miercuri, 22 septembrie 2010

Raport 2000: azi, Iezer Păpușa


În anul ăla am făcut una dintre cele mai mari prostii din câte-mi amintesc, în materie de munte. Și de făcut, am făcut eu destule, ia să fac un top, așa: căzut în canion, în Buila Vânturarița; pierdut prin ceață, în Parâng; rătăcit drumul, în Călimani (tot prin ceață!); plecat singur în Iezer, în condițiile în care nu știam nimic de muntele ăsta (n-aveam decât o hartă, atât); băgat aiurea în peștera Rătei din munții Leaota (hă-hă, tocmai prin 1993!). Din toate năucelile astea, cred că pot spune, cu mâna pe inimă, că plimbarea prin Iezer a început cel mai prost, dar s-a terminat cel mai bine... într-un fel.

Am plecat din Gara de Nord, pe la cinci dimineața, greșind trenul. Ajungeam la Focșani cu personalul în care mă suisem, dar m-am dat jos din tren la Chitila și m-am întors în gară, de unde am luat altul, care m-a dus la Golești, de unde am luat alt tren (al treilea!) spre Câmpulung Muscel. Am căutat autogara, de-acolo am luat o rată sătească spre Cândești, dar de coborât, am coborât undeva după Albești, unde harta mea arăta un drum forestier. L-am găsit, cu chiu, cu vai, și m-am pornit la drum. Era un început de iunie și ploua. Mi-nu-nat!

Forestierul se crăcea la un moment dat: cracul din stânga mergea spre Piscul Voievod, iar cel din dreapta urca mult mai blajin, până în drumul de creastă al Zănoagei (chestia e că Iezerul se formează din trei muchii: Păpău la sud-vest, Zănoaga la sud și Văcarea la sud-est. Evident, nimeni nu urcă pe nenorocirile astea, afară de ciobanii cu turmele; turiștii urcă pe cele mai scurte trasee de acces spre creasta principală, de la Cabana Voina către Lacul Iezer, fie pe Valea Cățunu, fie pe Culmea Iezerul Mare).

Așa. Eu l-am ales p-ăla din dreapta, care a presupus și o traversare de rîu (descalță-te, lipăie prin apa rece, încalță-te). De acolo am urcat până mi-au ieșit ochii spre Colții Caprei, după care încă de vreo cinci ori de-atât până la Crucea Ateneului. Am ajuns pe seară - și gândiți-vă cât de lungă e ziua în iunie! Ce să mai zic, am mers în ziua aia de mi-a pierit cam complet cheful de viață, în general, și de munte, în special. Ce părere aveam în seara aia de Masivul Iezer, nici nu vreau să-mi amintesc...

La refugiu m-am întâlnit c-un grup de patru băieți, speologi amatori (ziceau ei), cu ceva experiență, multă bună-dispoziție și două sticle de vodcă. M-am împărtășit și eu din vodca lor, dar cu măsură (ceea ce nu-mi stă în fire, admit). Ei au dormit in refugiu, eu mi-am întins cortul; m-am gândit că-i mai sănătos.

A și fost, într-adevăr: la ora șapte eu mi-am strâns cortul și-am plecat pe traseu, iar ei încă nu făcuseră ochi (vodca, vodcika!). A doua zi a fost deasemeni foarte lungă, dar mult mai ușoară... adică mai neinteresant de povestit.

Am ținut pur și simplu drumul de creastă, Vârful Iezer, Vârful Roșu, Culmea Piscanu, Colții lui Andrei (care nu-s aproape deloc ”colți”, că e doar plai!), Vârful Bătrâna, Spintecătura Păpușii (imensă! Am crezut că nu mai ajung s-o trec), Vârful Păpușa, Vârful Cascoe, Vârful Dracsin și apoi coborârea spre valea Dâmboviței. Am trecut rîul, am găsit un loc bun în pădure (nu prea adânc, totuși), am pus cortul, am aprins focul, am mâncat și mi-am uscat bocancii și ciorapii. Toate astea cu mare frică, că de, la urma urmei eram campat de unul singur în pădure, neh?

A treia zi, când a fost cel mai ușor, a ieșit și soarele. Am trecut Tămașul și-am ajuns la Plaiul Foii pe la amiază, dar nu m-am oprit, am bagat mare cu pasul până la Zărnești, să prind trenul, să nu stau ca prostul după ăla de seară. Restul e tăcere, clar: Zărnești, Brașov, București. Băieții erau adunați pe terasă la Bunica (un loc de legendă, acum nu mai există), am băut bere, am spart semințe, mi-au ascultat povestea și-au râs de s-au bășicat: ”Zi, mă, ai pus tu cortul în pădure, singur? Fir-ai al dracu’ de mincinosu’ dracu’! Da’ hai la tata să te pup, puiuțule, că ești simpatic!”.

Raport 2001: azi, Ciucaș


Pentru mine, 2001 a fost un an mizerabil, probabil unul dintre cei mai nefericiți ani pe care care i-am trăit până acum (da’ să nu zic ”hop”, că cine știe ce mi-o fi dat să mai pătimesc și de-acum înainte). Un an dintr-ăia, care încep catastrofal și se termină aproximativ extrem de prost. Nu era deajuns că zidurile vieții mele se demolaseră de-ajunseseră moloz (”iară eu ca un colhoz”, vorba celor de la Divertis), da’ s-au mai găsit și agerii ăia să intre cu avioanele-n turnuri. Bine, mi-era mie și de turnuri, dar mai ales mi-era de soră-mea, care pe vremea aia făcea naveta, bilunar, între Boston și San Francisco. Vă dați seama cum eram de fiert până i-am auzit vocea la telefon! Că ”naveta” o făcea cu avionul, nu cu rata, ca la noi la Ghijasa...

În condițiile astea, eu m-am dus în Ciucaș, cu două prietene. Tură de-o zi. Cum naiba era să-mi placă Ciucașul?!

Am mers cu mașina spre Cheia (altă țigănie de stațiune), apoi pe drumul răpciugos până la cabana Muntele Roșu. O frumusețe: în fața cabanei erau scoase două boxe uriașe, mari cât omul, din care bubuia muzică ”de petrecere” (un fel de proto-manele, cum ar veni). Am lăsat mașina în parcare și ne-am repezit la traseu, să scăpăm cât mai urgent de armoniile sublime care emanau din boxele-alea (dacă mă credeți că vântul aducea ”muzica” până pe Vârful Ciucaș, când bătea înspre nord!). Am urcat, dracu’ știe cum, pe Valea Tigăile Mici, până am dat de traseul de creastă, și pe urmă am ținut-o tot roată, mai întâi spre vârf, apoi am cotit dreapta (tot pe creastă, de fapt), spre Șaua Chirușca, de unde am lăsat marcajul de creastă (ăla merge spre est, către Curmătura Stânei), și-am intrat pe cruce roșie, spre sud: Vârful Gropșoarele, Vârful Zăganul, ”săritoarea” de La Lanțuri (dacă și aia-i săritoare, eu sunt Maica Tereza), iar de-acolo am ieșit de pe marcaj și-am luat-o berbecește în jos pe-o vale cheală, și pe urmă prin buruian și prin pădure, până am dat de rîu, de Valea Gropșoarele. L-am trecut și-am dat cu pasul la deal, prin nenorociri de exploatări forestiere, am ieșit la drum și ne-am întors la cabană, de unde-am recuperat mașina și-am plecat cât mai departe de petrecerea cocalarilor de la cabană. Și de masivul Ciucaș, în general.

