miercuri, 27 ianuarie 2010

În container


A luat Dănel bilete la teatru, la Odeon, aşa că ne-am dus. Apropo, încă nu i le-am plătit, dar să n-aibă el grijă, că la mine e ca la o bancă elveţiană: discreţie absolută şi dobândă şapte la sută. Adică n-o să mai audă în veci de banii ăia…

Piesa este beton. Pentru a-i citi desfăşurătorul, apăsaţi aici (cronica este semnată de Oana Stoica, pe care n-o cunosc, dar o respect: scrie bine, nu-şi bate joc de meserie). Actorii sunt foarte buni. Toţi. N-aş putea să remarc pe cineva anume, se vede că sunt o echipă şi-şi fac treaba excelent; totuşi, rolul cel mai dificil l-a avut Marius Damian, după umila mea părere. Regia a făcut-o Constantin Ban, foarte bună şi asta, nimic de cârâit.

Dar marea mea surpriză a constituit-o textul, scris de Constantin Cheianu. Nu auzisem niciodată de el, ceea ce nu e de mirare: omul e din Chişinău, nu din Bucureşti (oricum eu unul nu ştiu nici de vreun dramaturg din Bucureşti, afară de Adrian Lustig, şi de ăla ştiu din proză, nu din teatru!). Aflu acum de pe net cum că ”Constantin Cheianu s-a născut în 1959, Republica Moldova. A studiat filologia la Universitatea de Stat din Chişinău. A obţinut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1998) pentru volumul Luministul, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1999) pentru volumul Totul despre mine!, precum şi Marele Premiu la Festivalul de Dramaturgie Naţională organizat de Teatrul "Satiricus" (2008) pentru piesa Luna la Monkberry.”, atât şi nimic mai mult.

Ce am de zis: coane Costică, nu ştiu cum or fi alte lucruri scrise de mata, dar În container e foarte foarte bun. Aş fi vrut să-l fi scris io. Materialul era cam ăla pe care l-ai avut şi tu la dispoziţie; dar mie mi-au lipsit atât talentul, cât şi harnicia ta. La mai mare şi de bine s-auzim!


p.s. Am venit acasă şi-am plâns ca o viţică, după ce-am văzut piesa asta. Dănel a râs de s-a spart. După cum vedeţi, câte capete, atâtea păreri!

La Mulţi Ani, spurcăciune!


Cu ocazia zilei de azi, am scris şi eu ceva, da’ uite că n-am avut chef să postez. Îl pun azi, pe principiul „Amână pe mâine, poate atunci nu mai este nevoie”… totuși, hai să hai!

Adicătelea, viu şi fac întrebări, apoi răspund tot io la ele (democratic!), sperând c-am să vă provoc suficient cât să băgaţi de comentarii, nu ca-n ultima vreme:

1. A fost Ceauşescu un lider bun? În comparaţie cu ceilalţi lideri ai României din secolul XX, cum se situează el?

2. A fost Ceauşescu un comunist bun? În comparaţie cu ceilalţi lideri comunişti ai secolului XX, cum se situează el?

3. Ar fi fost diferit parcursul României, dacă ţara ar fi fost condusă de un alt lider (tot comunist, evident)?

4. Ar fi fost diferit parcursul României, dacă Ceauşescu păstra puterea în 1989?

5. Care este acum imaginea lui, în ochii românilor? Dar în ochii altora (europeni sau nu)?

6. Care va fi imaginea lui în ochii posterităţii? Ce se va spune despre el în, să zicem, 2070, când va fi murit demult şi ultimul său contemporan?

Îndrăsnesc, iacătă, neşte răspunsuri pline de tupeu:

