vineri, 18 decembrie 2009

Inglorious Basterds


Ca să nu mai rămân repetent şi anul acesta, hop că m-am dus şi eu la film: la mall, mânca-ţi-aş leafa! Păi ce, numai alţii să se frece cu neamul prost?!

Care-am văzut ultimul Tarantino, Inglorious Basterds, că de ăsta vorbeşte toată lumea, cică e filmul anului 2009 pentru România, la categoria ”filme străine” (la alea autohtone se pare c-o să iasă ”Poliţist, adjectiv” al lui Porumboiu). Aşa că m-am dus şi io, na, aşa, să vă intre apă în galoşi!

N-am să vă povestesc filmul că asta nu e treaba mea. Dar am să vă zic două sau trei impresii de-ale mele, sau mai exact, reacţii pe care mi le-a indus filmul:

unu, marea indignare pe care am simţit-o pentru că ”ăia bunii” (Brad Pitt, the Basterds, etc) i-au numit tot timpul pe soldaţii germani ”nazişti”. Pe câte ştiu eu, naziştii erau un partid politic, şi nici vorbă nu poate fi că soldaţii germani să fi fost cu toţii membri de partid: unii erau, dar foarte puţini, o minoritate absolută. Păi nici mulţi generali germani nu erau membri NSDAP (National Sozialistischen Deutschen Arbeiter Partei), darămite imensa masă a trupei! Când am auzit prima dată acea declaraţie a generalului Lebed (“Tricolorul este steagul fasciştilor români“) am pus-o pe seama prostiei tipic ruseşti. Se pare că prostia tipic americană nu e cu nimic mai prejos. Sau cel puţin legile marketingului, “spune publicului ce vrea el să audă“!

doi, marea ruşine pe care am resimţit-o pentru faptul că m-am lasat manipulat cu atâta uşurinţă. Deşi filmul este o ucronie cap-coadă, apar câteva personaje istorice reale (Goering, Goebbels, Hitler, etc), plus unele inventate de Tarantino (fostul sergent Hugo Stiglitz, de exemplu). Aşa că primul lucru pe care l-am făcut, odată întors acasă, a fost să frec netul în căutarea lui Stigliz, fiindu-mi jenă că eu nu auzisem de el până atunci. Bunînţeles că n-am găsit nici un fel de Stiglitz, care nu a existat niciodată. Totuşi, eu m-am lăsat ca fraierul păcălit cu unul dintre cele mai vechi trucuri din lume, ”nu iese fum fără foc”, sau, în versiune Tarantino, ”ştiu că minţi, aşa că te cred pe jumătate”. Mare dobitoc mai sunt! Ăia de la SNSPA (fosta academie a partidului comunist, ”Ştefan Gheorghiu” – precizare pentru cei mai tineri) au stricat orzul pe gâşte încercând să-nveţe manipulare pe unul ca mine. Tolomac din fire, domnule!

trei, şi cu asta închei, marea simplitate cu care Tarantino îşi construieşte filmul: nici o şmecherie, nimic imprevizibil. Inglorious Basterds este un Tarantino pur şi simplu, fără nici o treabă cu the second world war. Dacă ar fi să găsesc vreun şpuribus, aş zice că-i faptul că în Germania cifra ”3” se indică ridicând degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu, iar ”în restul lumii” ea se indică ridicând arătătorul, mijlociul şi inelarul.

Şi de la un asemenea răhăţis Tarantino realizează un film pentru zeci de milioane de spectatori! Ce să mai: băiatul ăsta e cineva, mă tată!

joi, 17 decembrie 2009

Leonce şi Lena



Iar am fost la teatru ca să mă fac deştept. De data asta, însă, n-am avut noroc: am intrat la piesă bou şi am ieşit vacă. N-am înţeles nimic, adică.

Pe scurt, piesa (Leonce şi Lena) mi s-a părut o tâmpenie cap-coadă, ”fără noimă” e puţin spus. Am fost absolut convins că e scrisă de vreun rus, după cât e de idioată, dar m-am înşelat amarnic: e scrisă de-un neamţ. Care cică e considerat un foarte mare geniu acolo în Nemţia lui, care dacă n-ar fi murit de tânăr (la 24 de ani, ăsta da, ghinion!), ar fi ajuns un al doilea Goethe. Se poate. Mie şi Goethe însuşi mi se pare cam tâmpiţel, aşa că ce să mai zic?!