Acum, ce să zic... fetele au mers bine, fără cârâieli, cu entuziasm pe tot traseul, fără figuri (”Ne e sete!”) și fără alte fudulii pe moațe. Doar că eram eu supărat pe viață, așa că nu țin minte să-mi fi plăcut ceva. Bunînțeles, mi-a plăcut că mergeam pe munte (nu cunosc drog mai bun decât ăsta, când ești cu fundu-n sus; berea este mici copii pe lângă mersul pe munte, da’ cred că asta o știți deja), totuși, Ciucașul nu m-a impresionat cu nimic. Un munte, acolo. Așa cum împart eu munții, super-simplist (munte ”zid” – intri printr-un loc și ieși prin alt loc, vezi Făgăraș; și munte ”piramidă” – intri printr-un loc, faci un tur, atingi vârful sau vârfurile, apoi te întorci și ieși pe unde-ai intrat), Ciucașul e ”piramidă”. Desigur că sunt tâmpit și că orice masiv are un traseu de creastă care te poartă prin tot muntele și te scoate în altă parte, dar așa cum l-am făcut eu, Ciucașul e ”tot roată”. Vina-i a mea, nu a lui. El să fie sănătos!

Cică muntele ăsta e vestit prin marile întinderi de rododendron (sau ”bujor de munte”, cum zice George, da’ el și foarte tânăr), numai că pe mine m-a lăsat rece, cu tot rododendronul lui. Ce, io mănânc rododendron?!

Deși am auzit că alții îl mănâncă, sau mai exact îl beau. O plantă ca asta, monument al naturii, ocrotită în toată Europa, e folosită de români ca să facă din el lichior, vin (adică cidru), ba chiar și rachiu (adică ”țuică”, cum zice gagică-mea. Bine, da’ ea e și foarte tânără...). Păi nu e românul frate cu codrul?! Și văr cu vita, după cum se vede... măcar că nici chiar oile nu-l pasc. Da’ ce, se pune ovina cu românul?

p.s. și pe urmă, cine merge în Ciucaș? Aud? Echipe de oameni mici! N-au fost anul ăsta Dănel și Kroko? Și Grecku cu Jenică? Că iar îmi răsună în urechi veșnica lui tânguire: ”Păi io, bă, cu Jenică...”.

Raport 2002: azi, Ceahlău


Poate dacă n-ar fi fost atât de pupat în cur de către scriitorii moldoveni (Sadoveanu, Teodoreanu și Hogaș, în special), ba și de câte-un ardelean mai prost la cap (vă amintiți de ”Vara” lui Coșbuc? Cea mai penibilă poezie din tot manualul de română? Aia cu ”Naturo, tu, ca o virgină...”, etc, de râdeau și curcile – despre Ceahlău era! Păi să nu zici vorba țăranului?!), nu eram așa chitit pe muntele ăsta, săracul. În fond, ce vină are el? Adică, dacă unul ca Julius, să zicem, începe și debitează ”O, Gikă, tu, pisc al prozei, zeu al cuvântului scris, oglindă a faptelor, glas al adevărului, Obi-Wan al munților”, etc, ce vină am eu?! Norocul meu că Julius nu știe să citeasca bloguri, așa că n-ar avea cum să debiteze, chiar dac-ar vrea!

Bun. Ajung eu frumușel la Durău, seara (eram cam obosit, adică ușor frânt), întreb în stânga, întreb în dreapta, găsesc un nene care mă lasă de-mi întind cortul la el în curte (tot singur eram și de data asta. Numai în Ceahlău, Căliman și Iezer am mers singur, în rest am fost totdeauna cu grup, mai mare sau mai mic, așa cum e frumos și sănătos să mergi pe munte. Mersul de unul singur e un fel de ”ultimă soluție”, când amicii sunt fie plecați, fie prea beți, fie spălați pe creieri de neveste... și atunci n-ai de ales. Fie pe munte singur, fie pe munte deloc. Nicicum nu-i bine!), și-am ieșit să mă plimb, să beau o bere, că Durăul se dă ”stațiune”, măcar că pe hărți e trecut de ”cabană”. Dar de când cu ”cabana lui Rusu” din Parâng, care s-a dovedit hotel de patru stele, unde am dat 100 de dolari pe-o cameră de două paturi, m-am cam lămurit eu cum e cu ”cabanele” astea de pe hărțile vechi. Să nu mai pomenesc de Rânca, din același masiv... că iar mă enervez.

A doua zi m-am sculat cu noaptea-n cap și-am luat-o la picior, să am timp să văd Ceahlăul, că dé, îmi intrase și mie-n cap că e mare sculă. Prima impresie, consolidată până a devenit și ultimă: Ceahlăul e un Bucegi al moldovenilor. Singura diferență e ca Bucegii sunt infestați numai de bucureșteni (ici și colo câte-un ploieștean, dar atât), pe când în Ceahlău mișună băștinași din toate părțile Moldovei (dar nu și bucovineni; ăia au mândria lor de foști cetățeni ai imperiului, nu se amestecă ei cu niște foști Regatlern, ca ieșenii, de pildă!). Se poate spune că Ceahlăul e un fel de Mecca moldovenesc, atât în sens bun (ei chiar iubesc și respectă muntele ăsta, atât cât îl pot respecta niște țărani urbanizați), cât și în sens rău (roiesc ca termitele în toate părțile, nici vorbă să mergi pe traseu gândidu-te la ale tale și ascultând liniștea; care liniște?!). Altfel, muntele nu e deloc urât, aș zice chiar că e un masiv foarte frumos, mic și compact. Cu câteva puncte de atracție: cascada Duruitoarea (soră geamănă cu Urlătoarea din Bucegi), Piatra Ghedeon, Vârful Toaca (mediatizat exagerat, dar cu scara aia tot nereparată), vârfurile Ocolașul Mare și Ocolașul Mic (adevăratele puncte de belvedere din Ceahlău, nu Toaca!), și alte câteva ”pietre” (stânci izolate, calcaroase, cu forme mai aparte): Piatra Dochiei, Panaghia, Piatra Ciobanului, Piatra Lăcrămată, Piatra cu Apă, Detunatele, și încă vreo câteva pe care le-am uitat (știu că erau multe, la tot pasul dădeai peste câte una d-asta).

Traseul urmat de mine: Durău – Duruitoarea – cabana Dochia – Ocolașul Mare – Ocolașul Mic – Piatra Ghedeon – înapoi la Dochia – Toaca – Panaghia – Izvorul Alb – Piatra Lupilor – Căciula Dorobanțului – cabana Fântânele – Durău.

Una peste alta, mi-a plăcut într-un fel, dar nu e muntele pe care să mă întorc cu băieții mei. Cu o echipă de începători, poate. Cu gagici, da. Pe boșorogeală, pe băutură, sigur. Ca investitor, m-aș duce, că v-am spus, colcăie. Cum își somonii își lasă icrele și lapții în amonte, așa și turiștii de duminică își lasă bănișorii... doar să fii acolo, să-i aduni. Să știți că mă bate gândul, serios!

p.s. 1: nu vreau să jignesc pe nimeni cu formularea ”țăran urbanizat”. Exact asta sunt și eu, țăran urbanizat de-o generație. Ca să fii burghez, cetățean al burgului, trebuie să ai înaintea ta niște generații născute la oraș. Eu n-am.

p.s. 2: am scris ”cabana Dochia”, dar acum e acolo o ditamai afacere imobiliară popească, ortodoxă bunînțeles (reformații au mai mult respect pentru natură, iar de catolici nu știu). Te ia groaza și sila când vezi grandomania și neam-prostia preafericilor lor! Cum dracu’ poate să se declare ”ortodox” un gânditor atât de profund ca Romică Patapievici (”Pata”, pentru apropiați)... ?!

p.s. 3: cabana Fântânele se chema înainte ”7 Noiembrie”, în cinstea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Nu e nici un banc!