1. Execrabil. Singurii mai răi ca el au fost Ana Pauker, Carol II şi Gheorghiu Dej. Mai buni decât Ceauşescu au fost Ion Antonescu, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Cu mult mai buni au fost Ferdinand, Carol I, Mihai de Hohenzollern şi Regina Maria (care n-a fost lider oficial nici o clipă, dar a avut o vreme puterea efectivă).
2. A fost un comunist bun, chiar foarte bun. A aplicat teoria comunistă în litera şi spiritul ei, cu o singură imensă excepţie: naţionalismul. Singurii care l-au depăşit au fost Kim Il Sung, Mao Zedong, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin.
3. Da, ar fi fost diferit, dar nu foarte diferit. Ar fi urmat traiectoria obişnuită a ţărilor comuniste din Estul Europei, deşi cu alt lider am fi semănat (poate!) mai mult cu Ungaria, decât cu Albania, aşa cum s-a întâmplat în realitate.
4. Da, categoric. Şi asta se putea întâmpla foarte uşor. Azi am fi fost cu adevărat ultimii oameni ai continentului şi-am fi dus o viaţă incomparabil mai rea decât cei din Belarus.
5. Bătrânii îl regretă, adulţii îl înjură (încă!), tinerii şi străinii îl ignoră complet. Evident, asta este o împărţire schematică, dar în esenţă corectă. Eu aşa cred.
6. Presupun că Ceauşescu nu va fi uitat de specialiştii în istorie şi de psihologi. Va fi mereu studiat în anumite medii, ca un deosebit de interesant studiu de caz. Să nu uităm, a fost singurul lider comunist care s-a încoronat singur preşedinte, cu un sceptru regal în mână!
Mulţumesc pentru atenţie, voi reveni. Marius, ai legătura.

joi, 21 ianuarie 2010

Ungurii şi Europa



Budapest, ce soir je t’enlève!

Legenda Marelui Inchizitor


Păi n-am fost, mă, la teatru? Să-l văz, carevasăzică, pe alde Rebengiuc în ”Legenda Marelui Inchizitor”, la Naţional, la Sala Atelier (cea mai naşpa sală a Naţionalului din Bucureşti). Ce să vă zic, Rebengiuc e mare, dramatizarea e faină (Radu Penciulescu a făcut-o), textul de bază e Dostoievski (“Fraţii Karamazov”). Adică rusesc. Adică un text puternic, impresionant, dar în esenţă complet depăşit.

Scriu postul ăsta nu ca să mă dau mare c-am fost la teatru (că de-acolo m-am băgat direct în cârciumă, la bere, n-aveţi voi frică!), ci pentru că a mia şi a j’de mia oară mă izbeşte asemănarea teribilă din români şi ruşi. Asemănare teribilă şi groaznică, din punctul meu de vedere.

Mai exact, asemănarea dintre “sentimentul românesc al fiinţei”, cum spunea nătângul de Noica, şi “sentimentul rusesc al fiinţei”, de care intelectualii ruşi sunt obsedaţi de la Petru cel Mare încoace (adică, moşule, de mai mult de 300 de anişori! Asta obsesie!). Formulat sumar, “sentimentul” ăsta e cam aşa: “Prin ce morţii mă-sii ne deosebim noi (ruşi, români, etc. – nota mea) de europenii din Vest?”.

Ar fi, cred eu, câteva răspunsuri, fiecare legitim în felul său:

1. Prin nimic. Suntem la fel de proşti ca vesticii.
2. Prin religie. Varianta noastră de creştinism (ortodoxismul) e cea mai apropiată de învăţăturile Părinţilor Bisericii, şi deci cea mai bună.
3. Prin religie. Vestul catolic a cunoscut Reforma, Estul ortodox n-a cunoscut nici o reformă (ortodoxia a rămas o formă de religiozitate “închisă”, impermeabilă la nou). Deci cea mai proastă variantă de creştinism ne aparţine.
4. Prin raportarea la Naţiunea-Stat. Esticul îşi iubeşte ţara aşa cum un băieţel retardat îşi iubeşte mama (cu teamă, adoraţie şi obedienţă absolută), iar Vesticul şi-o iubeşte aşa cum un bărbat îşi iubeşte nevasta (criticând-o şi luând-o la mişto, dar muncind pentru ea).

Am şi eu un răspuns: prin întârziere. Şi românii şi ruşii, intelectuali sau nu, sunt întârziaţi faţă de omologii lor din Vest. În primul rând prin “obsesia identitară” (au avut-o şi cei din Vest, dar demult), în al doilea rând prin întârziere, pur şi simplu: în 1880, Dostoievski termina “Fraţii Karamazov”, iar Edison inventa tramvaiul electric.
În 1859 Darwin publica “Originea speciilor”; în 1865 Mendel descoperea legile eredităţii.

