the absolut world… ati prins miscarea!), si de ce ne-a pus pe mese fie doar fructe, fie doar legume (castraveti, conopida, ridichi), nu purcel sau curcan: “in the absolut world everything is disrupting!”. La faza asta noi am facut pe prostii, doar-doar ne-om alege cu vreun crevete, ceva. Nimic! Conceptu-i concept, nu ne batem joc! Asa c-am mai servit o conopida.
Bref, Alice a fost foarte draguta (cred ca s-a ocupat cel mai mult de modestele noastre personalitati, nu stiu de ce, ca erau acolo si piese grele, d-astia de pe la televizor si barosani din industria noastra, arde-o-ar focul), ne-a povestit o gramada despre organizare, cum a lucrat cu cei de la Odyssey (isi stiu baietii meseria, ia sa ma duc sa le cer o slujba), cum a ales pana la urma locul asta dintre toate, cum a stat trei zile sa decoreze sala, ma rog, bucatareli de PR.
Chestia e ca n-am baut nici un strop de vodka, nu pentru ca era inghesuiala la bar (desi era), dar pentru ca ma durea ficatul. Tocmai aseara s-a gasit si el, foarte destept, n-am ce zice! Si be mic, a realizat Alice o lume absoluta, cu ingerite si cu vodka la liber, da’ ea n-a aflat ca “in an absolut world there are no smokers indoor”…?!
Cand am simtit ca ma sufoc, am plecat. Pe amic l-am lasat sa intre-n vorba cu o blonda rapitoare, curat de “absolut world”! Da’ si asta destept, i-a reusit totul cu frumoasa blonda, afara de un mic amanunt: n-a inteles cum o cheama!

marți, 27 ianuarie 2009

Despre alti demoni

Inteleg din feed-back-urile voastre (care pe mess, care pe SMS, care direct in tiganeste) ca parerea mea vi se pare complet idioata. Parerea, adica: frustrarea duce la blogareala si la alti demoni (alcoolism, filatelie, etc).
Pare rau! Pare rau ca nu v-am convins, dar, vorba lui Nea Nae, “asta e!”. Eu unul sunt convins, asa ca am sa dau o ultima batalie de onoare inainte de a trece la subiecte mai interesante (orice subiecte, doar de daci sa nu mai aud!).
Dupa capul meu, frustrarea e asa, un fel de contradictie intre ce crezi tu ca meriti si ce crede societatea ca meriti. O lipsa de recunoastere. O ne-rasplata sociala. La limita, e o lipsa pur si simplu: prea multa foame, prea mult frig, prea multa bataie, prea multi scuipati in cap (vorbesc acum de propria mea copilarie).
Totusi, punctul in care “lipsa pur si simplu” se intalneste cu “lipsa de recunoastere sociala” este sexul. Exemplu: imaginati-va 100 de oameni, 50 de barbati si 50 de femei. Rational ar fi ca toata lumea sa aiba parte de sex, nu? Din pacate, sexul nu e rational: cele 50 de muieri vor fi interesate de cel mult 5 masculi, iar cei 50 de purtatori de ismene isi vor concentra eforturile pe cel mult 15 pasarici. Ergo: obtinem 45 de frustrati si 35 de frustrate? Uite ca obtinem!
Nu comentez de ce anume asa stau lucrurile, ca stiti si voi: selectia naturala, Darwin, neste chestii (“Mario, tu sa taci, ca nu stii neste chestii!”). Mult mai interesant e insa cum se impaca frustratii cu statutul lor. Se impaca greu, sa stiti, foarte greu!
De multe ori innebunesc. La propriu. Stiu ce vorbesc, c-am fost odata c-o gagica care trecuse prin asa ceva, si nu e de joaca. Daca nu ma credeti, faceti o vizita la spitalul de nebuni, la aia care si-au pierdut identitatea: ce, credeti ca nebunii se cred oameni banali?! Nu, taticu'! Gasesti acolo o gramada de Ceausescu, de Isus, de Eminescu, de Arhanghelul Mihail, numai piese grele. Daca te duci intr-un azil din Rusia, pe pariu ca e plin de Stalini; unul din America geme de Kennedy, etc. Esential e ca atunci cand innebunesti, cumva incerci sa scapi de identitatea ta de loser si sa “devii” un alfa, depinde de orizontul tau cultural (apropos, daca pana la urma demonul nebuniei o sa ma inhate de tot, sa stiti ca io unul o sa ma cred Richard Dawkins – nu care cumva sa ma contraziceti, cand oti veni la vizita, cu portocale in sacosa!). Nu ca un alfa e mai dotat sexual decat un “inferior ierarhic”, dar un alfa are acces la orice – implicit si la sex, dac-asa vrea el (uneori nu prea vrea, vezi cazul lui Hitler, saracul!).
Alte strategii de supravietuire in caz de frustrare, mai putin drastice decat nebunia: socializarea febrila, de exemplu. Daca nu primesc de la prietenii mei “rasplata de statut” pe care o astept, atunci socializez frenetic in toate partile (“ma bag in seama”), doar-doar s-o gasi cineva care sa ma ia de smecher (si se gaseste, conform proverbului “Un prost cauta alt prost, pe care sa-l admire”…!). De cand s-a inventat netul, strategia asta a prins aripi ca niciodata, iar blogareala mi se pare un fel de rafinare a ei: nu ma bag in seama asa, aiurea, ci ma bag in seama “la momeala”!
D-aia-mi place mie sa traiesc in secolul 21. In evul mediu ce ma faceam?! R^neam grajdurile vreunui alfa!
Asa, cand am nevoie de bani, mai spal masina cate unui amic bogat. Altceva!

