vineri, 19 noiembrie 2010

Unicredit e pe cai mari sau mici?!

Intrebarea pare stupida. Raspunsul, insa, nu e deloc usor de dat – ergo, intrebarea e mai putin stupida decat pare!

Aparent, o banca aflata (lejer) in top 10, e clar pe cai mari. Si nici macar UniCredit nu-si pune problema sa “prinda” topul, ci doar sa se situeze pe la mijloc, unde-i sta bine istetului (“Numai prostii se zbat sa avanseze, istetii stau in banca lor, ca sa le fie bine!”, spunea domnul plutonier Potarniche, si tare istet mai spunea. D-aia am trecut eu in rezerva cu grad de caporal si nu de sublocotenent). Ergo, se pare ca prietenii nostri de la UniCredit Tiriac Bank sunt bine-mersi.

Pe de alta parte, ei isi pun problema sa vanda si sa plece de pe piata asta. Si?!, veti ricana. Nu e asta soarta oricarei afaceri, o intemeiezi, o cresti, o faci interesanta, apoi o vinzi celui care iti mai mult pe ea? Ba da, zic eu. Sigur ca asta e soarta afacerilor. Dar cand vrei sa vinzi si sa pleci, lasand in urma procese care inca se judeca (sau mai exact, care nici n-au inceput inca sa se judece!), atunci tabloul nu mai e atat de roz, ca chiar incepe sa bata-n gri. In gri-sobolan.

Daca nu chiar in cacaniu.

marți, 16 noiembrie 2010

Breaking news

In chestiunea de care va spuneam, cu metodele oneroase de banking ale lui Tiriac senior, se pare ca lucrurile capata o alta directie. Am aflat ca un sfert din cei 1000 de actionari fondatori ai bancii (e vorba de UniCredit Tiriac Bank) vor deschide actiunea de dizolvare a bancii (asta inseamna proces, tiganie, pierdere grava de imagine, etc). Probabil ca si restul, ceilalti 750 de pagubiti, au sa se asocieze actiunii, si atunci se cam pune de o "masa critica", perfect comparabila cu cei 1000 de fosti clienti ai Volksbank, care acum se judeca cu banca.

Be mic, se pare ca gigantul bancar HSBC (a doua forta mondiala) vrea sa cumpere sucursalele UniCredit din Estul Europei. Din punctul meu de vedere, asta poate insemna fie (1) ca UniCredit vrea sa scape de a fi tarata prin tribunale si facuta de doi lei, asa ca vinde tot si se cara de pe piata romaneasca, lasandu-i pe cei de la HSBC sa se spele pe cap cu procesele deschise, fie (2) HSBC-ul s-a prins ca UniCredit e cu spatele la zid si vrea sa-i cumpere cat mai ieftin.

Inca nu stiu care e adevarul. Dar sunt pe stand-by, cum aflu ceva, dau pe goarna.

vineri, 12 noiembrie 2010

M-am luat la harță cu Jenică!


Este incredibil, dar adevărat: am reușit performanța unică de-a mă lua la harță cu Jenică însuși! De ce e unică? Simplu: nimeni n-a reușit vreodată să-l scoată pe Jenică dintr-ale lui, darămite să-l și facă să se exprime tăios! Ei bine, iată că mie mi-a reușit performanța. Cum? Dând-o pe politică, iată cum!

Pentru cei care încă nu știu, Jenică este un mare comentator politic, specializat pe situația internațională. Nu se încurcă el cu politicieni d-ăștia mărunței, din România, d-ăștia pe care-i găsești la tot pasul în Academia Cațavencu, bălăcăriți în toate felurile (nu că n-ar merita-o). Jenică merge di granda: ”Think big, man!”.
Ei bine, subiectul disputei a fost următorul: Rusia este o țară săracă sau bogată? Jenică zicea că-i bogată. Eu ziceam că-i săracă.

Exercițiu: înainte de a citi mai departe, subscrieți uneia sau alteia dintre aceste două păreri contradictorii. E un exercițiu folositor, take me for granted!

Bun, revenim la harță, care s-a terminat ca orice harță, fără nici un rezultat concret, adică Jenică m-a trimis pe mine la dracu’, să pun mâna și să citesc niște siteuri specializate, nu să vorbesc aiurea. Pe de altă parte, eu îi spuneam lui exact același lucru. Vai ce distractiv!

Chestia e că nu-i ușor să definești două noțiuni: ”țară” și ”bogăție” (welfare). Prin ”țară”, Jenică înțelege ”stat”, iar eu înțeleg ”popor”. Când spune ”bogăție”, Jenică se referă la cărămida de bani care stă la dispoziția guvernului unui stat, iar eu înțeleg nivelul de trai al poporului dintr-o țară (adică al majorității etnice din statul respectiv). Din această diferență de definire a termenilor a ieșit toată harța.