De aia ”Legenda Marelui Inchizitor”, cu sau fără Rebengiuc, are încă succes în România. De aia prostovani ca Dan Puric sau Cornel Dinu par oameni deştepţi (lideri de opinie!): pentru că suntem încă înapoiaţi, şi o filozofeală despre Dumnezeu (sau despre fi-su, ca în piesa asta) e mult mai interesantă decât o descoperire ştiinţifică. Pentru că asta e ”Legenda Marelui Inchizitor”: bărbiereală.

Cum zicea maestrul Petre Ţuţea? “O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”.

Îhî.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Principiul lui Peter


Pentru că marţea trecută (pe 12) s-au împlinit două decenii de la moartea lui Laurence Johnston Peter, am zis că e bine şi frumos să-l pomenim, că mare om a fost. Ideal era să postez acest tardiv omagiu acum opt zile, dar din motive independente de voinţa mea (lene, puturoşenie, trândăvie, etc), îl pun abia azi. Better later than never sau Better never than this late?!

Principiul formulat de el îl ştim cu toţii, unii dintre noi (eu, bunăoară) încă înainte de Revoluţie, când a fost publicat în Almanahul Urzica (îşi mai aduce aminte cineva?!): ”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”. Mă rog, nu asta vreau să discut aici (au discutat deja destul alţii mai deştepţi decât mine, şi din 1968 încoace tot discută, ba au mai scos încă o lege: Principiul lui Dilbert!), ci de ce anume a fost publicat Principiul lui Peter tocmai în Almanahul Urzica, în anul de graţie 1988?!

Păi simplu: atunci a dat Elena Ceauşescu celebra ei directivă ”Scriitorilor, gata cu critica, de acum înainte vă veţi cânta eroii! Gata cu personajele negative!”. Evident, reacţia scriitorimii a fost uriaşă, deşi nu a existat opoziţie deschisă. Dar cei mai mulţi au luat atitudine, publicând texte cu cheie. Printre altele, atunci a fost tradus prima dată în română Principiul lui Peter, iar de auzit, a auzit cine a avut urechi să audă.

Evident, bietul taică-miu n-a auzit nimic. A auzit fi-su, adică eu, care la vremea aia eram un puţoi de 16-17 ani. Urechile, însă, le-am avut totdeauna deschise, chiar dacă deocamdată asta nu mi-a folosit la nimic concret.

Dar mai am timp. Şi ştiţi de ce?

Pentru că nu mi-am atins încă nivelul de incompetenţă, de-aia!

Viaţa şi opera lui Anton Holban


Precizez de la bun început, ca să n-avem vorbe: Anton Holban este un scriitor incredibil de plictisitor, ale cărui cărţi nu merită citite (poate doar ”Parada dascălilor”, dar p-asta n-am citit-o eu. Încă). Am luat însă Jurnalul Naţional într-o zi, şi cu ziarul mi-au dat şi un volum de-al lui, care includea trei romane (zice-se, cele mai bune lucruri din câte a scris el): ”O moarte care nu dovedeşte nimic”, ”Ioana” şi ”Jocurile Daniei”. Azi am terminat de citit tot.

Domnule, maculatură! Incredibil!

Bref: în toate trei romanele apare un personaj pe nume Sandu, de departe cel mai miorlăit personaj masculin din toată literatura română. De măreţul Sandu se îndrăgostesc, pe rând, Irina (”O moarte care nu dovedeşte nimic”), Ioana, (evident, ”Ioana”!) şi Dania (”Jocurile Daniei”). Cele trei personaje feminine, gagicile lui Sandu, sunt oarecum mai de Doamne-ajută (Dania are chiar sclipiri de personaj memorabil; Irina şi Ioana sunt mai toante, dar totuşi nu-s ratate ca personaje literare, le ”vezi”), în schimb Sandu este catastrofă. Genul de personaj care îţi trezeşte un singur sentiment: dorinţa irepresibilă de a-l lua la poceală. Când afli apoi din postfaţă că de fapt Sandu este Anton Holban (100%!), că n-a inventat nimic, aproape că-ţi dau lacrimile de furie că autorul a murit în 1937 şi c-a scăpat în felul ăsta de binemeritata răsplată care-l aştepta, dacă mai trăia încă un deceniu: aveau comuniştii grijă de pielea lui de efeminat.