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

Despre alcoolism si alti demoni

Dat fiind ca toti amicii ma considera o autoritate in materie (ceea ce este foarte urat din partea lor), am sa iau problema in mana si o sa incerc cateva consideratii despre alcoolism. Sau mai exact despre nobila arta a betiei (azi, vai, nimerita pe mana unor diletanti). Sau si mai exact, am sa incerc un raspuns la intrebarea etern-feminina “de ce se imbata barbatii?”.
Observati va rog justetea intrebarii! Femeile nu spun “de ce beau barbatii”, pentru ca asta este evident (barbatii, ca si femeile de altfel, beau alcool pentru a interactiona mai usor, id est pentru a “lubrefia comunicarea sociala”). Corect pusa, intrebarea este “de ce beau barbatii pana cad in sant?” (aici imi arog intr-adevar o oarecare autoritate, pentru ca eu sunt singurul om pe care-l cunosc - si de care am auzit – care a cazut in sant la modul propriu, fara nici un fel de literatura).
Cred ca raspunsul corect este: de frustrati. Poate parea cam dur, asa ca am sa detaliez.
La fel ca rudele noastre apropiate (cimpanzei si gorile), si noi suntem animale gregare, traim adicatelea in grupuri (sa nu-mi veniti acum cu orangutanii si gibonii, care tot rude cu noi si NU sunt gregari; da, si aia ne sunt rude, dar mai pe departe, si deci sunt cam prosti!). Orice dihanie care isi duce viata intr-un grup aspira la statutul alfa, care inseamna accesul la cea mai buna hrana si la cele mai multe ocazii de imperechere. Numai ca Proiectantul nostru, cine-o fi el (nu ma pronunt ca-mi prind urechile), n-a prevazut ca vom ajunge sa traim in aglomerari de mii si milioane de indivizi, si ca “statutul alfa” va fi tot mai greu de atins (practic imposibil). Asa ca ne-am trezit intr-o fundatura: impulsurile instinctuale ne imping intr-o directie (concurenta), impulsurile culturale in directia opusa (cooperarea). Daca mergem doar in prima directie, esuam fie in tiranie, fie in anarhie; daca am merge doar in a doua (ceea ce nu a reusit nimeni, niciodata), nimeni n-ar mai vrea nimic si n-ar mai face nimic (inclusive copii). Asa ca n-avem de ales: amestecam cele doua tipuri de impulsuri si obtinem diverse tipuri de societati, mai bune sau mai rele (Romania, Elvetia, Ucraina, Mexic, Japonia, etc).
Numai ca e si un pret (“nimic nu vine gratis”, cum se spune). Pentru a putea coopera eficient, 99,99% din membrii societatii trebuie fie sa-si inabuse “vointa de putere” (de a parveni spre alpha position), fie s-o deghizeze cumva, fie (cel mai bine), s-o deghizeze si s-o canalizeze in acelasi timp. Alcoolismul (cu sora lui mai mica, betia, si fratii lui mai mari, drogurile), intra la capitolul “inabusire”; cariera politica sau profesionala intra la capitolul “deghizare” (nici politicienii si nici carieristii nemilosi de prin multinationale nu se percep ca fiind manati de setea de putere, ci au alte texte: “imi servesc patria”, “vreau sa fac ceva cu viata mea”, “strang pentru copiii mei”, etc); la al treilea capitol, asta cu “deghizare & canalizare”, intra o gramada de strategii: blogareala, bridge, maraton, colectie de dopuri, ski, jocuri pe computer, yoga, dansuri populare, fanatism fotbalistic, filatelie, etc.
Ergo: intre mine, care cad prin santuri, si voi, zeite ale “blogosferei feminine”, distanta e mai mica decat pare; suntem cu totii manati de frustrarea de a nu putea avea (sau mentine) un statut alfa.
Sau, ca sa nu fiu badaran, doar eu.

