vineri, 27 noiembrie 2009

Despre asta-i vorba

LEGE asupra UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D I
PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ REGE AL ROMÂNIEI LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE. Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, - Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,
AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă. Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.
F E R D I N A N D I

PREŞEDINTELE CONSILIULUI DE MINIŞTRI ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1918, în unanimitate prin aclamaţiuni. Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Jenseits von Gut und Böse


Ori de câte ori aud pe cineva din ”corul bocitoarelor” (pe taică-meu, pe Ovidiu, pe Nea Miai, pe Aida, pe Iulius, pe foarte mulţi alţii) susţinându-şi punctul de vedere (”Ne îndreptăm spre catastrofă, totul merge din rău în mai rău, în curând o să se surpe şandramaua, ascultă-mă pe mine! Nu e nimic de făcut cu poporul ăsta, poate doar bomba atomică!”), mă întreb şi eu ca Ştefan al lui Parizianu: pe ce te bazezi?

Dar pentru că mă mulţumesc să mă-ntreb în gând, evident, nu mă aude nimeni şi deci nu primesc nici un răspuns. Aşa că încerc să-mi răspund singur la întrebarea: cum disting oamenii ăştia binele de rău cu atâta siguranţă (lucru de care eu sunt perfect incapabil)? Care sunt criteriile folosite, criterii ce mie îmi scapă în totalitate?

După mintea mea, par să fie patru sau cinci criterii:

1. Criteriul spaţial (”criteriul vecinului”): când vrei să-ţi dai seama dacă-ţi merge bine sau rău, te uiţi peste gard, la vecin, şi-l iei ca termen de comparaţie. La nivel de ţară, aş zice că acesta e un criteriu favorabil: din cinci vecini, stăm mai bine ca trei, la fel cu al patrulea şi mai rău decât al cincilea.

2. Criteriul temporal (”criteriul bunicului”): iau ca termen de comparaţie un interval istoric din trecut. Nici aşa n-am sta chiar rău: au fost perioade bune şi stabile în cursul domniei primului Carol, dar au fost atunci şi belele foarte mari (care acum nu mai sunt, c-au venit altele, moderne!). Cică şi prin 1938 ar fi stat România ceva mai binişor, dar atunci era dictatura celui de-al doilea Carol. Acum îl avem pe cap pe Băselu, care, orişicât, până acum n-a omorât pe nimeni, chiar dacă la femei şi băutură îl talonează strâns pe Cărluţă.

3. Criteriul personal (”criteriul Şerbănică”): iau ca reper starea mea personală. Îmi merge mie bine, atunci e bine! Îmi merge mie rău, atunci e clar: catastrofa ne paşte! Evident, Şerbănică este un amic ce a votat cu Năstase în 2004, dând băieţilor următoarea explicaţie: ”Ce vreţi mă, dacă mie mi-a mers bine cu comuniştii ăştia!”. Irefutabil.

4. Criteriul ideal (”criteriul Thomas Morus”): stau eu aşa, cu capu-ntre urechi, şi mă gândesc la cum ar trebui să fie, ca să fie bine. Nu doar pentru mine, ci pentru cât mai mulţi, preferabil pentru toţi. După ce m-am gândit, dau din mine o Utopie, de obicei sub forma unui sistem: Platon, Campanella, Morus, Marx, Hitler, başca milioarde de alţii mai mici au încercat figura asta. Ce-a ieşit de fiecare dată, am văzut (Morus a murit nevinovat, d-aia am dat criteriului numele lui!). Din punctul meu de vedere, criteriul ăsta e teribil de distructiv când e aplicat de nişte oameni grăbiţi, şi teribil de constructiv când e aplicat cu răbdare: în fond, şi Uniunea Europeană e rezultatul unui proiect idealist!

5. Recursul la autoritate: nu prea sunt sigur că şi ăsta ar fi un criteriu, d-aia nici nu i-am zis aşa. Pur şi simplu, când vreau să disting între bine şi rău, îl întreb pe unul a cărui părere o respect. În cazul României, să zicem că individul respectiv ar fi un călător inteligent, care a vizitat toate ţările şi ştie ce vorbeşte.