De stil nici nu mai vorbesc: rar citeşti în română ceva atât de fals şi chinuit. De ce se apucă de scris asemenea oameni?! Iar cuvintele sunt măscărite şi ele, în moda epocii, probabil: ”minută” în loc de minut, ”piano” în loc de pian, ”mauve” în loc de mov, ”a imola” în loc de a sacrifica, şi tot aşa, că iar îmi vin spumele. Altă tâmpenie: pentru el, când o gagică se pupă este ”profanare”, când face sex e ”sacrilegiu”, iar când se ceartă este ”grozăvie” (cine dracu’ mai foloseşte azi aşa termeni?!).

Desigur însă că nu astea sunt cele mai frecvente cuvinte: onoarea revine binomului ”ridicol – umilinţă”, în cele mai variate combinaţii, de ţi se strepezesc dinţii. Bunînţeles, cel ”umilit” este Sandu, şi tot el suferă de ”ridicol”!

Anton Holban, odihneşte-te în pace: nimeni nu-ţi mai citeşte cărţile. Poate, cine ştie, vreun homosexual visător, sau vreo studentă de la Litere, viitoare profesoară (vai de viaţa ei!).

Şi cu mine, dar eu sunt o greşeală.

marți, 12 ianuarie 2010

Amintiri şi poveşti mai deocheate


Vă semnalez o nouă apariţie Neagu Djuvara, la editura Humanitas ca de obicei: ”Amintiri şi poveşti mai deocheate”. Nici o surpriză pentru cei care cunosc marele talent literar al maestrului (93 de ani! Bravo lui! Să vă văd pe voi cum vă ţineţi, şmecherilor, la jumătate din anii lui…), poate doar subiectul buruenos (cum zicea Ion Creangă în Povestea Pulei) e uşor neaşteptat. Iar pentru cei care n-au citit nici o carte de-a lui până acum, asta ar fi foarte bună pentru a începe un ”excurs Djuvara”, care, după modesta mea parere, se cam impune: câţi ca el mai are România?!

Ca să vă stimulez, iată un mic teaser: în îndepărtata lor adolescenţă, Răzvan (fratele autorului) şi prietenii lui făceau concursuri falice. De aici încolo il las pe Neagu Djuvara să povestească:

„Între altele, îşi măsurau „chestia” cu un centimetru fin de croitoreasă, în cele două ipostaze: pleoştită şi semeaţă (lungimea, circumferinţa). Aşa am aflat că Radu Pleşia o avea pe cea mai lungă (cică, cu mult), Răzvan, pe cea mai barosană (model măciucă) şi Gheorghe Ghika, pe cea mai pirpirie, de-l şi botezaseră Puţă, pe când Radu era Gogu şi Răzvan, Ştoi”.
Lectură plăcută!

Papesa Ioana


Am stat huhurez până la crăpat de ziuă ca să termin de citit ”Papesa Ioana” de Donna Woolfolk Cross (tanti asta din poză), în traducerea (slabuţă) a Veronicăi Şerbănoiu şi în redactarea (mizerabilă!) a Simonei Rosseti: litere inversate, litere lipsă, sedile lipsă, ce mai, o jale întreagă. Mă întreb cu cît o fi plătit un redactor de carte la editura Allfa, de-şi permite să-şi bată joc de meserie în halul ăsta. În sfârşit!

Acuma, şmecheria nu e să vă povestesc io ce scrie-n cartea asta, că nu mai suntem în clasa a şasea (”Copii, ce-a vrut să zică poetul? Hai, cu cuvintele voastre!”); şi oricum nu asta vă interesează, ci doar dacă merită citită sau nu.

Ce să zic?! Dacă le ai cât de cât cu istoria, da, merită; dacă simţi că te f. grija pentru ceea ce s-a întâmplat în trecutul altor europeni (cum simt eu), da, merită; dacă eşti însă un om ”cu picioarele pe pământ” (adică te interesează doar cum să faci bani, mai mulţi bani, cât mai mulţi bani), nu merită; deasemeni, dacă te simţi în primul rând ”român verde” şi ţi se rupe de toţi străinii, nu, nu merită: ia mata frumos ”Neamul Şoimăreştilor” şi pune-te pe citit! Of, că parcă aud şi acum începutul ”comentariului” care trebuia învăţat pe dinafară: ”Amplă frescă a satului moldav…”, bla-bla-bla, că mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte de şcoala de tâmpire numită ”Limba şi literatura română”, clasele V-VIII…

Întrebarea este: a existat sau nu această Papesă? A păcălit o femeie, în secolul IX, întreaga preoţime creştină a Romei (că schisma cu Răsăritul nu se oficializase încă, deci nu pot spune ”preoţime catolică”!) şi a ajuns Papă? A fost acest fapt ocultat de toţi istoricii Vaticanului, ca fiind mult prea ruşinos pentru a putea fi admis? Scaunele sedes stercoraria au fost într-adevăr folosite pentru ceremonia de verificare a scrotului Papei nou ales, înainte de învestitură, pentru a nu se mai repeta “infama” situaţie a unui Papă femeie?