vineri, 23 ianuarie 2009

"De ce-si fac oamenii bloguri" se intoarce!

Deci asea!
Raspunsul "pentru bani" nu e suficient pentru o anumita parte a blogosferei, care nu se simte inclusa in aceasta motivatie si doreste o alta, in care sa se simta. Bine, hai bre sa mai gasim si alte motivatii!
1. Finger exercise. Multi scriu, putini publicam: revistele si ziarele isi au oamenii lor. Dar, cum speranta moare ultima, astia care "nu", alegem sa ne mentinem cumva exercitiul scrisului. De aici, drama! (i.e. blogul)
2. Plictisul. Pare greu de crezut, dar sunt o gramada de oameni care n-au ce face, si care nu trebuie sa munceasca pentru a trai. Nu stiu care e reteta (dac-o stie cineva, o cumpar!), dar asta lasa omului foarte mult timp gol, care trebuie umplut cu ceva. Singurii oameni (femei, totusi...) in situatia asta, pe care i-am cunoscut eu, erau unele colege de facultate, trimise de barbatii lor la studii, sa nu stea acasa si sa ii insele. Buninteles ca doamnele erau tam^ie la carte, dar nu despre asta vorbim acum; ci despre faptul ca multi nu muncesc pentru a trai, si daca mai au si ceva-n cap (sau cred ei ca au)... de aici, drama!
3. Incremenirea in Idee. Asa cum tinerele mamici poarta in portofel poza odraslei, s-o arate cui vrea si cui nu vrea s-o vada, sunt multi oameni (in general barbati) care isi oranduiesc viata in jurul unei Idei. Astfel de oameni sunt, cum zic, barbati, nu prea tineri (oricum sariti din 35), mai mult in jur de 50, cu preocupari sa le zic "cvasi-intelectuale". Genul care te intreaba care sunt prenumele lui Goya, sau alte chestii d-astea ("intrebari-capcana"!). Ideea lor poate fi orice: Dumnezeu, paleoastronautica, complotul iudaic, ecologia, comunismul, Templierii, dacii, decaderea morala a tineretului, etc. In forma lui buna, omul de genul asta e un savant care scrie carti. In forma lui slaba, e un blogger necitit de nimeni, afara de alti obsedati ca el (adica obsedati de aceeasi Idee). Aici nu e nici o drama, e comedie.
4. Obligatie de serviciu. Nu intru in detalii (oricum chestiunea ma depaseste complet), dar am aflat ca sunt unii care au ca sarcina de serviciu tinerea unui blog. Ierte-i Dumnezeu, ca bloggerii n-o sa-i ierte-n veci.
5. Lenea. Foarte, foarte multi (ma numar printre ei) sunt cei care ar vrea sa scrie carti, dar le e lene. Desi nu pare, a scrie o carte (un roman, o lucrare stiintifica sau un volumas de poezii) si a o publica reprezinta un mare efort, de durata (ani) si de mare perseverenta. Scrisul propriu-zis dureaza cam un an, coafarea materialului inca sase luni, milogeala pe la edituri inca un an sau doi. Editura scoate cartea in trei luni, receptionarea ei de catre public mai dureaza sase luni, apoi vin (daca vin) reactiile criticii si ale presei. Deci trei ani de eforturi (in cazul cel mai fericit, repet), pentru un feed-back de tip "telefon de la un prieten": "Ce faci, bai Labishi? Auzi ma, am vazut azi o carte scrisa de unu' care-l chema ca pa tine! Erea sa mor de ras, ma, manca-ti-as!".
In conditiile in care pe blog poti posta un text de doi lei (ca asta), care-ti aduce un f-b incomparabil mai "gras", alegerea se impune de la sine.
Dar aici intram intr-un teren alunecos, pentru ca nu am zis inca nimic despre motivul ESENTIAL (si universal) care-i face pe oameni sa tina bloguri.
Vom pasi pe acest teren in urmatorul post, intitulat sugestiv "Despre alcoolism".