Poate vă aşteptaţi să vă povestesc ”acţiunea” – gre-şit! N-am să povestesc nimic, că n-am chef să mă enervez la loc, şi aşa sunt un pachet de nervi. Tot ce zic e că cei cinci actori care duc piesa în spate (Lari Giorgescu, Crina Semciuc – aştia sunt Leonce şi Lena – Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Şerban Georgevici) îşi fac meseria cât se poate de bine, problema (din punctul meu de vedere) nu e la ei, şi nici chiar la regie (deşi e d-asta modernistă, stresantă uneori). Problema e la textul neamţului, care e un text slab, un text castrat, fără idee, fără forţă; tot ce are (poate!) interesant se pierde la traducere, iar în ceea ce priveşte ”găselniţele” de scenă… mai bine să nu mai vorbim.

Acuma, totuşi, se impune o întrebare: dacă Leonce şi Lena este o piesă atât de slabă, cum se face ca se joacă pe toate scenele lumii, în toate limbile, de mai mult de 150 de ani încoace?!

Nu cumva mi-o fi scăpat mie ceva esenţial? Adică, mai simplu spus, nu cumva oi fi eu un mare prost, şi nu-mi dau seama… ?!

Haiku de criză

Că de flori, mai rupi o cracă,
Da’ dă unde bani dă groapă?!

(auzită de la o ţigancă din mahalaua Dristorului)

Confesiunile unui cafegiu


Am citit cartea de memorii a lui Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu”. Auzisem foarte multe lucruri bune despre acest volum, atât în presa literară (reviste pe hârtie şi bloguri), cât şi de la amici care o citiseră. Acum, că am bifat-o şi eu (la un an şi mai bine de la apariţie, dar aşa am fost mereu, un întârziat – în toate privinţele… las’ că-i bine, cine ştie, poate c-aşa o să trăiesc mai mult!), pot pentru ca să mă pronunţ.

Ca document, e o carte extraordinară. Dacă ai, să zicem, între 40 şi 80 de ani, şi vrei să-ţi dai cu părerea despre comunismul din România (pe care l-ai trăit, deci oricum ai o părere, volens-nolens), ar trebui să citeşti această carte înainte să deschizi clonţul. Nu de altceva, dar e păcat să fii penibil degeaba, cum văd că reuşesc foarte mulţi concetăţeni, mai ”copţi” decât mine şi deci cu mai multă minte, zice-se (printre ei se numără şi venerabilul meu tată…). Autorul e un om ”din interiorul sistemului” şi amintirile lui sunt pur şi simplu fascinante: defilează prin faţa ta întreaga protipendadă comunistă, de la familia Ceauşescu până la ultimul securist; defilează tot aparatul comerţului de stat, de la ministrul Radu Abagiu la ultimul şofer de autofrigorifică; defilează infractorii, de la marele vinar Gheorghe Ştefănescu (”Secretul lui Bacchus”, cu Mihailescu-Brăila în rolul principal) la Marian Clită, asasinul dizidentului Gheorghe Ursu (”Babu”, pentru prieteni); defilează valorile intelectuale ale ţării, aşa-numiţii ”dizidenţi pasivi” (care nu s-au opus deschis regimului, dar nu l-au sprijinit cu nimic): Nichita Stănescu, Cornel Coman, Alexandru Rosetti, Nicolae Cajal; şi mulţi, foarte mulţi alţii, imposibil de reţinut atâtea nume după o simplă lectură.

Aici e si principala problemă a Confesiunilor: e foarte greu de citit. Nu e un roman, n-are dialoguri, n-are ”acţiune” (singura acţiune e chiar viaţa autorului), n-are clenciuri literare, nici dezvaluiri spectaculoase – de fapt e o singură şi uriaşă ”dezvăluire spectaculoasă” – şi anume sistemul, aşa cum a fost cu adevărat.

Şi cum se pare că încă mai e, din păcate: dacă nici Florescu nu ştie ce vorbeşte… pai ia gândiţi-vă! Şi oltean, şi negustor, şi mason, şi ucenic al unui armean, şi fiu de deţinut politic, şi condamnat el însuşi de justiţia comunistă, şi prieten cu şefii comunităţii evreieşti, şi ”prieten” cu generali din Securitate, şi membru al PCR iar apoi al PNŢ-CD, şi disident pasiv, şi autor al acestui best-seller… şi totuşi sărac, bolnav şi bătrân!