Da’ de unde să scoţi aşa ceva, de unde autoritatea supremă, la care să faci recurs? Nu e mai bun internetul, viu atunci şi-vă întreb, amici…?!

1 Decembrie


Se apropie nenorocita zi de 1 Decembrie, cel mai ruşinos moment al anului. Pentru că acum se sărbătoreşte “ziua naţională” a României.

Să fie clar, nu am nimic cu ziua naţională şi nici cu România. Eu am ce am cu Ion Iliescu şi cu aceasta invenţie a lui: 1 Decembrie!

Pentru că data zilei naţionale este 10 Mai: timp de aproape 100 de ani (până în 1948, dacă nu mă înşel), pe 10 Mai s-a sărbatorit ziua naţională a statului român. După aia, regimul comunist a schimbat data cu cea de 23 August, zi cu alte semnificaţii istorice (mult mai puţin pro-româneşti şi mult mai mult pro-sovietice). Dar după ce regimul comunist a căzut, în decembrie 1989, normal şi legal era ca ziua naţională să fie restabilită pe 10 Mai, revenindu-se astfel la tradiţie şi legalitate.

Dar ţi-ai găsit! De unde tradiţie şi legalitate în mintea moscovită a acestui GhinIon Iliescu?! Ce să ştie el de istoria românilor, el care s-a trezit reproşându-i lui Ceauşescu că “a întinat nobilele idealuri ale comunismului”?! La ce te poţi aştepta de la un asemenea nătărău, care nu-nţelege nimic din zeitgeist?

Totuşi, încerc să înţeleg de ce a ales tocmai 1 Decembrie. Trebuie să fi avut motivele lui, motive de prost, dar totuşi motive!

Motiv 1: agitarea gogoriţei maghiare. Prin parada militară de 1 Decembrie, Iliescu transmitea prostimii ca el n-are de gând să “restituie” Transilvania, aşa că Ungaria să-şi pună pofta-n cui. Idiot mesaj (Ungaria nu este nicidecum o mare putere, de care să tremure România), dar pe placul prostimii, spălată pe creier după 42 de ani de comunism, din care 25 de naţional-comunism.

Motiv 2: agitarea gogoriţei moşiereşti. Prin refuzul de a recunoaşte 10 Mai, Iliescu transmitea prostimii că el n-are de gând să permită restituirea proprietăţilor furate de comunişti (prin “naţionalizare”), aşa că cei care au profitat pot dormi liniştiţi: “bughezo-moşierimea”, în frunte cu Regele Mihai, nu se va întoarce înapoi. Ce s-a furat e bun furat, staţi liniştiţi, Iliescu veghează!

joi, 19 noiembrie 2009

Matei mă cheamă, de nimeni n-am teamă

Salut, sunt Matei şi vin cu ultimele noutăţi: am fost duminică de m-am botezat, acum nu mai am nici o treabă, aştept să cresc mare şi voinic ca să-i învăţ fotbal pe unchii mei.

Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!

Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?

Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!

Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!

Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.

Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:

Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.

Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!

Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.

Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!

Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.

Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.

Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.

Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!

Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!

De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.

Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.

Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!

Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!

Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei

vineri, 13 noiembrie 2009

Lansare de carte


Am fost în seara asta la o lansare de carte, la MŢR (Muzeul Ţăranului Român). E vorba de fapt de o antologie în care semnează mai mulţi autori, dintre care îi semnalez pe Iulian Tănase, Florin Iaru şi Bogdan Ghiu (nu c-ar fi ei mai cu moţ, dar îmi sunt mie mai cunoscuţi).

Impresii obiective (mă rog, cât s-o putea!): lume multă; tineri şi foarte tineri, marea majoritate (adică fete de 25 – 30 de ani şi băieţi/bărbaţi de 30 – 35 de ani); fumători şi băutori cu toţii; cei mai mulţi se cunoşteau între ei, păreau obişnuiţi de-ai casei (”barflies” cum ar zice gurile rele); au fost puţine exemplare de carte aduse pentru vânzare şi autografe de la autori (25 de exemplare, dacă am înţeles eu bine); pe scenă au vorbit patru dintre co-autorii volumului, şi n-au vorbit rău deloc, ba chiar au fost şi aplaudaţi de câteva ori de către public; atmosfera a fost simpatică şi degajată, deşi n-a fost nici un fel de trataţie din partea casei (sau poate tocmai de-aia!); eu m-am simţit ca un căcat.