marți, 13 ianuarie 2009

De ce-si fac oamenii bloguri

Asta m-a intrebat o frumoasa doamna, cam cu vreo doua luni inainte de a-si face propriul blog. Eu i-am zis ca “pentru bani”, iar ea de colo: “nu te cred, demonstreaza!”.
N-am avut cum sa-i demonstrez, asa ca m-am multumit sa-mi dau cu presupusul (cum facem majoritatea, in orice chestiune…); i-am zis ca mai toti au exemplul primilor bloggeri din America, aia care s-au imbogatit dupa ce multe firme, vazand ce trafic are cate-un om pe blog, au dat dracului agentiile de publicitate on-line si si-au pus web-bannerele direct pe blogul omului respectiv. Uite-asa s-au facut primii bani mari in blogosfera.
Doamna, vicleana fiind, a reluat atacul: “Bine, bine; zi atunci de ce te tii tu de treaba asta, cand stii ce stii despre sansele de a face bani cu blogul! Sau visezi cai verzi pe pereti?!”. Rea, rea, dar le zice verde-fatis!
Ma gandesc ca cei mai hotarati bloggeri sunt cei care scriu pentru a-si castiga viata, dar scriu la comanda (id est jurnalisti si copywriteri). Pentru mine personal, bunaoara, cum sa nu fie o necesitate sa scriu ce-am io chef, cand la munca scriu maretii de genul “Aduna zece etichete si primesti cadou o sapca!”…?! Nimic de mirare ca-mi ard timpul pe blog, unde n-am sef care sa-mi intoarca textele (prima varianta era “… si primesti o sapca gratis!”, dar seful a-nceput sa faca vocalize: “Ti-am spus sa uiti cuvantul “gratis” in publicitate?!”. I-auzi ia! Sa-l uite el, eu nu uit nimic, ca d-aia m-am scremut sa-nvat carte). Pe de alta parte, daca scrii la ziar si trebuie sa “musti” numai din dusmanii patronului (nu si din prieteni! Sau din patronul insusi, cum ai avea chef…), normal ca iti versi naduful pe blog, unde esti liber ca pasarea cerului! Cel putin deocamdata…
Iata insa ca lucrurile se mai si schimba: frumoasei doamne sus-pomenite am acum sansa sa-i “demonstrez” ca poate face bani din blog: n-are decat sa intre intr-un concurs (numai pentru doamne). Tema de luna asta e “Totul e de vanzare” (am vrea noi…), si gazda e revista on-line Hotcity (cultura urbana feminina). Ergo, 1000 euro / luna pentru o poveste de pe blog! Asa mai da.
Bai, acum sa nu ma-ntelegeti gresit: daca esti barbat / taran / fara nimic de vanzare, nu te primesc fetele-n concurs (am vrut sa ma strecor si eu, d-aia stiu!). Eu unul sunt de la tara (Ghijasa de Sus va spune ceva?) si de vanzare n-am decat cartile stranse-n facultate (singura mea posesiune pe acest pamant).
Le-as da bucuros, dar nu mi le ia nimeni. Ce, ati vazut voi vreun anticar fara marfa-n pravalie…?!

vineri, 9 ianuarie 2009

Nimic nou despre unguri

Ori de cate ori ti se intampla sa stai de vorba cu un ungur, constati ca e foarte usor sa comunici cu el. Pana la un punct. Dupa aceea comunicarea devine foarte dificila, daca nu chiar imposibila.

Problema principala e ca noi, ca romani, nu stim absolut nimic despre istoria pe care o invata ungurii. Suntem tabula rasa in privinta asta. Pe de alta parte, ei cunosc perfect istoria pe care o invatam noi, si care pentru ei este profund mincinoasa, si un izvor nesecat de bancuri (“Care-i singurul popor de homosexuali din lume? Romanii, ca ei se trag din Traian si Decebal!”). 