Raport 2003: azi, Leaota


Cel mai nașpa, când e vorba de masivul Leaota, e să te dumirești unde anume se află. Că fiecare munte e undeva, da Leaota pare să fie peste tot și nicăieri. Dacă nu credeți, faceți proba: luați cinci munțomani (care să nu se cunoască între ei) și întrebați-i unde-i Leaota. Care sunt liniile de demarcație, de separare față de alți munți? Există, într-adevăr, posibilitatea ca voi să primiți cinci răspunsuri identice, iar eu să mănânc căcat. Posibilitatea este însă foarte mică.

Spun cinstit că habar n-am unde-i Leaota, chit c-am fost acolo de cel puțin 10-12 ori. Da, dar am fost într-un singur loc! Tot ce știu e c-ajungeam în orașul Pietroșița și de-acolo mergeam pe sub linia transportoare, aia care duce bucăți de munte din cariera de la Lespezi până la fabrica din Fieni, să facă ciment din ele, să vândă și țărișoara asta ceva la export, că bășica numită ”Duster” tot va plesni la un moment dat. Ei bine, de pe drumul asfaltat făceam undeva la stânga, intram adânc în munte și puneam corturile într-o poiană. Teoria era că ne băgam în peștera Rătei, ca să facem pe marii speologi, da’ în practică ne bețivăneam în poiană până la loc comanda, de ne lua mama dracului (odată, unul a și căzut în rîu!). Ei bine, în 2003 a fost ceva special, că nefericitul de Grecku era în Franța, la Vannes (după gagici, ce credeați?!), iar eu eram pe stop cu băutura, nu mai știu de ce (deși, dacă stau bine să mă gândesc, în anul ăla alergam la maraton, în mod serios). Profitând deci de absența lui Grecku (care mă bate la cap de-mi vine să-l strâng de gât, e mai rău ca cinșpe soacre!) și de mahmureala de-a doua zi a băieților (cel căzut în rîu nici nu s-a urnit din cort, până pe la vreo patru după-masă), m-am sculat la șapte dimineața și-am urcat pe firul apei, pe Valea Răteiului, iar după vreo trei ore de urcuș am luat-o cumva stânga, pieptiș prin pădure. Am făcut o buclă mare de tot, apoi am cârmit dreapta și am ieșit într-un traseu marcat (cruce roșie, parcă), care urca în continuare spre traseul de creastă. M-aș mai fi dus, că prea era mare fericirea de-a putea merge liniștit pe munte fără cloncănitul lui Grecku pe cap, dar mi-era că se trezesc amicii și pleacă la București fără mine, că erau în stare (pe urmă s-ar fi lăudat cu ce farsă grozavă mi-au făcut ei!).

Așa că am traversat o mică creastă, înapoi spre apa Răteiului, și-am coborât liniștit pe drumul forestier care te scoate în șoseaua asfaltată, cam în dreptul taberei de la Dobrești, iar de-acolo, hopa-hopa pe șosea și-apoi pe drumul de întoarcere către poiană. Ziceam să măresc compasul, că de când m-or fi așteptând oamenii ăia, li s-au lungit urechile, or sta cu bagajele strânse și cu motoarele pornite. Când am ajuns, liniște și pace. Abia după vreo oră (adică pe la unu, unu și ceva!) scoate Caisă capul din cort: ”Ce, domnu’ Gikă, te-ai și trezit?!”.

p.s. Și totuși, unde este Leaota? Se pare că limita vestică a masivului ăstuia e Culoarul Rucăr-Bran, iar cea estică (mult mai difuză) e ”culoarul” alcătuit de pârâul Băngăleasa la nord și pârâul Bratei la sud, cu continuare pe râul Ialomița, (ce izvorăște din inima Bucegilor). În nord, Leaota dă în Bran, iar spre sud sunt Pietroșița, Fieniul și Curtea de Argeș. Unde, apropo, e biserica Sfântul Nicolae cel Mare, care bate la cur mânăstirea meșterului Manole. Aviz celor instruiți, ca să nu stea degeaba la îmbulzeală cu prostimea!

Raport 2004: azi, Măcin


Ori de câte ori pomenesc de Masivul Măcin, râde lumea de mine ca de clovnii de la circ, pe motiv că sunt cică ”penibil”. Că, ce, ăla-i munte?! Degeaba am explicat de un milion și-un miliard de ori că e un munte diferit, care nu seamănă cu nici un altul din țara asta, și că are farmecul său propriu, care face toți banii, dacă ai o minimă sensibilitate, ca să-l simți. Oha! Eu vorbeam, eu auzeam. Grohăielile porcine și mugetele bovine cu care mi s-a răspuns întotdeauna, când peroram despre munții Măcin, m-au convins (mai mult ca oricând) de universala aplicabilitate a proverbului ardelenesc: ”Olteanul nu citește, el știe!”. Corect. Iar într-o chestiune sau alta, ori într-o anumită fază a vieții (sau alta), toți suntem mai mult sau mai puțin olteni. Și râdem ca proștii, când nu e nimic de râs. Și oricum, muntele e ceva de râs doar dacă stai acasă; dacă nu, mergi pe el și taci.

Bref, pe Măcin poți merge fie de la nord la sud, din Luncavița spre Mircea Vodă, fie invers. În ambele cazuri, îți ia două zile parcurgerea întregului traseu de creastă al masivului – atenție mare, că e complet lipsit de apă! În asta și constă, dealtfel, provocarea muntelui ăstuia, că altfel e ușor și ”traseul” e de fapt drum forestier, în cea mai mare parte, cu câteva porțiuni de stâncărie, dar nimic serios (ca dificultate). Dacă vrei pereți de escaladă, de dificultate medie, găsești, n-ai treabă, și nici nu-i cauți mult, dat fiind că toți sunt pe versantul estic, cel care dă spre Dunăre. Oricum, tot peisajul e făcut de versantul ăsta, că p-ălălalt nici nu-l vezi, practic, că e-nnecat în pădure (dincolo de el e Valea Taiței, care desparte masivul Măcin de dealurile Niculițel – da, mă, alea cu viile!).

În materie de apă, ai două izvoare, mari și late: Izvorul Căutici, undeva între creasta Măcinului și culmea Pricopanului, și Izvorul Carapelitului, cam la o oră depărtare de Mircea Vodă. De bine ce-s semnalizate, eu n-am dat de nici unul din izvoarele astea, iar pe creasta propriu-zisă chiar că n-ai apă, nici de leac. Așa că trebuie să cari cu tine, n-ai ce face. Cică ar mai fi unul, sub Șaua Oancea, da ăla cred că-i legendă, ”tezaur folcloric”. În materie de vârfuri, merită să te abați pe la Căpușa, Țuțuiatu și Moroianu (pe astea trei le parcurgi în prima zi, care-i și cea mai interesantă). În a doua zi ar mai fi vârful Vinului, dar ăsta e cam la sfârșit de traseu și priveliștea e de caca-maca, pentru că dă spre est, unde nu vezi nimic (afară de păduri și de Valea Taiței, care-i un rîu mic și mocirlos).

Totuși, dacă nu ești maniac și nu ții neapărat să faci toată creasta, lucrul isteț e să ajungi în satul Greci (treci Dunărea cu bacul la Brăila, ajungi în orașul Măcin, de acolo mai faci încă vreo 13 – 14 kilometri până-n sat), și din Greci îți alegi traseul: fie spre nord, spre Luncavița (urci pe Țuțuiatu și pe Căpușa), fie spre sud, spre Mircea Vodă (urci pe Țuțuiatu, Moroianu și Vinului), fie spre vest, direct spre Mânăstirea Cocoș, în inima podgoriei Niculițel (urci doar Țuțuiatu, traversezi pădurea, apoi te faci muci cu vin călugăresc!)...