Impresii subiective (aici sunt mai sigur de mine, mult mai sigur): am realizat, cu durere în suflet, cât pot fi de prost - gândindu-mă cum mi-am organizat eu propria lansare şi cât m-a costat; i-am invidiat până la verde pe co-autorii de pe scenă, care vorbeau, beau, fumau şi râdeau pe rupte, iar lumea îi şi aplauda pentru asta, în timp ce eu stăteam ca tristul şi nu beam nimic (să nu mai vorbim de fumat, vorbit şi râs); i-am gelozit până la crimă pe toţi co-autorii, nu numai pe cei prezenţi (Iulian nici n-a fost de faţă), nu numai pe cei de pe scenă – pricepeţi de ce: luaţi în calcul titlul acestui volum colectiv!

Adică eu, Mihai Buzea, zis domnul Gikă, zis pe scurt "Gika", om care şi-a investit practic toată viaţa în aceste două pasiuni (numesc aici beţia şi literatura), stau pe tuşă ca ultimul loser, în timp ce nişte oameni care au băut şi ei un pahar de politeţe (odată, cândva, demult!) rămân în conştiinţa românilor ca experţi în problemă! Incredibil!

Să nu mi se spună că e un Dumnezeu în cer, fiindcă nu e nici unul: dacă era, nu permitea o asemenea încălcare diabolică a oricărui principiu de justiţie, umană sau divină!

p.s. Cartea n-am citit-o. Când o voi citi, revin cu impresii critice. Gata cu alea obiective şi subiective! Critică pe text, tati!

Revansa provinciei


Nu ma refer aici la Unirea Urziceni (desi imi arde buza sa zic ceva si de ei, ca de cand visam io la niste eroi din provincie care sa-i bage cu botul in noroi pe cripto-comunistii si dinozaurii de la Dinamo si Steaua!), ci la Sorin Oprescu.

Nenea asta candideaza si el la prezidentiale. Ma rog! Ii urez noroc, dar nu cred c-a sa faca vreo branza, si stiti de ce nu cred? Pentru ca e prototipul bucuresteanului smecher! Vorba, accentul, mimica, pedigriul securisticoid, ca sa nu mai spun de discursul in sine; toate sunt parca luate cu copy/paste din portretul robot al bucuresteanului antipatic, enervant si figurant, asa cum este el vazut in restul tarii.

Am umblat ceva (mult mai putin decat as fi vrut) prin tara si stiu cum sunt vazuti cei din Bucuresti; ergo, mare mirare daca domnul Sorin Oprescu va lua mai mult de 5% de la alegatorii din provincie!

Zic 5%, asa, ca sunt eu galanton. N-ar merita nici 0,1%, dar nu vreau sa fiu rau cu el: acest procent ii este rezervat domnului Corneliu Vadim Tudor, alt prezidentiabil in Romania anului 20 (parca asa a zis Silviu Brucan, nu?!).