Pe de alta parte, politica represiva dusa de comunisti impotriva ungurilor din Transilvania (mai ales impotriva secuilor) a lasat o imensa incarcatura de ura si de neincredere: “roman = comunist = mincinos”. Buninteles, nimeni nu mai stie ca intre 1867 si 1918 guvernul de la Budapesta a dus exact aceeasi politica impotriva romanilor din Transilvania. Sic transit gloria mundi…

Bun, cateva repere ca sa intelegi punctul de vedere al unui maghiar:

1241, Mohi: armata mongola o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, regele Bela IV n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata invaziei mongole.

1526, Mohacs: armata turca o distruge pe cea maghiara, apoi pustieste intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Papa, imparatul Germaniei si de la Franta, regele Lajos II n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata turcilor.

1708, Trencsin: armata austriaca distruge armata populara a principelui Rakoczi, apoi ocupa intreg regatul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si de la Polonia, principele Rakoczi n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata austriecilor.

1849, Timisoara: armata imperiala austriaca distruge armata revolutionara a lui Kossuth, apoi re-ocupa republica Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Franta si Anglia, Kossuth n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Habsburgic.

1919, Tisza: armata regala romana distruge Armata Rosie Ungara a lui Bela Kun, apoi ocupa aproape tot teritoriul Ungariei. Desi a cerut ajutor de la Lenin si Armata Rosie Sovietica, Kun n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata romanilor.

1920, Trianon: tratatul de pace (la redactarea caruia n-a participat nici un ungur) traseaza noile granite ale Ungariei independente: Ungaria pierde circa 66% din teritoriu si circa 66% din populatie, din care mai mult de trei milioane de etnici maghiari. Desi a cerut sprijin de la Anglia, Franta si America, Ungaria n-a primit nimic. Ungurii au ramas singuri in fata tuturor vecinilor.

1945, Budapesta: Armata Rosie Sovietica si armata romana asediaza Budapesta. Comandamentul maghiar ii cere lui Hitler sa declare Budapesta “oras deschis” pentru a salva populatia, dar Hitler ordona ca “fortareata Budapesta sa fie aparata casa cu casa”. Orasul a capitulat in februarie, cand din el mai ramasese o gramada de ruine (parlamentul, castelul si toate podurile erau moloz).

1956, Budapesta: Armata Rosie Sovietica distruge revolutia anti-comunista maghiara. Desi Imre Nagy a cerut sprijin de la America si Anglia (doar ca Ungaria sa fie recunoscuta ca “stat neutru”), nimeni nu l-a bagat in seama. Ungurii au ramas singuri in fata Imperiului Sovietic.

Candva inainte de Revolutia de la 1848, intr-un discurs de la tribuna Parlamentului, contele Istvan Szecheny a rostit memorabilul “Egyedül vagyunk!” (Suntem singuri!), care a ramas de-atunci un adevarat credo pentru natiunea ungara.

Dupa cum se vede, justificat. Asa ca va rog, cand stati de palavre cu un ungur, aveti rabdare. Si, mai presus de orice, nu incercati sa ciocniti cu el, in caz ca amandoi beti bere!