Fie mă asculți pe mine și ieși pe un traseu alternativ, altul decât creasta principală a Măcinului: din Greci apuci pe Valea Pricopanului și faci o zi pe Culmea Pricopanu, cea mai aridă și mai sahariană creastă din România, cu patru vârfuri mari, complet sterpe: Sulucu, Piatra Râioasă, Vraju și Cheia. Priveliștea pe care-o ai asupra Dunării e fabuloasă, îți ies poze de National Geografic, mai ales dimineața, când ai soarele în spate (adică în spatele aparatului foto). De ieșit, ieși în Pasul Sărărica, de unde mai ai 7 kilometri până înapoi în orașul Măcin. De-aici, fuga la discotecă în Brăila, că demult nu mai luasei bătaie de la țigani, munțomanule!

vineri, 17 septembrie 2010

Raport 2005: azi, Retezat


Când am plecat cu Jan în Retezat, in iunie 2005, am făcut două greșeli: am plecat cu Jan; am plecat în iunie. La momentul respectiv, astea au părut niște idei foarte agere, dar pe urmă s-au dovedit erori grosiere.

Am zis așa: băi, mă duc cu Jan că el a mai fost de două ori p-acolo, mă ghidează și pe mine, să nu mă rătăcesc, dracului, că la cât sunt de deștept, ce să mai vorbim; be mic, mă duc în iunie, când nu e lume pe munte, pun și eu cortul liniștit la Pietrele, lângă cabană, dorm ca omul. Nu eram așa panicat dacă nu stăteam să-l ascult pe Grecku, care m-nvăța înțelepciuni: ”Bă, nu te duce, bă, în Retezat, că te ia mama dracului! Păi nu mai ai voie să pui pe nicăieri cortul, mă, că e munte cu regim special, te obligă să ți-l pui numai lângă cabană, și-n cazul ăsta te-ai ars, că sunt sute de oameni acolo, și toată pădurea din jur miroase numai a căcat! Dar dacă vrei să m-asculți, fii deștept și mergi în iunie, dacă prinzi vreme bună, c-atunci nu e nimeni!”. Am zis să fiu deștept și să-l ascult. Din tot ce mi-a zis, numai chestia cu vremea s-a dovedit corectă, c-am pândit o fereastră de vreme bună, și n-am avut nici o problemă, din punctul ăsta de vedere.

Problemele au venit din alte părți. Bunăoară, regimul de somn al lui Jan, care este complet diferit de al meu, dar și de cel al majorității: el nu adoarme până pe la patru dimineața. Vă dați seama ce coșmar pe bietul de el, după o zi întreagă de traseu, să se bage-n sac și să stea cu ochii-n tavan! Pe de altă parte, eu nici nu mi-am dat seama atunci ce noroc am avut, că nu i se făcea prea des foame peste noapte. Că dacă i se face, se scoală și mănâncă, ce altceva să facă?! Evident, ăluia de doarme cu el îi sare somnul pe loc.

Alt necaz a venit tocmai din faptul că Jan mai fusese în masivul ăsta. Iar pe chestia asta, el voia să meargă numai și numai pe unde fusese ”data trecută”, n-avea nici un chef să se abată de la ce știa el deja. Iar eu voiam, desigur, să mă bag pe traseele cele mai date naibii, d-alea care îi sperie pe toți și nu merge nimeni p-acolo (nu chiar nemarcate, dar în orice caz neumblate). Așa am ajuns pe Custura Păpușii, pe Vârful Valea Rea, la Tăul Dintre Brazi, la Colții Pelegii, la Tăul Porții, chiar la buza rezervației (dar n-am intrat în rezervație, pentru că eu n-am fost de acord: dacă e permis accesul numai cu patalama de la Academie, iar noi n-avem patalama, atunci nu intrăm! Lui Jan i s-a părut culmea tâmpeniei o asemenea abordare, dar cum el mai intrase in rezervație, nu s-a ofuscat prea tare). Am ratat, totuși, Tăul Spurcat, Tăul Urât, Crucea Trăsnitului sau Cracul Slăveiului, nu de altceva, dar erau chiar prea departe de Pietrele. Altfel le bifam și p-astea... păi?!

Raport 2006: azi, Piatra Craiului


Băi, am să fiu scurt: nu scriu nimic despre Craiul din 2006. În primul rând că n-a avut nimic deosebit, a fost la fel ca în fiecare an (să fie al naibii dacă n-am fost în masivul ăsta până mi s-a acrit, că tot degeaba, n-am reușit s-l iubesc!). Și oricum ne dusesem doar ca să ne antrenăm pentru marea aventură a lui 2006, și anume creasta întreagă a Făgărașului, din Valea Oltului în Valea Bârsei (cum s-ar spune, tot în Valea Bârsei am ajuns, adică la Plaiul Foii!).

În al doilea rând, ar trebui să fiu un mare impostor să m-apuc să scriu ceva despre Crai, când eu nu știu nici un traseu de p-acolo, pentru simplul motiv că de fiecare dată m-a dus cineva (de cele mai multe ori, Grecku, alteori, Costiklă). O să pun o poză, mare și lată, și cu asta basta. De scris, să scrie ăl de-l cunoaște și-l iubește, nu eu.

Nu mă ascund și recunosc că în masivul ăsta am și pățit multe belele, nu de natură sportivă, ci mai degrabă, cum să-i spun, ”sentimentală”. Am mai pățit și alte belele (mai multe!) de natură alcoolică, adică m-am îmbătat groaznic și m-am făcut de baftă. Isprava cu purceii, cel puțin, a rămas în memoria colectivă a amicilor noștri (”Când s-mbătat Gikă și-a alungat purceii din băltoacă, ca să se tăvălească el în locul lor”). Eu degeaba spun că n-a fost chiar-chiar așa, că acum tot nu mai am credit la nimeni.

Raport 2007: azi, Apuseni


Am să fiu cât pot eu de modest pot fi, și-ncep prin a admite că n-am înțeles nimic din munții ăștia. Indiferent de ce, nu am nici o scuză, dar totuși am să înșir aici toate așa-zisele mele ”motive”, ca să vedeți și voi cât de prost poate fi un om, într-o anumită fază a vieții. Ergo:

Unu, ca cică altitudinea Apusenilor e prea mică. Cum o să merg eu într-un masiv care n-are nici 2000 de metri?!
(Gândire de pigmeu, sau de adolescent frustrat c-o are prea mică: ești mare bărbat dacă-ți iei mașină cât mai mare! Sau dacă urci pe munți cât mai înalți! Penibil...)

Doi, alde taică-meu avea un fel de semi-obsesie cu Apusenii, și ne-a cărat pe toți acolo de vreo două-trei ori, când eram mici. Pentru mine, alea au fost niște excursii de coșmar: pentru că n-avea mult concediu, bătrânul insista să ajungă până acolo într-o singură zi. Asta însemna vreo zece ore de drum, c-așa e când mergi cu Dacia. Și odată ajunși, ai mei erau groaznic de stresați din cauza noastră, a soră-mii și-a mea, să nu cădem într-un aven d-ăla și să ne scoată sub formă gândaci striviți. De aici, drama: n-aveam voie să ne depărtăm de părinți. Vă dați seama cum ne simțeam, copii crescuți vara la țară, obișnuiți cu libertatea!
(”Semi-obsesie” vrea să zică următoarea chestie: cu vorba, taică-meu era totdeauna de părere că Apusenii sunt cei mai frumoși munți din țara asta, și an de an planifica cel puțin o excursie acolo. În practică, am mers de vreo trei ori în 15 ani, sau mai exact spus, de două ori jumate: una din ieșiri a fost o delegație, de care a profitat și el cum a putut).