Cum să nu-i acord credit unui astfel de om…?!

joi, 10 decembrie 2009

Lansare de carte



Prietenul nostru colegul nostru Sharky a mai lansat o carte: a treia, dacă ne luăm după titluri, sau a patra, dacă ne gândim că pe prima a scos-o în două ediţii (cea de-a doua mult revizuită şi îmbunătăţită). Pe asta de acum o cheamă ”Legea privind piaţa de capital”, a fost tiparită de către editura C.H. Beck şi a fost lansată azi, acum o oră şi ceva, la Bursă.

Sharky m-a chemat şi pe mine, doar aşa pe prietenie, nu c-aş înţelege eu ceva din piaţa de capital (despre ”lege” nici nu mai vorbesc!).

Au fost acolo o grămadă de oameni bogaţi, influenţi şi deştepţi (autorul acestor rânduri nu e unul dintre ei, deşi a fost acolo – un fel de invitat de contrabandă), iar trei dintre ei au şi ţinut câte un discurs: Valeriu Stoica (îl ştiţi de la televizor, liberalul care a tot fost ministru de justiţie), Valerian Cioclei (directorul editurii Beck) şi Septimiu Stoica (fostul preşedinte al BVB). Dacă am înţeles eu bine, toţi ăştia trei au treabă şi cu învăţământul, sunt adică profesori universitari (la Drept, unde dracu’ să fie?!), ba chiar Valeriu Stoica e coordonatorul de doctorat al lui Sharky. Să fie cu noroc, că după ce-şi trece Sharky doctoratul o să cam tragem un pui de chef… de fapt un chef monstru, ca toate chefurile organizate de el.

Din punctul meu de vedere, complet pafarist, pot spune că am înţeles foarte puţin (cam 0,1%) din discursuri, şi anume: Valeriu Stoica l-a comparat pe Sharky al nostru cu Ariadna, că adică a reuşit să traseze, cu un fir roşu, drumul de ieşire din labirintul Legii Pieţii de Capital; Septimiu Stoica a recunoscut că i-ar fi plăcut lui să scrie cartea asta, dar că n-a fost în stare, fiind prea ocupat cu şefia Bursei; Valerian Cioclei a recunoscut şi el că şi-a prins urechile citind această Lege şi muncindu-se să priceapă ceva din ea, dar că după aia, parcurgând cometariile lui Sharky asupra legii, parcă-parcă a început să se dumirească despre cum devine chestia. Toţi trei, aproape în cor, au strigat sus şi tare că Legea e scrisă cu picioarele, de oameni care n-au jucat niciodată la Bursă, dar care s-au inspirat la gros din lucrările străine (mai ales cele de limbă engleză), asupra subiectului. Pe scurt, că românii fură şi când scriu legi. Mersi, asta ştiam şi noi!

La sfârşit a zis şi Sharky două vorbe, bine simţite de altfel: din aceste două vorbe, trei au fost propuneri concrete. Unu, dacă îmi amintesc eu bine, revizuirea legii de către legislativ şi consultarea oamenilor de Bursă la amendarea ei; doi, introducerea unui subiect referitor la Legea Pieţei de Capital în examenul de admitere în Magistratură; trei, am uitat (aici e de vină Bobo, care a stat lângă mine dar a stat degeaba, că n-a avut un pix la el, să notez pe manşeta ziarului ca să nu uit – ”Cine n-are memorie, să-şi facă una de hârtie”, parcă aşa sună proverbul bătrânesc, heya?).

Încheiere touching: ”Îţi multumesc, Raluca, pentru că ai avut răbdare şi m-ai lăsat răgaz să-mi scriu cărţile. Şi pentru c-ai fost alături de mine în tot acest timp”.

Bravo, Sharky!

p.s. N-am rămas la băuta de după, pentru simplu motiv că venisem fără bretele, şi mă strângeau pantalonii de nu mai puteam răsufla; aşa e când te dezobişnuieşti de curea, dar vrei s-o faci pe elegantul!

miercuri, 9 decembrie 2009

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)



O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?

În contra d-lui Ovidiu



Colegul nostru prietenul nostru d-l Ovidiu (zis şi ”Povestaşul”) a publicat urmatorul comentariu, pe care eu unul îl găsesc deosebit de deplasat, silind-mă astfel să iau atitudine într-un post separat (acesta).