joi, 8 ianuarie 2009

Criza

Mi-au fost sugerate (de catre oameni de seama) cateva subiecte, ca sa-mi mai treaca melancolia istericoasa a comunismului: despre unguri (sugestie a unui coleg de la scoala), despre islam (fostul meu sef de creatie), despre “de ce-si fac oamenii bloguri” (o frumoasa doamna ce si-a vopsit parul in rosu – exotica alegere!), despre pupincurism (toata lumea; se vede ca-s considerat un expert in chestiune…), despre alcoolism (idem), despre publicitate (asta cred ca mi s-a sugerat la capcana, ca sa-mi afisez ignoranta profesionala!), despre “the making of Berile de Aur” (un fost patron de-al meu, care s-a apucat de literatura), despre ce vreau sa spun in cartea asta de acum (“Nea Nae”), si daca n-ar fi mai bine sa ma las de literatura si sa m-apuc de ceva serios (sa ma insor, eventual).
O sa zic si despre toate astea cate ceva, la timpul lor. Azi, insa, avem subiect gras: criza!
Dat fiind ca nu stiu nimic despre criza si nu pricep o iota din ce discuta oameni mai destepti ca mine (despre criza, buninteles), mi-am zis ca e groasa si ca trebuie sa fac si eu ceva, ca cica toata lumea face. Asa ca am decis sa adopt un “buget de austeritate”. Usor de zis, greu de facut: singurele mele cheltuieli sunt facturile, berea si ciorba (painea nu se pune). La ce sa renunt? Rate n-am, chirie n-am. Atunci? Berea este, evident, intangibila (fara ea imi pierd identitatea), facturile sunt alea dintotdeauna, asa ca singura cheltuiala la care puteam fi auster era ciorba. Voila!
Am abordat problema in mod stiintific: am investit pentru inceput 600.000 (sau 60 de ron, cum se zice acum) in cartea de bucate scrisa de Radu Anton Roman (fie-i tarana usoara, ca mare om a fost). Am citit-o si am aflat ca cea mai ieftina ciorba din lume este ciorba pescareasca “ca pe grind”. Eu nu stiam ce-i ala “grind” (nu stiu nici acum), dar suna bine: peste mic, apa, sare, otet, o ceapa. Ieftin si bun!
M-am sculat deci duminica dimineata cu noaptea-n cap, m-am dus in piata si am targuit “peste mic”. Mi s-a parut mie cam mult prea mic, dar asa scria la carte! L-am curatat (nu mi-a luat decat 3 ore), si l-am pus la fiert. Totusi, zeama rezultata era imens de subtire, asa ca m-am dus la Megaimage si am luat si peste congelat. Am vrut sa iau rechin romanesc, dar cum n-avea eticheta, m-am ales cu peste-spada spaniol. Ca sa fie, am adaugat si doua pungi de midii.
Pestele-spada a fost doar 800.000 (80 ron, da?), iar scoicile 10 ron punga. Pana am decongelat toate astea, pana am asteptat sa fiarba iar zeama, imbunatatita cu noile achizitii Megaimage, pana am potrivit-o de sare, duminica deja trecuse. Am baut un polonic de ciorba si m-am dus la culcare, ca luni era macel la birou.
Bref: 80 lei pestele-spada, 20 lei scoicile, 20 lei pestele mic, 60 lei cartea de bucate. Total 180 lei noi.
Inainte sa aud de criza, faceam ciorba cu 15 lei, dupa reteta mostenita de la mamai-mea. Si iesea buna, sau cel putin comestibila. Asta “ca pe grind” avea un gust foarte ciudat, asa c-am tinut-o o saptamana in frigider si pe urma am aruncat-o la veceu. Am slabit doua kile in saptamana aia, c-am mancat numai merdenele.
Pai, daca e criza…?!

marți, 6 ianuarie 2009

Cu respect, domnule Boia!