Trei, îmi băgase nu știu cine în cap următoarea idee tâmpită: ”Ăștia-s munți de babalâci, poți să-i faci la orice vârstă! Acum cât te țin puterile, între 20 și 40 de ani, mergi și tu în munți dificili, de care n-o să te mai apropii mai târziu!”. Și eu, ca nerodul, am pus botul la chestia asta, fără să-mi dau seama (atunci!) că dacă te-a luat microbul muntelui, te ține toată viața. E ca la maraton: de ce îmbătrânești, de aia mergi mai bine și mai spornic. Cred că e-o legătură cu hormonii, ceva – normal că mergi mai bine, dacă nu mai stai toată ziua bună-ziua cu gândul la sex!

Ei bine, văzuți cu ochi de matur, mi-au plăcut enorm de mult, nici pe departe nu mi s-a confirmat impresia din copilărie. Sunt munți splendizi, cu trasee foarte lungi, nu prea dificile, cu multe posibilități para-sportive (deltaplan, parapantă, escaladă, scufundări speologice, coborâri în avenuri, cunoscut unguroaice, vrăjit poloneze, stat la băut cu ciobanii, de-astea). Am campat undeva pe platoul Padiș și-am văzut doar o mică parte din ”obiectivele” masivului: Lumea Pierdută, Cetățile Rădesei, Cetățile Ponorului, vreo alte câteva peșteri, câteva izbucuri, câteva vârfuri (Măgura Vânătă, Piciorul Bătrânei, Piatra Boghii, Biserica Moților), dar mai ales cabana Padiș. P-asta am văzut-o mai mult pe dinăuntru, în zilele când ploua. Când ieșeam din ea, după beri-beri-beri, n-o prea mai vedeam, deși nu era chiar întuneric.

Raport 2008: azi, Buila Vânturarița


În 2008 am pătimit una din cele mai mari belele, de când mă știu eu cu bocanci: am căzut în prăpastie. Din fericire, am aterizat în picioare. Din nefericire, prăpastia era cam adâncă, adică numai bine cât să mă omoare. Din fericire, pe fundul ei curgea un rîu (rîul Cheia). Din nefericire, acolo Cheia e foarte mică, de fapt un canion care se umple cu apă când plouă. Din nefericire, atunci nu plouase. Din fericire, am căzut în SINGURA bulboană pe care-am întâlnit-o pe kilometri întregi. Să mai zică cineva că nu există un Dumnezeu al proștilor! Sau al ateilor, mă rog...

Pentru că știu că poți să mergi o viață întreagă pe munte și să nu auzi de masivul Buila Vânturarița, am să dau câteva detalii topografice: de la Râmnicu Vâlcea o iei spre Băile Olănești, iar de acolo ții drumul asfaltat până ântr-un punct, după care o apuci pe una așa-zis forestier, pe Valea Olănești (pârâul Olănești izvorăște tocmai din munții Căpățânii, de undeva de sub vârful Gera, și ocolește prin nord întreg masivul Buila). La sud, cumva paralel cu Olănești curge Cheia, care taie muntele Stogșoare și formează acel canion de care v-am zis; la nord de Olănești curge Rarița, care formeaza granița cu masivul Verdeșu, aflat la est (între Buila Vânturarița și Valea Oltului). Bref, masivul vine cam așa, de la nord-est la sud-vest: Prislop, Stogu, Stogșoare, Vânturarița, Ștevioara, Buila, Curmătura Builei, Piatra, Cacova, Cârligul și Arnota (aici deja altitudinea scade foarte mult: până la Mânăstirea Arnota e chiar drum de mașină. Doar n-o să meargă frații monahi pe jos, că nu-s turiști!).

Sfat foarte insistent: nu mergeți în Buila Vânturarița cum ați merge într-un munte normal, că aici nimica nu-i normal. Sunt foarte puțini munțomani care ajung aici, și toți sunt foarte experimentați, nu prinzi picior de amator (pe mine, dar eu sunt o greșeală). Majoritatea nici nu vin să facă traseu, ci alte dracii (rafting, speologie, escaladă, tiroliană, fel și fel de năvârlii). Sunt și mulți care vin pentru vânătoare; dealtfel, așa se explică de ce masivul are două nume: ciobanii îi spun ”Buila”, din moși-strămoși, iar vânătorii i-au zis ”Vânturarița” (dacă nu mă înșel, ăsta e un fel de șoim sau de uliu, mă rog, ceva din aceeași zonă folclorică). Dacă vă aventurați până acolo, este esențial să vă ducă unul care-a mai fost. Și nici chiar așa n-aveți garanția că nu cădeți în gol, ca proștii: ce, eu cum am căzut?!

De ce există Cloverfest?


Asta chiar că e o întrebare cu dus și-ntors: cum, mă?! Cum adică, de ce ”există”? Păi există pentru că am vrut eu să existe, d-aia ! Eu, sau mai exact noi, că nu sunt singur, suntem un grup de prieteni, și toți am pus osul ca să ”existe” festivalul. Acum e clar?

Păi, scumpul mieu Haripă, nu e prea clar. De ce n-ați continuat frumoasele voastre reuniuni ca și până atunci? De ce ați decis să le transformați într-un festival deschis publicului larg, unde, inevitabil, nu îi mai cunoașteți pe toți participanții, și deci se pierde atmosfera aia de gașcă de prieteni, de până atunci. Deci, de ce?

Meschinule, ai zice tu dacă ai putea să zici, dar pentru că n-ai cum, nu-ți rămâne decât să te bazezi pe imaginația mea (în care oricum n-ai nici un pic de încredere). Dacă toți am gândi la fel de meschin ca tine, nu s-ar mai face nimic pe lumea asta! Auzi la el, că ce ne veni să permitem și altora să ia parte la ceva atât de mișto cum e Cloverfest! Deci pe logica ta, domnule Gikă, tu ar trebui să scrii pe blog și să citești numai tu, fără să permiți și necunoscuților să-ți cunoască înțelepciunile! Nu te supăra, dar ești complet sisi, ”scumpul mieu”!

Haripă, știi cât te respect eu, dar de data asta aberezi. Eu nu scriu pe blog ca să mă citească nimeni (deși, după câte comentarii vad, cam asta e situația), ci tocmai ca să mă citească cât mai multă lume. După cum vezi, blogul se numește Berile de Aur. Nu e clar că l-am botezat așa din frustrare? Eu aș fi vrut să-mi fie cartea citită, nu blogul, dar lumea s-a schimbat față de cum o știam eu, și acum cititorii de bloguri sunt cu mult mai mulți decât cititorii de cărți. Ergo, eu ca blogger sunt un fel scriitorache ce și-a ratat debutul. Ție ce nu ți-a ieșit pe lumea asta, de te-ai apucat de Cloverfest?

Băiete, ești prost. Eu n-am avut de luat nici o ”revanșă de notorietate”, mă. Eu m-am înhămat la ceva ce puțini oameni de pe lumea asta au încercat vreodată, și încă mai puțini au reușit: să salvez o comunitate. Satul Muscel era unul din zecile de mii de sate condamnate la regres și extincție. Nici acum nu e salvat sută la sută, dar șansele i-au crescut (substanțial, îndrăznesc să spun). Ei mureau încetul cu încetul, eu plesneam de energie și de idei. Eu aveam și am zeci de prieteni care le au cu muzica, dar cărora nu le prea prisosea publicul (ca și ție, mă !); la musceleni n-ajungea nimeni, niciodată, afară de popa cu botezul. Acum pricepi? A fost o situație win-win. Eu, pentru mine personal, doream acțiune; pentru Muscel, vizitatori, oameni care să descopere satul și să nu-l lase să moară; pentru amicii mei cei artiști, public care să-i asculte; pentru amicii mei cei netalentați la ceva anume (ca tine, de pildă), un eveniment anual unde să se distreze, să bea, să manânce, să cunoască gagici faine, să vadă și alte locuri decât interioarele cârciumilor. Acum înțelegi cum a crescut în mintea mea conceptul Cloverfest?