Dreptatea lui Jenică: de zece ani încoace, Rusia (statul rus) plătește miliarde de dolari în contul datoriei externe, astfel încât acum Rusia nu mai este un mare debitor, ci un mare creditor (situație exact opusă față de cea a Statelor Unite, de pildă). Cum poți să zici că rușii sunt săraci, bă domnu’ Gikă, dacă ei cumpără în draci obligațiuni de stat americane?! Adică pur și simplu îi fac pe contribuabilii americani să muncească pentru ei, pentru ruși! Și tu zici că sunt săraci! Hai că ești haios!

Dreptatea mea: poporul rus e din ce în ce mai sărac, pe măsură ce guvernul dispune de mai multe lichidități. Productivitea muncii e printre cele mai scăzute din lume, mult sub cea din România sau Albania (țări cunoscute pentru harnicul lor spirit antreprenorial). Cam 20% din populație trăiește sub limita de sărăcie (asta e cifră oficială, probabil că realitatea e chiar mai nașpa). Din Rusia se emigrează în masă, iar sporul natural e profund negativ (record european, dar nu știu dacă la nivel mondial rușii prind podiumul). Cam jumătate din forța de muncă lucrează încă la stat (adică stă pe pomana guvernului, în mare parte). Și zi așa, Jenică, cu Rusia e de bine spre foarte bine! Hai că ești simpatic!

Grecku bea bere din cutie și asculta. Nu și-a spus părerea. Foarte probabil că nu avea niciuna, ca de obicei. Pe de altă parte, ar fi interesant ca Jenică și cu mine să fim confruntați și cu alte păreri.

Dacă nu atunci, poate acum.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Raport de Românica


Anul ăsta n-am văzut nimic nou. Am revăzut, însă: Iașiul, Cherhanaua Pescarilor, Vama Veche, Doi Mai, munții Baiului, munții Făgăraș, munții Călimani, munții Iezer, Ceahlăul, Măgura Branului, Ocna Sibiului, orașul Victoria, hotelul ”Triumf” din București și păstrăvăria regală din Azuga. Da, da, bine, știu... lăsați vă rog miștourile și să trecem la lucruri serioase.
Dacă n-am reușit în 2010 aproape nimic în materie de ”Să ne cunoaștem patria”, am fost însă foarte harnic în a face proiecte. Da’ proiecte, nu așa, jucărie! Adică chestii care sunt bătute-n cuie pentru 2011 (cum era o listă de vreo 15 proiecte pentru 2010... dar ce să mai vorbim!). Ergo, pentru la anul, mort-copt, am pe shortlist: munții Godeanu (cu sau fără prelungire în Retezat); munții Cindrel (cu sau fără prelungire în Lotrului); vârful Pietrosul Bistriței (cu sau fără prelungire în Rarău-Giumalău); două ”muchii” noi în Făgăraș (altele decât Tărâța și Drăgușul). Gata cu duhul blândeții! Până când atata complacere în lene?!

Pe de altă parte, afară de munți și de cârciumi (ambele, obiective prioritare pentru orice turist serios), România mai are trei chestii istețe, pe care până acum nu le luasem în calcul: bălțile, ruinele și peșterile. Și nu e vorba numai de cele mai cunoscute (Delta Dunării, cetatea Poienari și peșterile Apusenilor), ci și de altele mai puțin celebre, dar care fac toți banii. Care-s alea, mă-ntrebați?

Nu știu, urmează să le dibăcesc la anul!

Raport de Străinezia


Cum anul ăsta se apropie se sfârșit (adică de chefurile fără sfârșit din decembrie), zic să trag o linie provizorie și să contabilizez pe unde-am amușinat în 2010. Azi, Străinezia:
Bulgaria, Franța, Italia. Cam slăbuț, veți zice. Nu tu o Pragă, o Vienă, o Londră acolo, ca să nu mai vorbim de lucruri sfinte (Cuzco, Mount Rushmore, Dettifoss, Papeete, d-astea). Nu pot pentru ca să vă contrazic. Oterul și Rosana au făcut turul lumii, au fost pe drum zeci de luni de zile, au fost prin locuri de care n-a auzit nici dracul (eu deschid Wikipedia când ascult relatările lor de drum), și tac naibii din gură – iar eu, care-am ieșit până la bulgari, am tupeu să ies în față și să casc pliscul ca pelicanul! Pe de-o parte aveți dreptate, nu zic. Pe de alta, de ce să mă comparați cu ei, zor-nevoie, și nu cu Dănel, bunăoară?! Care Dănel a fost o zi până la Belgrad, la concert, și de-atunci nu-i mai tace fleanca, de ce-a văzut el și ce-a auzit și fel și fel!