Văd acum ca nu e o singură întrebare, că-s mai multe. La toate, am un răspuns sincer: habar n-am!

Da’ am şi o observaţie sinceră în privinţa autoarei Donna Woolfolk Cross: şi ea, ca foarte mulţi contemporani, suferă de ”scenarită” (îşi scrie romanul ca şi cum se aşteaptă să-i fie mintenaş ecranizat). Nu e chiar aşa infectată ca Dan Brown, dar orişicât!

Breaking news

Dănel s-a făcut paletă în Silver Church.

Barbara Pease


Care după cum ziceam, madam Barbara e şi ea autoare. Măi să fie! Deşi faptul că io nu-s misogin este un adevăr universal recunoscut, totuşi am dubiile mele în privinţa autorlâcului acestei cucoane. Co-autorlâcului, ca să fiu corect. Impresia mea (bazată pe nimic, admit), este că ea îi este un fel de manager lui bărba-su, şi mai mult decât atât, un fel de ”antenă” a lui în privinţa preferinţelor publicului.

Mai concret: după cum se ştie, bărbaţii nu prea citesc cărţi (afară de homosexuali, dar nu de ăia vorbim acum). Cu atât mai puţin cărţi de ”armonia cuplului” (păi vă daţi seama ce miştouri şi-ar lua în cârciumă unul care ar recunoaşte că a citit aşa ceva?!). Astfel de cărţi sunt citite de femei măritate şi dezamăgite, care nu reuşesc să priceapă cu ce-au greşit de s-a ales praful de sperata lor fericire: idiotul a promis că se schimbă, şi uite că nu s-a schimbat deloc, tot mârlan a rămas, ca atunci când era terchea-berchea, burlac şi fluieră-vânt. Cum să-l aduc pe calea cea bună? Păi ia să văd ce sfat găsesc la cineva de meserie!

Şi aşa că se apucă să-i citească pe soţii Pease, marii specialişti. Toate bune şi frumoase, dar în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” scrie negru pe alb că bărbaţii sunt prin natura lor poligami, adică infideli în căsătorie. Or, ipoteticei noastre cititoare nu-i convine să audă aşa ceva. ”Mârlan, mârlan, da’ măcar să nu umble lelea!”, cam asta e gândul ei. Ei bine, aici intervine coana Barbara!

Cum intervine dumneaei? Păi cu făcăleţul, cum să intervină! Jap-jap, două peste meclă lu’ bărba-su, care îşi bagă minţile în cap şi scrie o carte pe placul femeilor: ”El e cu minciuna, ea vorbeşte-ntruna”. Bunînţeles, nu mai scoate o vorbuliţă despre natura impulsurilor masculine (la fel de logice şi legice ca şi cele feminine, dacă-mi permiteţi), ci trage tare pe know-how-ul conservării şi îmbunătăţirii armoniei în căsătorie. Exact ce vrea să auză cititoarea noastră!

Care cumpără în disperare cartea asta, făcând din ea un succes mult mai mare decât ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” – meritul Barbarei, co-autoare la greu. Aşa se lucrează!

Cu toate astea, cartea e foarte bună, v-o recomand. Merită citită, categoric. Totuşi, nu pot să nu-mi aduc aminte de domnul plutonier Potârniche din UM 02525, care ne zicea: ”Mă băieţi, la civili şi la femei le spuneţi ce vor s-audă, c-aşa merge treaba-n civilie!”.