Putina istorie: azi, cartierul Berceni

Cum e sacul aşa-i şi peticul. Cum e Bucureştiul aşa e şi cartierul de sud. Greu de găsit o zonă cu reputaţie mai proastă decât cartierul Berceni! După ce că e cum e, şi-au mai bătut şi scriitorii joc de el: citeşti din Mircea Cărtărescu, din Radu Aldulescu, din Cezar Paul-Bădescu, şi afli că toţi ăia răii, negativii, stau în Berceni – nu, că-mi vine să şi plâng! Da’ dacă scormonesc prin arhive...
În 1701, principele Rákóczi fuge din puşcărie cu ajutorul neveste-sii care-l iubea. Ajunge la polonezi şi se îndrăgosteşte şi el, ca omul, de o altă doamnă, o localnică (tanti Sieniawaska, de profesiune prinţesă – mersi!). Amorul îl face să se cocoşească: în 1703 sare la bătaie cu împăratul de la Viena. Ăla, imperiu, armate, chestii, Rákóczi nimic (de fapt, avea şi el ceva: pe Pintea Viteazul! A murit repede, săracul, de viteaz ce era...). Rákóczi ce să facă, se duce la amicu-i Bercsényi şi zice „Miklós puiule, nu mă lăsa, că în tine îmi e baza!”. Băiat salon, Bercsényi îi dă bani, îi face o armată, i-o instruieşte, mă rog, prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se şi repede până la Paris să-i mai ceară nişte bani lui Ludovic (l-a nimerit p-al XIV-lea, ghinion!). Nu primeşte nici un sfanţ de la calicul ăla, în schimb Ludovic se mileşte de fi-su şi-l angajează în armată (mişcare isteaţă, că Bercsényi junior pune osul la muncă şi ajunge om de seamă, mareşal: una din unităţile de elită ale francezilor se cheamă şi acum „paraşutiştii Berchenyi”).
Rákóczi se chinuie cât poate, da’ degeaba, că tot ia bătaie: după opt ani de război omul e terminat, e gata, fuge în lume cu banii de iaurt. Armata lui se risipeşte care-ncotro, unii se predau, cei mai căpoşi pleacă: unii ajung prin Banat şi de ăia nu ştiu nimic (să-l întrebăm pe Radu Gheo, că el mănâncă Banatul pe pâine), alţii se trag încoace. Brâncoveanu le dă o bucată de pământ dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, să-şi facă şi ei sat: s-a gândit bătrânul şmecher că p-acolo vin turcii, ce şi-a zis, ia să dea turcaleţii peste nişte soldaţi profesionişti, să-i ţină ăia în loc până am eu timp să fug! Uite că n-a avut, l-au luat ca din oală: ca să vezi cât de profesionişti erau oamenii lui Bercsényi...
A rămas de la ei câte un nume: Berchenyi la francezi, Berceni la noi. Elită la ei, elită la noi – acum să nu fim cârcotaşi, cum e ţara aşa-i elita!

joi, 12 noiembrie 2009

Precup de la asigurari

Azi dimineata ma intalnesc prin parc cu un vag cunoscut de pe la asigurari, unul Precup (daca imi amintesc eu bine numele lui; prenumele nu i l-am stiut niciodata); isi plimba copilul prin parc, o fetita de vreo patru anisori, sa-i traiasca.

Il salut, dau sa trec mai departe, el ma opreste si incepe sa vorbeasca repede ca televizorul; era nevorbit rau, saracul. Ca una, ca alta, ca ce fac, ca “ce mai invartesc” (penibila expresie!); ca stai sa vezi ce destepta e fi-mea! De toate mi-a spus, numai numele fetitei l-a omis (presupun ca are si ea un nume!).

“Ia zi-i, tati, lu’ domnu’ Mihai: ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?”. Fetita, plictisita, cu ochii dupa ratele de pe lac (probabil ca a trecut prin dialogul asta de prea multe ori, i s-a luat si ei): “Eu, cand ma fac mare, vreau sa devin femeie de afaceri”. Precup se uita la mine cu un imens zambet triumfator, probabil insemnand: E, vezi ce desteapta e?!

Nu stiam ce sa spun, eram incurcat si imi venea (in acelasi timp) sa rad si sa-l iau la bataie pe Precup; pana la urma dau din mine: “Bravo, domnisoara! Vrei sa fii negustoreasca, bravo, asa!”. La care Precup sare la scandal!

Ca de ce-mi bat joc de copil? Ca ce e aia “negustoreasa”? Ca mie nu mi-e rusine? Cata minte am eu sa-i spun asa ceva unui copil? Ca nu-si pune el mintea cu mine, ca altfel as vedea eu pe dracu’!