Înțeleg că-ți bați joc de mine, băi Haripă. Adică tu voiai să faci pe șeful și pe marele organizator, și ăilalți să-ți asculte ție indicațiile prețioase; voiai să crească prețul terenurilor din Muscel, și d-aia ai adus tu ”vizitatori care să descopere satul”; voiai cotă-parte din albumele muzicale pe care le lansează amicii tăi; voiai să faci codoșlâc și să mă-nsori pe mine, probabil c-ai luat șpagă de sor-mea, că ea-i disperată să mă vadă însurat, să mă ia careva de pe capul ei. Bun băiat ești tu, băi Haripă, băi!

Gata, cu asta m-ai supărat grav. Ți-am ridicat viza de Muscel: dacă îndrăznești să calci p-acolo, ești pe cont propriu. Să nu zici că nu ți-am spus.

joi, 16 septembrie 2010

Raport 2009: azi, Rodnei


E-adevărat că mai fusesem în munții Rodnei, dar tocmai în 1995... alte vremuri. Așa c-am plecat iar în 2009, în ideea că masivul ăsta e-atât de departe de București, că îl vezi de două ori în viață și ți-ajunge. Se pune întrebarea: nu-ți ajunge să-l vezi o singură dată?! Păi, nu prea. Mergi o dată și nu înțelegi nimic din el, abia a doua oară vine figura ’oață, ca să zic așa. În cazul nostru, figura asta ’oață a venit la sfârșit, când am coborât de pe Pietrosu. Dar mai bine s-o iau cu începutul.

De la București până la Borșa e o zi întreagă de mers, și asta cu condiția să fii bun șofer și să ai și-o mașină țeapănă pe mână (nu e cazul meu, dar e cazul prietenilor). La Borșa ne-am tras la o pensiune, seara, iar a doua zi am luat un autobuz local care ne-a lăsat la Pasul Rotunda, și de-acolo, dă-i bătăie pe traseu. Pe dungă roșie, normal, că apucasem pe marcajul de creastă; seara eram la lac, la Lala Mare (știu, sunt multe ”la”-uri, dar ce să le fac eu?!).

De aici încolo nu mai e nimic interesant de povestit, adică să se fi întâmplat altceva decât se întâmplă totdeauna pe un munte reușit. Vremea a ținut cu noi, am izbutit să nu greșim traseul (minune mare!), am avut parte și de foc, în fiecare seară... mă rog, ca pe munte. În a patra zi ne trăgeam binișor în poze, sus pe Pietrosul Rodnei, și de-acolo am început coborârea spre Borșa. E, coborârea asta ne-a ucis!

Chestia e că diferența de nivel e foarte mare, aproape 2000 de metri; gândiți-vă ce-a însemnat pentru bietele noastre picioare, care numai odihnite nu se poate spune că erau, după patru zile de traseu (mers de dimineața până seara). Am crezut că ne dăm duhul până jos, în Borșa. Bunînțeles, singura noastră consolare era că ne tot întâlneam și cu unii care urcau... slabă consolare, că erau și niște șmecheri care urcau cu mașina. Chiar dacă pare greu de crezut, se poate ajunge cu mașina până la stația meteo de sub vârf! Evident, trebuie să n-ai nici o milă de mașina aia, altfel nu merge.

Nici nu-i de mirare că era vorba de o mașină de serviciu. Uite pe ce se duc banii contribuabililor, sireacii!

vineri, 10 septembrie 2010

Raport 2009: azi, Parâng


Dat fiind că Parângul e munte serios (ca lungime, a doua creastă din România, dacă nu mă înșel) e logic să-l faci în patru zile, ca să-ți tihnească. Dacă vrei să-l faci di granda, adică la pachet cu masivul Căpățânii, atunci șase zile se impun. Dar dacă n-ai răgaz și nici vreme bună, atunci te-arunci și faci toată creasta Parângului în două zile, ceea ce nu vă recomand. Ba chiar e contra-recomandabil... părerea mea!

Am plecat de la telescaunul de la ANEFS la prima oră și-am avut o zi de coșmar: 11 ore de la ANEFS la Rânca. Serios. Normal, logic și legal e să mergi în prima zi de la telescaun până la Lacul Câlcescu, a doua zi de la Câlcescu la Rânca (fostă cabană, actualmente stațiune), iar a treia zi de la Rânca la Curmătura Oltețului, unde se termină Parângul și începe Căpățânii. De acolo până la Valea Oltului mai faci încă trei zile normale, sau două zile de ambuscat, dacă chiar ai treabă la serviciu și nu poți să lipsești mai mult de-atât. Decât să te chinui așa, mai bine-ti dai demisia și-ți cauți altceva de muncă la întoarcere... of, că iar vorbește jemanfișistul din mine.

Bun. De la telescaun până la Câlcescu faci cam opt ore de traseu, iar de acolo la Rânca încă vreo cinci-șase, depinde cum mergi. Vă dați seama cum am mers noi, dacă am făcut toată isprava asta într-o singură zi! Nu e vorbă, că și vremea ne-a dat ghes la pași: ceață, frig, măzăriche, de toate am avut parte, ce să mai vorbim.
De la Rânca și până la Curmătura Oltețului e partea cea mai puțin umblată și mai necunoscută a Parângului, dar zău că merită parcursă, și chiar legumită, dacă timpul îți permite: păi numai Lacul Bălescu poate lua toate superlativele, că-i cel puțin la fel de frumos ca Roșiile, Mândra sau Mija (de Câlcescu nu vorbesc, că ăsta-i cam prea populist, ca să nu zic ”populat” sau chiar ”popular”!). Diferența e că la Bălescu nu ajunge nimeni, niciodată – condiție sine qua non a frumuseții unui lac glaciar, neh?

A doua zi am ajuns la Curmătură, după un traseu de-o zi, totuși incomparabil mai ușor decât traseul sinucigaș din prima zi (am fost inconștienți, aia-i treaba). Acolo am avut baftă de-un patron de stână, care ne-a luat cu mașina pe Valea Oltețului, până jos la o pensiune din Polovragi. Altfel, bucata asta de drum îți ia o zi întreagă, și asta nu spun doar așa, ca să-mi iasă mie la socoteală cele patru zile de care spuneam la-nceput. E un drum forestier interminabil, care te nimicește, măcar că-l cobori, nu-l urci.

Îl urci numai dacă vrei neapărat să faci masivul Căpațânii, din Valea Oltețului până-n Valea Oltului. Bunînțeles c-am făcut-o și p-asta, și tot în 2009... așa e când te pui la ambiție.

Dar fără contribuția domnului patronache de la stână, nu reușeam nimica. Cum zicea și bietul Emil Racoviță, ăl de-a făcut toți Carpații din România, de la Cazane la Cernagora: ”Ciobanii sunt gazde la munte. Noi suntem oaspeți... dacă vor ei să ne primească”.

Raport 2009: azi, Căpățânii


Vă zic din start: masivul ăsta e foarte greu de făcut. Nu de mers pe el, că asta e floare la ureche (două zile întinse și l-ai dat gata, sau trei zile mai domnești), ci din cauza accesului. În Căpățânii nu ai cum ajunge. Aia-i. Drumuri de intrare ar fi cam trei: prin est, pe la Săliștea sau Brezoi (sate din Țara Loviștei); pe la nord-vest, pe Valea Petrimanului (drumul de mașina te scoate chiar la Lacul Petrimanu, și acolo ai de urcat spre stânga, după ce-ai ieșit din Cheile Petrimanului); sau pe la sud-est, din satul Polovragi pe Valea Oltețului, până la Curmătura Oltețului. Noi l-am ales pe ăsta, din motive de combinație: am lăsat mașinile în Râmnicu-Vâlcea, de acolo ne-a luat un microbuz care ne-a dus la locul de întâlnire cu ciobanul care avea stâna din Curmătură, și el ne-a urcat cu camioneta lui până sus la stână. Contra cost, bunînțeles, și deloc ieftin, dar noi am zis ”bogdaprosti” c-am reușit s-ajungem la pornirea în traseu. Altfel dam de dracul, dacă ne ageream să urcăm pe jos, de la Polovragi: e o zi întreagă de urcuș prin pădure, pe drum forestier. Și ce zi! Ne-ar fi ucis.