Iata ciudatele opinii ale d-lui Ovidiu:

@Mişu: Matale îmi ştii părerile, dar îţi place să mă stârneşti. :)

Despre cor şi "înalte", culmea e că am fost în cor prin generală şi eram bas. Nu "jos" (bas), ci chiar sus, în spate, că eram printre înalţii clasei (hmmm, te poţi gândi acum la mine ca printre cei mai înalţi din clasă?).

Despre opinii, noţiunile de "dreapta" şi "stânga" şi-au pierdut sensul în zilele pe care le trăim, deci "argumentele" verbale sau contondente aduse în "dialogul" autohton pentru una dintre direcţii nu îşi au obiectul.

Din nou noi, românii, avem o problema a formei fără fond, de data asta fără ca mulţi dintre noi să ne dăm seama. Dacă mai demult era fariseism şi alte alea, acum e lipsă de înţelegere a vremurilor.

Eu sunt pentru pragmatism economic şi social, coane Mişule.

A propos de cum văd lucrurile, culmea e că de dinainte de '90 am "prins" o pasiune de a "vâna" cu ochii tot ce însemna un pas înainte; un etaj în plus la un bloc, o cărămidă la un pasaj, o "alimentară" nouă, cam aşa. Pasiunea asta nu m-a părăsit. :) Deci de-asta ziceam că vorbeşti cu păcat. Eu sunt un optimist incurabil, deşi nu arăt. :)

PS. În plus, aşa cum reuşesc eu să mă rătăcesc cu motorul prin Bărăgan, văd mai uşor ca alţii că infrastructura e din ce în ce mai bună, ceea ce mă bucură, că la anul o să pot rătăci mai mult. :))


Am de zis următoarele (pe paragrafe):

1. Părerile domniei tale sunt ca dalmaţienii: latră, dar nu muşcă. Sunt uneori amuzante, în orice caz. Rareori, totuşi.

2. Tu, la cor şcolar?! Sună ca spotul ăla de la berea Golden Bräu!

3. Noţiunile de "dreapta" şi "stânga" nu şi-au pierdut sensul, dar au o problemă: în lumea civilizată (acel “afară” cum îi spun românii), establishment-ul a fost de dreapta, deci intelectualii, în mod firesc, s-au situat la stânga; în Estul Europei, în Rusia şi în China, unde establishment-ul a fost de stânga, intelectualii progresişti au fost, din nou firesc, de dreapta. De aici impresia ta că aceşti termeni sunt demonetizaţi şi ieşiţi din actualitate. Asta, însă, numai în capul tău: cele două noţiuni politice sunt mai actuale ca oricând. Atât in Vest cât şi în Est.

4. Care or fi aia lipsiţi de “înţelegerea vremurilor” (era mai simplu totuşi să scrii zeitgeist!)?! Nu cumva cei care împărtăşesc alte opinii decât ale tale – evident, singurele corecte, din punctul tău de vedere?

5. “Pragmatism” înseamnă, în România (ca în orice societate ortodoxă, dealtfel) lipsa totală a principiilor. Când cineva vrea să intre în partidul aflat la putere (cazul multor intelectuali, după alegerile din 2000), zice că o face “din pragmatism”. Îhî.

6. Mă bucur să aflu că eşti optimist. Într-adevăr, n-arăţi.

7. Chestia cu turele pe motor prin Bărăgan e singura care îmi închide gura. Admit că te invidiez pentru asta.

8. Cum rămâne cu soluţia “monarhului luminat”? Tot mai crezi în aşa ceva, în “rezolvări” din astea scoase din pălărie? Ai chef de nişte exemple istorice, ca să-ţi fie clar unde duce aşa ceva? Ziceai că le ai cu istoria medievală japoneză: ce s-a ales de shogunatul Tokugawa, după 1700?

În contra Horicsonului



Din nou despre alegeri: din îndepărtata Californie (Silicon Valley, dacă nu mă înşel), sare la scandal însuşi Horicson, mai cunoscut publicului din România pentru arta de fi ciuca bătăilor la table, şi mai puţin pentru competenţele lui politice (sublime, dacă n-ar lipsi cu desăvârşire). Micuţul Horicson vine cu întrebarea: de ce zici tu că voturile diasporei au fost decisive?
Răspunsul ăl mai simplu e că intenţiile de vot ale diasporenilor nu au fost prinse în sondajele de opinie, care până acum nu se înşelaseră niciodată. Dar Horicson merită un răspuns mai puţin simplist, nu de altceva, dar măcar pentru că mi l-a recomandat pe Gabriel Liiceanu, acum 20 de ani (”Pune mâna şi citeşte Despre Limită, ca să te faci deştept în cap!”). Mersi, Horicsoane. Îţi eram dator, ma achit acum – sau cel puţin încerc, că te ştiu pricinos nevoie mare…