O smuceste pe fetita de mana si pleaca, injurandu-ma urat, cand era suficient de departe (astfel incat eu sa n-aud, teoretic). Eu imi reiau alergatul, desi eram total nedumerit, cum sunt si acum: cu ce naiba am gresit?

O femeie de afaceri nu e o negustoreasa? Nu face comert, negustorie, afaceri? Atunci ce l-a apucat pe alde Precup?

E careva care sa inteleaga si sa ma dumireasca si pe mine?

miercuri, 11 noiembrie 2009

Botezul Alexandrei


E inflatie de botezuri, domnule: a ajuns lumea sa ma cheme pana si pe mine la astfel de evenimente, desi CV-ul nu ma recomanda deloc (sau ma contra-recomanda, mai exact: ateu, spritzar, zgarie-branza la dar… enfin, stiti voi). Totusi m-au chemat, si daca m-au chemat m-am dus.

La biserica a fost ca la orice botez, cu deosebirea ca au fost botezati trei copii deodata, si toti au primit numele Macedoneanului: doua fetite si un baiat. Nu stau acum sa va descriu ce se intampla la faze d-astea, ca stiti cu totii. M-a izbit iarasi (a cata oara? A o suta? A o mia?) arhaitatea incredibila a formulelor rituale („Te lepezi de Satana?”. „Ma lepad”. „Te-ai lepadat de Satana?”. „M-am lepadat”, etc), care imi ranesc pur si simplu urechile – adica mai exact, eu unul percep arhaitatea asta ca prostie pura, ramanere in urma, etc. De ce n-a avut si Rasaritul o Reforma, asa cum a avut Apusul! Bine mai era!

Fac o paranteza: nu vreau s-o dau pe filologeli, dar cred ca nu sunt deplasat in judecati: in romana rurala, „a lepada” inseamna pur si simplu „a avorta”. Cum sa nu fie lovite bietele mele urechi de asemenea sacramente?!

La carciuma a fost frumos si foarte vesel, cu multa vorba (la inceput) si mult dans improvizat (de la un punct incolo). Desi taticul (Gigi) a pus la bataie un vin bun, natural, eu am stat pe whiskey, si asta doar din pura lacomie (ceea ce este foarte urat). Si foarte imprudent, ca n-am ratat nici de data asta ocazia de a ma da in spectacol: am confiscat-o pe nasa la dans, apoi pe mama nasei, apoi l-am pupat cu foc pe nasu’, apoi am tinut un toast pentru Hunor Kelemen, etc. (chestiile obisnuite, cei care ma cunoasteti le stiti pe dinafara). Noroc ca mamica (Dana) alapta, ca altfel precis o faceam un merengue!

Paranteza doi: presupun ca intr-o tara din Vest (Belgia, sa zicem), un astfel de toast (tinut in cinstea unui membru marcant al celeilalte comunitati lingvistice) ar fi macar aplaudat din politete, daca nu primit cu caldura; dar nu ca-n tara mea, unde iti iei chifle-n cap si amenintari cu bataia! Eu de cand spun: suntem mici, domnule!

Spre finalul petrecerii m-am intretinut cu un domn inca verde, pe nume Ninel, care sustinea ca are 74 de ani si era foarte mandru de asta (apropos, n-am inteles niciodata de ce o varsta – orice varsta! – poate fi motiv de mandrie sau de rusine; ca doar nu e meritul tau sau vina ta ca ai varsta pe care o ai, neh?). Ei bine, de la Ninel mi s-a tras!

Nu ca nu mai stiu ce balarii am vorbit si cum am ajuns acasa (asta e deja cutuma); dar a doua zi ma intalnesc cu nasa pe strada, care vine glont la mine si ma intreaba: „Mihai, n-or fi ramas cumva pe la tine dintii lui Ninel?!”.

Eu bolborosesc ca nu, plec, tocmai ma intrebam despre ce-o fi vorba, cand ma suna cineva de pe un numar necunoscut: „Auzi, ma, zi cinstit: i-ai sterpelit tu dintii lui Ninel? Asa de farsa, ca sa te credem noi umorist?”.