Așa, însă, ne-am sinucis singuri, că la stână ne-am îmbătat grozav. Muci ne-am făcut! E-adevărat că asta-i valabil mai mult în ceea ce mă privește, ceilalți s-au descurcat onorabil... dar fără o pată de culoare ca mine, ce rost are să bați drumul până-n Căpățânii?!

Din Curmătură am făcut o zi până la Fântâna Bătrână, unde am și campat. În creastă, c-așa-i acolo, dar am avut apă (e izvor) și lemne (am jefuit de resturi vetrele de foc ale altora). O noapte memorabilă, într-adevăr. Băieții erau triști că nu mai rămăsese pic de vodcă în sticlă, dar vina-i a lor: cine i-a pus să mi-o dea mie s-o car? Ei nu știau că eram mahmur? Și ”cui pe cui se scoate”, ăsta-i adevăr universal. Așa că să-și asume răspunderea pentru lipsa de vodcă. Și, oricum, alcoolul dăunează grav sănătății!

A doua zi, spre seara, ar fi trebuit să coborâm în Brezoi, dar am greșit drumul și-am mers ca proștii până la Captarea Folea, un loc uitat de Dumnezeu și de oameni, abandonat în inima pădurii. Am povestit pățania asta în Academia Cațavencu, așa că n-o reiau. Esențial e că ne-am întors, am regăsit drumul, am coborât spre satul Săliștea, iar o treia zi am ieșit la drumul mare, la Brezoi, apoi (tot pe jos) la șoseaua de pe Valea Oltului, unde am făcut autostopul până în Râmnicu-Vâlcea, și de acolo acasă. Eh, tinerețe, sânge fierbinte, ce să mai vorbim...

p.s. din Căpățânii vezi, spre sud, masivele Verdeș și Buila-Vânturarița, spre nord masivele Lotrului, Latoriței și Cindrel, iar spre est Cozia. Spre vest nu vezi nimic, că Parângul e prea mare, și degeaba te uiți de jos în sus. D-aia nici Grecku nu are cum vedea și înțelege nimic din mine: se uită de jos în sus.

Raport 2010: azi, muchii nordice


Să știți că denumirea asta de ”muchii” e foarte dubioasă, sau mai exact, foarte păcalicioasă: în principiu, un masiv e făcut dintr-o creastă (circulară sau liniară, depinde de masiv), și din niște ”muchii”. Adică din spinările alea muntoase care coboară și între ele închid văi. În funcție de mărimea lor, și mai abitir în funcție de tradiția locală, muchiile se pot numi ”picioare”, ”culmi”, ”plaiuri” (dacă-s ceva mai joase și înierbate), ”piscuri”, ”colți” sau ”munți” (nici nu e de mirare: la origine, ciobanii numeau ”munte” un anume versant, bun de păscut animalele, că doar nu erau nebuni să și le pască pe pe vârfuri, unde-i numai piatră seacă). Ergo, zic eu ”muchii”, dar asta e valabil mai ales pentru versantul nordic al Făgărașului (caz de manual), în alte părți le poate spune altfel. N-are-a face, tot e mai fain de mers pe ele, decât prin văi împădurite, de unde n-ai nici o priveliște: de pe muche vezi în vale, invers nu vezi nimic. Decât copaci. Vorba bancului, în stânga copaci, în dreapta copaci, în față copaci, în spate copaci...

Bun. Anul ăsta am zis că să rupem pisica și să urcăm în creasta Făgărașului prin Valea Viștișoarei, pe unde nu fusesem niciodată. Salvamontiștii, însă, ne-au zis să ne băgăm mințile-n cap, că n-au chef să ne caute p-acolo; cică valea e inaccesibilă, în urma inundațiilor din primavară. I-am ascultat (norocul nostru!) și-am urcat pe Muchea Drăgușului.

A fost o alegere inspirată. Drumul e splendid, deși cam solicitant (unul din băieți l-a înjurat până la loc comanda, că s-a obosit până peste poate), iar priveliștea face toți banii, că ai mereu sub ochi Valea Sâmbetei, cu traseul de pe partea opusă perfect vizibil (începe de sub Piatra Caprei, pe triunghi albastru, merge pe Muchia Sâmbetei, dă în creastă și te scoate la Lacul Urlea). Noi am dat zor, în prima zi, și am campat undeva sub Curmătura Răcorele, cumva vis-a-vis de Lacul Viștișoara... pe care ne-am mulțumit să-l vedem de sus. N-am avut vreme să coborâm până la el.

A doua zi am improvizat o curbă de nivel (vai de zilele noastre prin ce jnepenișuri!) până am dat de urcușul spre Fereastra Mică a Sâmbetei (triunghi galben, dacă nu mă înșel). De acolo am ținut frumușel traseul de creastă, până la lacul Podragu, unde am și campat în a doua seară. Plin de turiști pe bucata asta, plin! Bunînțeles străini, că românii nu prea mai au treabă cu muntele, de când au descoperit all-inclusive-ul turcesc: nemți, cehi, unguri, câte un englez sau francez, dar majoritari erau polonezii. Ăștia popor, frații mei albi! Pe lângă ei, noi suntem niște puțe. Cu regret naționalist o spun. Păi de 20 de ani batem munții, și nu ne-am învrednicit să mergem nici la bulgari!

A treia zi am mers de la Podragu la Capra, drum frumos si ușor, cu mici bucurii la Fereastra Zmeilor (unul din noi s-a zgâriat într-un cablu destrămat – se-ntâmplă!). De la Capra am ocolit Vârful Paltinu și-am coborât pe Valea Doamnei, printre stâni, oi, capre, câini, purcei, măgari și ciobani (struți n-am văzut încă, dar poate în anii care vin... ne mai modernizăm și noi, heya?!).

Concluzia acestei ieșiri a fost revelația lui Grecku: ”Bă, mi-am dat seama că tu n-ai nici o treabă cu muntele! Tu ești om de mers la sală, vai de ouăle tale!”.
Mai multe amănunte despre această revelație, într-un post viitor. Că trebuie să le aflu și eu. Pe ele, amănuntele!

p.s. Poza arată Piatra Caprei, în stânga, și Muchea Sâmbetei.

Raport 2010: azi, Făgăraș traversare


După cum se știe și cunoaște, Făgărașul se prezintă ca o creastă lungă, orientată est-vest, între Valea Bârsei și Valea Oltului. Desigur, fain-frumos e să faci toată creasta asta, dar dacă n-ai chef sau timp, poți face niște traversări de mai mare dragul, de la sud la nord sau de la nord la sud, cum ți se năzare. Dificultatea nu e traversarea propriu-zisă, ci cum să te întorci la locul unde ți-ai lăsat mașina!

Pentru 2010, ne-am zis că n-ar fi rău să încercăm o traversare cu plecare din sud, pe traseul Cabana Voina – Refugiul Iezer – Culmea Oticu – Curmătura Brătila – Valea Dejanilor (între Culmea Hermeneasa și Culmea Babei). Proiectul inițial era mai lung (cu coborâre printr-o vale paralelă, mai la est, anume pe Valea Sebeșului, între Culmea Scoarța și Plaiul Mare; dar nu ne-a ajutat vremea!). Socoteala de-acasă a ieșit... parțial.