Spre norocul meu, m-am ales cu niste Lucian Boia. Prin “niste”, vreau sa zic ca baietii au pus mana si mi-au cumparat tot ce-au gasit de Lucian Boia (afara de “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, singura de care auzisem eu; p-aia n-au gasit-o!). Iar eu am pus mana si am citit, in astea doua saptamani de sarbatori, si m-am dumirit in cateva privinte (ceea ce pentru mine inseamna foarte mult!).
Intr-una din cartile lui (“Pentru o istorie a imaginarului”) da niste exemple, chiar in ultimul capitol, la sfarsit de tot; exemplele sunt din ceea ce el numeste “recursul mitic al intemeierii” (sau asa ceva, ca n-am memorie terminologica). Adica, atunci cand un popor isi construieste propria imagine nationala, simte nevoia sa-si invoce niste stramosi; cu cat mai indepartati, cu atat mai bine – inseamna ca-s mai nobili!
Unul din exemple e urmatorul: cand rapoartele ONU acuzau regimul lui Saddam Hussein de genocid si incalcarea drepturilor omului, regimul s-a aparat invocand… codul lui Hammurabi! Cica “ba americanilor, noi v-am invatat ce-s alea legi, si acum voi veniti si ne luati de coae? Pai nu va e, ma, rusine? Unde erati voi, ma, cand noi scriam codul lui Hammurabi?!”. V-ati prins! Adica ei, oamenii lui Saddam Hussein, erau urmasii directi ai babilonienilor lui Hammurabi, si deci aveau voie sa omoare pe oricine – conform interpretarii codului, “ochi pentru ochi si dinte pentru dinte!”. Ma rog, e greu de imaginat cum justifica asta bombardarea cu gaze de lupta a zeci de sate pline de femei si copii, dar de ce sa ne batem capul cu asemenea amanunte futile…?!
Chestia e ca am ras de m-am spart cand am auzit-o p-asta cu Hammurabi, si mi-am dat seama ca m-am ambalat ca prostul pe tema “Dacia Preistorica” a lui Densusianu. In fond, el a fost un biet prostanac, nu un autor de genocid! Intrebarea este alta: de ce m-am infuriat asa rau pe o chestie asa marunta?
Am tot stat si m-am gandit, si mi-am amintit cand m-am mai enervat in halul asta: am fost in vizita la o doamna in varsta, mama unui prieten, care mi-a dat dulceata si visinata si a inceput sa-l laude pe Ceausescu. Dupa vizita aia, am fost bolnav de furie o saptamana intreaga.
Concluzie: orice discurs care sugereaza, direct sau indirect, cum ca “inainte era mai bine” sau “comunismul a fost bun”, imi declanseaza o reactie foarte puternica de furie. Uneori mi-o stapanesc, alteori nu. Acum l-am asociat pe Iosif Constantin Dragan cu Napoleon Savescu si cu Nicolae Ceausescu si cu comunismul in general, si mi s-a pus pata. Daca ma gandesc, e prea posibil ca bietul Densusianu sa nici nu fi stiut de existenta doctrinei comuniste, dar’mite sa fi prevazut cum anume vor folosi national-securistii visarile lui despre “Imperiul pelasg”!
Intrebare doi: de ce numai eu am problema asta? De ce doar pe mine ma enerveaza atat “comunismul a fost bun”, iar pe altii nu? Am tot stat si m-am gandit, si cred ca sunt posibile trei raspunsuri, mari si late:
a) ii enerveaza si pe altii, dar n-o arata. In sensul “da, si ce-i cu asta? OK, comunismul a fost rau, a fost crima si pedeapsa, si ce-i cu asta? E trecutul, nu? Acum avem de trait, nu de stat si mieunat c-a fost rau regimul comunist!”. Corect. Nu pot obiecta nimic acestui punct de vedere.
b) scriitorii pe care ii citesc (Liiceanu, Aldulescu, Boia, Djuvara, Cartarescu, Schlattner) zic toti “comunismul a fost rau”. Oamenii intre care imi duc viata (rude, prieteni) zic altceva: fie “nu ma intereseaza”, fie “comunismul a fost bun”. Cum s-ar spune, traiesc schizoid.
c) cei mai multi oameni (in orice caz, toti cei pe care-i cunosc eu) au SI amintiri placute din comunism (Vasile Ernu, exemplul viu; dar chiar Cezar Paul-Badescu!). Eu n-am nici una. Nu-mi amintesc de nimic, dar chiar nimic placut: nici uniforma de pionier, nici practica agricola, nici defilarile, nici statul la cozi, nici taierile de curent electric nu mi se par amintiri frumoase. Lucian Mandruta zice ca el d-abia astepta o taiere de curent cand invata cu cate o colega, ca atunci dadea atacul (la lumanare!) si facea sex cu ea. Eu n-am nici o astfel de amintire, n-am facut nici un sex la lumanare. Si nimic altceva simpatic nu-mi amintesc, doar de: profesori indoctrinati, colegi pupincuristi, nesfarsitele batai cu tiganii, colectarea de sticle si borcane, muntii de gunoaie care se adunau cu anii in ghena. Nu, nimic, zero, niente. Iadul.
Acuma, ce sa zic? Bine c-am scapat! Odata din comunism, a doua din necunostinta de cauza: daca mi-am dat seama ca asociez prea multe lucruri cu comunismul (antiamericanismul; ortodoxia; echipa Dinamo; SRI; PSD; Corneliu Vadim Tudor; matusi-mea; limba rusa; costumul de haine; ciorba de legume; poporul rroma; masina Dacia; mirosul de tuica; caciula de nutrie; accentul oltenesc), pot sa ma concentrez si sa constientizez ca omul n-are de unde sa stie ca daca ma roaga sa-l ajut la impinsul masinii (care “n-o ia la cheie”), io zic ca-i comunist si sar la scandal!