Panicat, m-am dus direct acasa si mi-am inchis mobilul; ti-ai gasit! Intre timp imi dibuisera numarul de fix si sunau mai ceva ca la linia erotica: voiau de la mine dintii lui Ninel. Afacerea luase proportii, asa ca mi-am baricadat usa de la intrare si-am asteptat resemnat asediul. Imi si imaginam un 1907, cu mine pe post de arendasul evreu!

Ding-dong, soneria: nu erau razbunatorii dintilor lui Ninel, era gagica-mea. Ii dau drumul in casa, ma relaxez, ma duc la dus. Cand ies, o gasesc trei sferturi bagata in sifonier, inspectandu-mi haina de la costum: evident, amusina dupa dintii lui Ninel!

Odihneste-te in pace, Maestre


Azi ar fi trebuit sa fie o zi de sarbatoare pentru mine. Dar nu e. Si nici nu-mi vine sa comentez nimic.
Maestrul a avut zeci, poate sute de vorbe memorabile, de "zise" de-ale lui, inimitabile. Am auzit si eu cateva de la cei care l-au cunoscut, dar cele mai multe au ajuns sa circule din gura-n gura, un adevarat folclor. Redau aici o zisa de-a lui, asa cum mi-a fost si mie povestita:
Era intr-o marti, a treia zi de Pasti. In foaierul Teatrului National, Maia Morgenstern citea absorbita un avizier. Intra un tanar actor si ii ureaza: "Hristos a-nviat, doamna Maia!", ma rog, cum se obisnuieste. Ea - nimic. Actorul cel tanar nu intelege de ce nu e bagat in seama, si ii intalneste privirea lui Gheorghe Dinica ("nea Gigi"), care observase scena. Maestrul ii zice tanarului, cu vocea lui inconfundabila:
"E... are unele dubii...".

Ghidul calatoriilor de iarna


A aparut azi la tarabe Ghidul calatoriilor de iarna, care include si texte semnate de Dana Macarie, Stefan Nica, Grig Bute, Gabi Drogeanu si Mihai Buzea. Unele texte sunt mai bune, altele mai slabe, cum s-a nimerit. Acuma nu fiti si voi moftangii!

Singura parte rea e ca s-a dat foarte repede: eu a trebuit sa umblu pe la trei chioscuri ca sa gasesc trei exemplare, mari si late (unul pentru mine, unul de imprumutat amicilor, unul de trimis sora-mii); ergo, daca nu-l gasiti azi, slabe sanse sa mai dati de el in alta zi!

p.s. exista acolo si un foarte interesant articol despre Asociatia AFC.

luni, 9 noiembrie 2009

Revelatie de sfintii Mihail si Gavriil

N-am sa va pierd timpul cu prostii, asa ca trec direct direct la revelatie: Sa Se Exprime ACUM cei carora le datorez bani!

Story: dupa o zi onomastica foarte reusita (au lipsit cateva telefoane importante, dintre care il mentionez doar pe al lui Gabriel Ferugean, coleg de filologeala, de militarie si de blogareala, om cu care am impartit deci, pe multe planuri, ridichea si covrigul), am ajuns in cele din urma in cotetul de burlac al lui Danel, chititi amandoi pe ceva bere si fotbal. Berea am luat-o eu de la M*gaimage (ca doar nu ma platesc astia pentru reclama!), fotbalul l-a dat el, pe televizorul personal (daca n-o fi al gazdei). Pana aici, nimic deosebit (daca omitem fapul ca echipa lui de suflet – am numit-o pe Manchester United – a luat bataie de la Chelsea, ceea ce l-a trimis pe varul Danel direct in depresie), numai ca atunci cand i-am cerut banii pe berea lui, am primit raspunsul: “Du-te-n p. mea de bulangiu, ce, ejdi tigan?! N-ai ramas dator cu doua sute de mii de la Busteni?!”.

Poate ca multora dintre voi vi se intampla des. Poate ca si mie mi s-ar intampla des, daca n-as avea o grija deosebita sa nu dau ochi cu oamenii carora le datorez bani. Dar acum eram complet nepregatit, asa ca m-a lovit direct in basca.