Allan Pease


Mă, cum să vă zic: Allan Pease este un foarte mare om. Şi ca orice om foarte mare, el a scris o carte de imens succes: ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” (bine, a scris el multe alte cărţi, dar p-asta am citit-o eu). V-o recomand, este genială. Şi dacă n-o recomand eu, se recomandă singură, că s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, făcându-l pe Allan al nostru un om foarte bogat (nu suspinaţi, suflete milostive: el era deja un om foarte bogat şi înainte de a publica acest volum).
Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit a fost că, în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, autorul a avut curajul să spună câteva adevăruri nu foarte uşor de acceptat: că bărbaţii şi femeile sunt profund diferiţi unii de celelalte… că homosexualitatea (ca şi heterosexualitatea dealtfel) nu este o alegere, ci o pre-setare genetică… că mecanismul îndrăgostirii nu e nici pe departe exclusiv uman, ci e întâlnit la numeroase alte specii… că instinctele speciei noastre nu sunt rezultatul unui proiect divin, ci se explică aproape complet prin biologia evoluţionistă… că specia noastră nu e nici monogamă, nici poligamă… hopa!

Ei, aici a cam belit-o mister Pease, că e om însurat. A spus el nişte adevăruri în carte, cu mult curaj, nimic de zis, dar totuşi curajul unui om însurat ţine până la uşa dormitorului, nu mai departe: aşa că probabil şi-a furat-o. A făcut şi el ce-a putut, a pus-o pe nevastă-sa pe copertă, co-autoare maram, a încercat s-o mai dreagă - nimic! Scorpia s-a pus cu bătăia pe el, parc-o aud: “Deci d-ăsta-mi eşti, nemernicule, beţivule, hai? Te dai savant şi umbli după coţohârle, mitocane?! Ţii conferinţe la studente, curvarule?! Om bătrân cu părul alb, nu ţi-ar fi ruşine, escroc scârbos! Specie poligamă, ai, porcule?! Boşorog libidinos şi împuţit! Pune mâna şi mai scrie una, în care să zici că oamenii sunt specie monogamă şi să-ţi iasă borfetul din cap! Schimb eu foaia cu tine, jigodie, casanova evoluţionist ce ejdi! Îţi dau eu evoluţionism peste cocoaşă, sifiliticule!”.

Ce să facă bietul om?! A scris continuarea de la ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, a intitulat-o “Why men lie and women cry”, şi-a pus-o şi p-asta pe piaţă. Din nou, succes imens. Din nou, nevastă-sa co-autoare!

joi, 7 ianuarie 2010

Pyramus şi Thisbe


Băi, deci iar am fost la teatru! Ce să mai, o să mă fac teatrolog, că văd că e la modă: care cum rămâne şomer se face fie teatrolog, fie blogolog, fie filmolog, de nu mai poate omul să-şi sufle nasu-deşte fără să nimerească mucii pe câte un prostolog d-ăsta. Care te mai dă şi-n judecată, de-ţi ia şi cămeşa dupe tine! Ia să fac şi io aşa, cine ştie, poate mă-mbogăţesc din procese, că, slavă Domnului, avocaţi ştiu destui!

Şi mai cu seamă avocate…

Revenind la oile noastre, adică la piesa de teatru la care am fost, pot pentru ca să zic că nu-mi pare rău după banii de bilete. Pyramus şi Thisbe e o montare foarte ’oaţă făcută de Dabija la Teatrul Odeon (în care eu n-am mai intrat de ani şi ani, nu ştiu de ce, că doar e în buricul târgului, nu ca Teatrul Giuleşti sau Teatrul Masca). Am râs de m-am spart, am băgat şi ceva informaţii noi la căpăţână (bunăoară, de unde anume a scos regizorul din pălărie un astfel de text?! Că e Shakespeare curat, totuşi neam de neamul meu nu auzise de el!), am amirosit oarecum şi ce înseamnă postmodernism în teatru (nu că acum aş ştii să explic, dar orişicum), şi am primit şi laude de la oamenii pe care-i cărasem după mine (mai ales de la acest legendar Dănel): “Bravo, bă urâtule, te pricepi la piese, mă!”. Nu ştia, sărmanul, că eu luasem biletele la plesneală, neavând habar de nimic în legătură cu piesa asta: a fost singura piesă la care am mai găsit bilete, în rest n-am prins nici cotoare!