Părerea mea (contestabilă, desigur, ca orice părere personală nedemonstrabilă) este că de data asta n-au mai stat faţă în faţă cele două Românii, cum s-a întâmplat în 1992, 1996 şi 2004. Atunci era esenţial ca ”noi” să-i învingem pe ”ei”: am reuşit în ’96 şi în 2004, dar n-am reuşit în ’92 (era altă socoteală dacă îi băteam şi-atunci). Acum, însă, deşi interesul emoţional a fost foarte mare (s-a văzut şi din prezenţa la urne), interesul pragmatic a fost foarte mic, şi era normal să fie aşa: fie că avem un preşedinte de dreapta sau unul de stânga, Uniunea Europeană tot nu ne mai dă afară (bun!), tot stă cu gura pe noi să ne civilizăm şi să furăm mai discret (iarăşi bun!), iar criza tot nu trece singură (rău!), mai trebuie să mai şi muncim (şi mai rău!).

Singurii care au ceva-ceva interes personal au fost clujenii, şi asta se şi vede; în rest, obişnuita linie de demarcaţie, cu maghiarii şi bănăţenii votând cu dreapta, cu moldovenii şi oltenii votând stânga, cu bucureştenii, dobrogenii, bucovinenii şi ardelenii împărţiţi la jumătate (cu un mic, foarte mic, avans al dreptei). Valea Prahovei a înclinat ”la dreapta”, iar Hunedoara la stânga – dar acolo ai tu rude, Horicsoane, aşa că ce să mă mai mir…?!

Evident, diaspora a mers cu candidatul de dreapta, ca întotdeauna. Nici o mirare, dealtfel, se presupune că cei din diaspora sunt mai informaţi şi mai civilizaţi decât cei rămaşi în ţară – ciudat, că diasporean eşti şi tu!

Nu cumva ţi-ai făcut suma şi acum umbli să te repatriezi, Horicsoane…?!

În contra d-lui Costiklă



Stând eu strâmb şi judecând drept, constat (fără nici cea mai mică surprindere) că iar am avut dreptate: aceste alegeri prezidenţiale au fost lipsite de miză istorică. Mă refer, desigur, la turul II. La fel ca cele din 2000, dar spre deosebire de cele din 1992, 1996, 2004: atunci a existat ŞI o miză istorică – acum a fost doar una politicianistă.

Dar nu despre asta-i vorba, ci despre uimitoarea opţiune a d-lui Costiklă: ”Orice-ar fi, dar nu cu Băse!”. Deci, d-l Costiklă a mers cu Geoană. Şi nici măcar asta nu e partea incredibilă: ci faptul că d-l Costiklă al nostru a fost de aceeaşi partea a baricadei cu C.V.Tudor!

La atâtea uimiri gicsoniene, mai merge încă una (ultima, promit!): argumentul folosit de d-l Costiklă a fost, aproximativ, cel al ”infantilizării preopinentului” (argumentul ăsta are multe variante, vă dau doar două dintre ele): Dacă ai ştii şi tu ce ştiu eu, ai înţelege; aşa, însă, n-are nici un rost să-ţi explic!

Cu alte cuvinte: eşti prea prost ca să vorbesc cu tine. Ceea ce este impresionant la acest ”argument” e extrema lui eficienţă – îţi enervezi la sigur interlocutorul, folosindu-l.

E momentul să recunosc, în mod umil, că şi mie îmi face plăcere să enervez lumea cu metoda asta: pe Horicson, în materie de istorie militară; pe Octi, în materie de fotbal; pe Samo, în materie de Biblie; pe Alio, în materie de biliard; etc. (nu vreau acum să-mi aduc aminte de toţi cei pe care i-am enervat de-a lungul timpului, cu diverse strategii ticăloase de genul ăsta).

Acuma, întrebarea publică pe care i-o adresez d-lui Costiklă: cum se împacă, domnule, apa cu uleiul?! Toată viaţa ta ai fost anticomunist convins şi antivadimist turbat (aminteşte-ţi când l-ai trimis la coteţ pe propriul tău patron, atunci în 2000!). Şi acum?!

Pupat Piaţa Endependenţii?