Mai exact, în prima zi am ajuns din București la Cabana Voina, cu popas în Câmpulung (masă mare la Ica, că dacă ai intrat în casa ei, n-ai cum să pleci de-acolo neospătat). Așa c-am plecat pe traseu la 4 după-amiaza și-am ajuns la Refugiu pe înnoptate, numai bine ca să ne lenim și să nu punem cortul. Partea bună e că a doua zi am plecat devreme; partea proastă e că la Refugiu era lume destulă, așa că s-a sforăit la greu. Nici noi n-am făcut excepție, en passent fie spus...

A doua zi ar fi trebuit să ajungem până la Curmătura Brătilei (cum spunea proiectul inițial), dar ne-a prins furtuna în creastă, pe Oticu, și-am coborât la stâna de sub Curmătura Mezei. La fix am coborât: la două minute după ce-am intrat în stână, s-a dezlanțuit prăpădul. Fulgere, rupere de nori, o țâră de grindină, bucurii de-astea. Noi ne-am făcut supa, ne-am băut vodca și ne-am culcat. La șapte seara, incredibil!
A treia zi am plecat ca harnicii, înainte de opt, și pe la 12 eram deja la Curmătura Brătilei. De-acolo am coborât, cinci ore dense, mai întâi de traseu, apoi de drum forestier, de eram rupți când a venit Amalia să ne ia cu mașina. Rupți, nu zic, dar când am dat de Sebeș (și de casa lui Bunicu’) ne-am pus pe băut atât de rapid, încât am reușit să ratăm grătarul (”meritul” îmi revine în exclusivitate, admit): fripturile le-am mâncat aproape crude. Noroc că nici nu mai știam ce băgăm în gură. Noroc bun!

p.s. 1: Da, știu și eu că traversarea, pe ruta asta, include și creasta vestică a Iezerului. Da’ ce, Iezerul nu-i munte?!

p.s. 2: Știu că vă-ntrebați ce dracu reprezintă poza asta pe care-am pus-o aici. Păi e vorba de izvorul Dâmboviței, din Gropile Boarcășului, adică de izvorul de la cea mai mare altitudine. După cum vedeți, e secat. Acum vreo 12-13 ani, când am campat acolo cu Pukă și cu Meri, izvorul ăsta avea un debit fabulos, ceva incredibil pentru un izvor de creastă. Acum... oha. Sic transit gloria mundi!

joi, 9 septembrie 2010

Raport 2010: azi, Căliman


Dacă aveți vreodată chef să faceți creasta Călimanului, iată aici câteva ponturi, care s-ar putea să vă ajute, cine știe:

- Pornind din est, poți accesa creasta din satul Păltiniș (pe dungă roșie) sau direct din Gura Haitii (pe punct albastru). Primul traseu te plimbă prin pădure de te-adoarme, dar e mai lin la urcuș. Al doilea e mai scurt și urcușul e mai abrupt, dar e prost marcat.

- În prima zi mergeți până la stația meteo, dar nu mai departe. Pe hartă apare un loc de campare la Șaua Negoiului Unguresc, dar e țeapă: unul din izvoare e secat, celălalt nu mai are nici el mult, iar locurile de cort sunt jos de tot în vale. Nu merită. Și oricum, scutești doar o oră din drum.

- A doua zi mergeți până în Curmătura Tihului și acolo campați. E apă și sunt și locuri de cort. Noi n-am ajuns până acolo, dar ni s-a confirmat din trei surse (un meteorolog, un salvamont și un geolog ciupercar; doar n-or minți toți, mai dă-i dracului!).

- A treia seara campați în Poiana de Sub Măgură, în caz că n-aveți timp destul să ajungeți până în sat, în Piatra Fântânele (și n-aveți, doar dacă nu știți să zburați!).

- Ergo, masivul Căliman se poate face în trei zile foarte grele sau în patru zile normale. Nu spun c-a doua variantă e cea recomandabilă, că se-nțelege de la sine.

- În materie de vârfuri parcurse: în prima zi, Cerbuc, Căliman Izvor, Bradul Ciunt și Rețițiș. Toate au peste 2000 de metri, afară de Bradul Ciunt. Apropo, între Căliman Izvor și Bradul Ciunt e Șaua Voivodesei, unde găsiți apă (e un izvor sub creastă)

- A doua zi: Nehoiul Unguresc, Pietrosul, Gruiu, Ruscii, Ciungetul. Numai primele două au peste 2000, iar Pietrosul Călimanului e al doilea vârf din Carpații Orientali (după Pietrosul Rodnei).

- A treia zi: Struniorul, Bistriciorul, Zurzugăul, Străciorul. Nici unul nu are peste 2000, dar toate informațiile noastre coincid, adică această a treia zi e cea mai grea din toate. Vărfurile sunt foarte greu de atins, din cauza ienuperilor și jnepenilor, care le îmbracă aproape complet.

Bref, mie mi-a plăcut în Căliman, deși mi s-a părut un munte greu (depărtat de București, izolat, plin de dihanii și greu accesibil). Merită. Dar luați-l în serios, nu cum a făcut amicul nostru Julius: ”Ce, bă, Călimanul?! Îl fac în două zile, ca nimica!”.

Îhî.

Unde este Cloverfest?

Intrebarea pare simplă. Răspunsul, însă, nu-i deloc așa simplu!

Pentru cei care-au pierdut începutul emisiunii, o s-o luăm de la zero, ab ovo, cum spuneau latinii (strămoșii noștri, Samo, da?): Cloverfest este un festival de muzică live, unde se interpretează în general cover-uri, se consumă bere, țuică și ciorbă la cazan (ba chiar și fasole cazonă, pentru cei mai cu dare de mână!), se admiră munții patriei și se vrăjesc diverse domnișoare. Adică se vrăjesc alea mai proaste, care trebuie vrăjite, alea deștepte vrăjesc ele pe cine au interesul să vrăjească. Dar să lăsăm truismele astea de copii mici, că doar știți prea bine cum devine chestia.

Acum, eu n-am fost niciodată la Cloverfest. Pentru c-a avut Haripă grijă mare-mare să n-ajung, că-i suflam toate gagicile (el e mai mototol cu fetele, pe cand eu sunt spirt! Cu toată modestia, fie spus...). Așa că anul trecut a programat Ediția Zero exact când eram eu în Rodna, iar anul ăsta a pus Ediția Unu când eram plecat în Căliman. Și m-a lăsat cu buza umflată, ca un om meschin și ciudos ce se află: ce, parcă puteam să i le suflu chiar pe toate?! Mai rămânea și pentru el vreo ochelaristă, vreo filoloagă, ceva... !

Mă rog, să trecem, că nici Haripă nu e subiectul postului. Subiectul este ”Unde este Cloverfest?”, așa cum dealtfel am și precizat din titlu. Cloverfest se ține în satul Muscel, asta e clar; dar unde anume e satul Muscel, aici e chichirezul!

Eu am zis că satul ăsta se află în munții Leaota, dar alde Haripă susține cu îndârjire, chelălăind ca o hienă, că se află în masivul Bucegi. Acum, dacă admitem (și admitem!) că frontiera dintre cele două masive se află pe pârâul Băngăleasa la nord și pe pârâul Bratei la sud (cu continuare pe râul Ialomița), e destul de limpede cine are dreptate: dacă Muscelul e la vest de această frontieră, eu am; dacă e la est, Haripă are!

Ce ziceți, copii? Vă uitați și voi pe-o hartă, așa doar de chichi-michi, să-l umilim pe Haripă, să-și bage mințile-n cap și să ne cheme și pe noi toți la anul, la Cloverfest Ediția Doi?