Acuma, eu zic să vă duceţi să vedeţi, şi dacă nu v-o plăcea, aveţi dreptul să m-alergaţi cu picioare-n cur toată Calea Victoriei, de la Splai până la Guvern. De povestit nu vă povestesc nimic, că au făcut-o deja alţii mai deştepţi ca mine: Alice Georgescu în Dilema Veche, Iulia Popovici în Observator Cultural, ba chiar şi toanta de Ileana Lucaciu pe blogul ei personal (trebuie s-o scuzaţi pe madam Lucaciu, că-i ardeleancă nu numai în nume, dar şi în spirit: are sensibilitatea unei curci şi umor cât o piatră de pavaj), unde mai găsiţi şi alte năstruşnicii, ca de exemplu faptul că i-a plăcut Leonce şi Lena! Ce să mai zici, multă lume necajită…

Da’ la Pyramus şi Thisbe să mergeţi neapărat!


p.s. Poate vreţi să ştiţi unde merg data viitoare? La Teatrul Evreiesc, mă, fost “Baraşeum”! Da’ ştiţi de ce? Că n-am fost niciodată acolo, de-aia!

Ce ziceţi, îl iau şi pe Julius… ?!

miercuri, 6 ianuarie 2010

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea



Am citit şi eu, în sfârşit, cele 322 de vorbe ”memorabile” ale ipochimenului. Aşa cum mă aşteptam, sunt o colecţie de gunoaie, din care poţi să alegi cu chiu, cu vai, vreo 10 sau 12 mai de Doamne-ajută. În rest, tâmpenii de om bătrân şi neghiob.

Totuşi, înainte de a-l judeca pe Ţuţea, să stau să mă gândesc un pic: cât timp şi ce cantitate de informaţie a avut el la dispoziţie pentru a-şi forma părerile lui cavernicole?

Păi n-a avut cine ştie ce: anii de liceu şi cei de facultate, plus ceva studii particulare după aia, când începuse munca şi cariera. Cam din 1920 până prin 1940, cel mult, cel mult! Pe urmă au început nenorocirile: razboiul, detenţia, torturile, amnistia dejistă din 1964, ”libertatea supravegheată” pe care i-au oferit-o regimurile Ceauşescu şi Iliescu… rău!

Deci, să zicem, două decenii de formare. Dar cu acces la ce surse? Păi, clasicii greci şi latini, filozofii germani şi francezi, literaţii interbelici, profesorii care l-au format (la Cluj, totuşi oameni serioşi), întâlnirea cu Nae Ionescu, prietenia cu Cioran… puţin, slab, modest!

De ce zic asta? O zic pentru că o asemenea pregătire ar fi fost bună pentru un universitar sau politician român, într-o Europă ”închisă” în sine, dar democrată, dominată de o concurenţă franco-germană. Dar pentru o lume globală, dominată de internet, de limba engleză şi de concurenţa (nu tocmai democratică!) dintre Asia şi America de Nord, Ţuţea n-ar fi fost deloc pregătit. Şi nici n-a fost. Marea lui şansă a constat din întârzierea totală a României (cât a prins-o şi el, 1990 – 1991), o Românie care a încercat cu disperare să recupereze câte ceva din interbelic, măcar simbolic. Ţuţea părea un astfel de simbol interbelic, şi poate chiar era. Din păcate însă, interbelicul românesc era complet depăşit în 1991 – când tocmai se destrăma Uniunea Sovietică!

Pe scurt, Ţuţea a ratat complet întâlnirea cu postmodernul (ştiu că ştiţi, dar vă mai amintesc şi eu, că am încă în minte lucrarea de doctorat a lui Cărtărescu, ”Postmodernismul românesc”: noi toţi, dar absolut toţi, trăim într-o lume postmodernă. Că unii o acceptăm şi alţii nu, asta-i altă discuţie).

De asta Ţuţea pare prostovan, nătântoc, nănac: citindu-i cartea în anno domini 2010, ai senzaţia unei vizite la un muzeu de vechituri, sau mai degrabă la târgul păduchilor. În mintea lui, omul se percepea ca un brav tradiţionalist care se luptă cu moderniştii (atei, comunişti, securişti, el nu vedea nici o diferenţă). N-avea nici cea mai vagă intuiţie că, în numai câţiva ani de la moartea lui, modernişti şi tradiţionalişti la un loc aveau să fie măturaţi şi aruncaţi în uitare.

Şi cred că şi dac-ar fi ştiut, nu renunţa la părerile lui. Moşul era un Don Quijote, nu un Sherlock Holmes. Păcat numai de oamenii care şi acum îl percep ca pe o autoritate morală. Nici vorbă de aşa ceva.

Petre Ţuţea a fost un biet om strivit de vremuri, nu un maestru. Nasol pentru generaţia mea, dar noi am fost complet lipsiţi de maeştri. Şi asta se cam cunoaşte.