Dupa oarecari parlamentari, misterul s-a lamurit: in ziua in care am dus o echipa de baieti pe Braul lui Raducu (parte din Braul de Mijloc al Bucegilor, dupa cum prea bine se stie, desigur), i-am cerut lui Danel niste bani sa-mi iau cola, eu fiind usor (mai mult) mahmur dupa o seara in B 52, unde servisem cu incredere, inclusiv whiskey – ceea ce nu-mi sta in caracter, sau in buget, luati-o cum vreti. El mi-a dat cu imprumut 200.000 lei vechi, sau 20 lei noi. Bun. Eu am uitat complet, el nu. Acum mi-a adus aminte, si mi-am amintit si eu.

Acum, care este scopul acestui post: e perfect posibil sa existe si altii. Adica altii carora sa le datorez bani, de la dooj’de lei daneliscieni in sus. Sau in jos. Pe unii ii stiu (Maestrul, Ana, Julius, Ovidiu). Pe altii s-ar putea sa nu ii stiu.

Sa nu VA stiu! De aceea, va rog sa veniti binisor sa ma solicitati. Nu toti deodata, nu! Pe rand, frumos si ordonat. Pe cat posibil, unul pe saptamana. In ordine alfabetica. Berberiti, spalati, arenjati, proaspat tunsi, dati cu deodorant, ca la mine nu-i santan!
Si sa va stergeti apasat pe picioare pe presul de la intrare, ca am vazut eu multe.

Paniemaiesh?

vineri, 6 noiembrie 2009

Halloween party in Fire Club


Dupa cum se stie si cunoaste, sambata seara a fost petrecerea de Halloween in clubul Fire din centrul vechi (strada Gabroveni, daca nu ma insel). E perfect adevarat ca n-am mai fost demult in Fire (spre deosebire de acum cativa ani, cand nu ma urneam de acolo nopti intregi), dar asta nu m-a impiedicat sa ma distrez pe cinste (dar si petrecerea a fost foarte bine gandita de organizator, nu-i dau numele ca o sa ziceti ca fac reclama d-aia mascata!). Am observat si cateva deosebiri: domnule, a scazut media de varsta a clubberilor!
Sau oi fi imbatranit eu, dracului...?! Cred ca nu se poate exclude nici aceasta ipoteza, zic!
Va intrebati poate ce-i cu poza asta mizera. Pai mi-a fost facuta cu telefonul mobil, in urma incidentului acestuia: teoria era ca venim la party costumati in ceva adaptat Halloween-ului. Buninteles ca in afara de mine nu s-a deranjat nimeni sa respecte teoria, asa ca toti amicii erau in carpele lor obisnuite. Eu aveam pe cap o cagula animalifera, pe care inteligentii mei de prieteni (mai, dar toti, nu asa!) au fost absolut incapabili s-o identifice: unul a zis "iepure", altul "bufnita", al treilea "catel", etc. (s-a mai propus "pisica", "liliac", "urs", " capra", "vampir" si "pitipoanca"; ma rog...).
Incredibil! Singurul animal care este verde e brotacelul, nicidecum iepurele sau ursul! Chiar ca baietii astia sunt copii de oras, daca ei cred ca iepurii sunt verzi - ca sa nu mai vorbesc de ursi!
Dar de ce sa ma mai mir, domnule, de ce sa ma mai mir? Nu m-a intrebat unul dintre ei, la un moment dat, daca bivolitele SE MANANCA?! La intrebarea mea uluita ("Ce te face sa crezi ca-s necomestibile?") a raspuns, inocent: "Pai tu nu vezi ce negre sunt?".
Mda... macar asta distingea culorile, nu ca daltonistii din Fire Club!
p.s. Trebuie totusi sa admit ca onoarea Fire-ului a fost salvata de Ilie Micolov (care era invitat acolo sa cante, nu sa bea cu noi bere Pilsner Urquell), care a recunoscut imediat dihania in care ma costumasem, numind-o "Kermit"; ce vreti, poetul tot poet!