La Răsărit de Eden


Pe John Steinbeck îl ştiţi: e ăla cu ”Oameni şi şoareci” (ecranizare cu Gary Sinise şi John Malkovich, ca să fie clar şi pentru cei tineri, care n-au timp de citit). A mai comis Steinbeck ăsta şi alte romane celebre, a umflat şi un Nobel pentru literatură, mă rog, ca omu’. Dar acum vorbim de ”La Răsărit de Eden”, nu de alte prostii.

Cartea nu m-a surprins nici prin ideea centrală (reluarea ”americană” a poveştii biblice cu Cain şi Abel), nici prin grosime (e lungă şi are destule ”burţi”, cum se spune, dar n-aş zice că-s aşa enervante), nici prin vreun ”final neaşteptat” (astea sunt trucuri bune pentru alde Jo Rowling, nu pentru un Steinbeck!); m-a surprins însă prin ”americanitate”, stil şi personaje secundare.

Prin americanitate înţeleg trei lucruri: unu, religiozitate luată în serios, cu o profundă (şi populară) cunoaştere şi discutare a Bibliei; doi, o percepţie clară şi netă a identităţii naţionale (”suntem urmaşii celor mai curajoşi dintre oameni, care au ales să plece în necunoscut, în loc să moară de foame pe pământurile secătuite ale lumii vechi”); trei, combinaţia ciudată între mobilitatea internă (în condiţiile unei ţări cât un continent) şi ignoranţa în privinţa restului lumii (după câte am înţeles, orientarea lor e simplă: din nord vin canadieni, din sud vin ”latini”, din vest vin chinezi, din est vin europeni – dar toţi vin aici grămadă pe capul nostru ca să ne fure locurile de muncă!).

Stilul lui Steinbeck e unic, dar l-aş putea asemăna, pe departe, cu cel al lui Hemingway: foarte dens, concentrat (cel puţin în dialoguri), cu enorm de multe trimiteri biblice (cele mai multe sunt greu de înţeles pentru europeni, sau cel puţin pentru mine!), dar cu unele lungi ”tirade” întreţesute printre schimburile de replici scurte.

Cele două personaje secundare care m-au fascinat sunt, desigur, Cathy cea amorală şi Lee cel chinez. Presupun că oricine citeşte East of Eden simte la fel, iar pasajele în care aceştia doi se desfaşoară sunt parcurse mai încet şi mai atent decât altele, cum mi s-a întâmplat şi mie, spre deosebire de alte pasaje (spre exemplu mi-e aproape imposibil să am răbdare la descrierile de natură, oricât mi-ar plăcea mie să mă flendur pe coclauri!).

Mă întreb de unde vine, totuşi, forţa scriiturii lui Steinbeck. Că doar subiectele lui sunt ”vechituri”, nu-i aşa, într-o lume vitezomană ca asta a noastră! Dar de aproape 100 de ani, cărţile lui continuă să fie citite şi savurate (sau contestate, după caz). Am o ipoteză, care fără a fi prea isteaţă, e măcar sinceră. Şi a mea proprie, aşa că puţină îngăduinţă, please!

Cu toţii ştim de picturile rupestre. Cel mai puţin ştim însă de ce le-au făcut oamenii primitivi. După părerea profesorului Lewis-Williams, e vorba de artă şamanică: un şaman aflat în transă (autoindusă) ”vede” diverse imagini ieşind pur şi simplu din stânca peşterii şi se apucă să le fixeze, suflând asupra lor vopseluri printr-un tub. Aşa cum un copil ”desenează” într-o carte de colorat. Ei bine, cred că un mare scriitor (e şi cazul lui Steinbeck), ”aude” vocile personajelor sale purtându-şi dialogurile şi le fixează în scris, pe cât de bine poate. La fel i se întâmplă în materie de peisaje, de interioarele locuinţelor şi chiar de îmbrăcămintea personajelor. Cu alte cuvinte, pentru Steinbeck, la fel ca pentru sălbaticul ăla din fundul peşterii, procesul de creaţie e mai puţin ”de creaţie” şi mai mult de copiere a ceea ce vede şi aude atunci când e în mână şi scrie.

Vreau să spun că forţa unei bucăţi literare vine din starea de transă a scriitorului ei?!

Da, exact asta vreau să spun.