Iar în materie de buget, eu unul zic zău lui Dumnezău c-am putut umbla și-atât, că la ce sărac am fost anul ăsta, ca și anul trecut și ca de când mă știu, niciodată n-am fost!

Bun, în ordine cronologică, am trecut prin următoarele locuri: Arbansi, Veliko Târnovo, Rusenski Lom, Ruse, Lyon, Avignon, Aix-en-Provence, Toulon, Cassis, Marseille, Chamberry, Annecy, Roma. De plăcut, cel mai mult mi-a plăcut în Aix-en-Provence, că mi-am cumpărat briceag (Opinel!) și n-am intrat în niciun fel de muzeu, ca să-mi stric cheful. Paranteză: cine dracul a inventat și muzeele astea, să nu-i priască omului la drum, să se plimbe și el în tihnă, fără bătaie de cap și ”bifări” obligatorii?!

Iar în materie de plăcut cel mai puțin, Rusenski Lom câștigă detașat. Hors concours! Dacă vreți să știți de ce, uitați-vă la poză. Dacă tot nu vă lămuriți, nici o frică: urmează text în Cațavencu.

marți, 2 noiembrie 2010

Mea culpa, Belfast!


În mod solemn, cu o mână pe fundiță și o mână pe oliță, cum se spunea pe vremuri, admit că m-am înșelat profund și că Belfast a avut dreptate. Dar s-o iau cu începutul.

Belfast îmi este coleg de muncă și are, după cât se pare, o mare plăcere în a mă pune la punct, când mă prinde neinformat (sau mai rău, dezinformat!). Printre cele mai mari prostii pe care le-am scris în textele mele a fost și asta (citez aproximativ): ”În România nu sunt picturi rupestre”. Belfast m-a contrazis: ”Ba sunt!”. Și sunt, într-adevăr, tunde-mi-aș creierul să mi-l tund.

Nu numai că în peștera Cuciulat din Sălaj sunt deja descoperite o serie de picturi (din care celebru n-a ajuns decât un de cal, poreclit ”Calul de la Cuciulat”), dar anul ăsta au fost găsite picturi rupestre și în Bihor, într-una din sălile peșterii Coliboaia. Deci, mi-am luat-o grav. Cum de s-a putut întâmpla?!
Păi am făcut exact cum face taică-meu de când îl știu, cum face cam toată generația lui, cum face însuși sărmanul Grecku, chit că el e din generația mai tânără: am vorbit din amintiri. Am zis că ”știu”. Necazul e că ceea ce ”știi” azi poate să se schimbe mâine, și tu să rămâi cu știutul în gură, ca sugarul cu suzeta. Ceea ce știusem eu despre inexistența picturilor rupestre în România data din anii ’80 – ’90, când încă nu se găsise niciuna. Între timp lucrurile s-au schimbat, odată cu trecerea timpului care le mișcă pe toate și nu lasă nimic la locul lui. A fost explorat Cuciulatul, a fost explorată Coliboaia, s-au găsit ”rupestre” și la noi. Deloc spectaculoase, extrem de greu accesibile, complet neturistice – dar picturi rupestre, fără nici un dubiu. Uite-așa am fost eu prost de data asta, și Belfast deștept: eu mi-am lăsat informația încremenită în timp, el și-a ținut-o adusă la zi.

Crezi că tu ești mai breaz, prietene? De câte ori n-ai fost și tu la fel? De câte ori n-ai vorbit bazându-te pe ce știai tu din școală – sau mai rău, din auzite? Vrei exemple? Uite aici:
”Balzac e cel mai mare romancier al lumii” (Călin). ”Exporturile industriale ale României de azi sunt infime, față de cele din perioada comunistă” (taică-meu). ”Piatra Craiului cacă tot!” (Grecku). ”Evreii sunt o rasă condamnată” (Julius). ”Varujan Vosganian este legionar” (Ionică). ”Scrierea mayașă este nedescifrată” (persoană publică, nu-i dau numele). ”Zamolxe este documentat istoric” (Samo). ”Limba română este de origine necunoscută” (Zoltan Andras). ”Pocuția e în Bucovina” (Pisoi). ”Americanii n-au câștigat Războiul Rece” (Crețu). ”Lostrița și păstrăvul sunt aceeași specie, doar că lostrița e mai mare” (Dan). ”Toscana n-are ieșire la mare” (tot eu, dar mai recent).
Vezi?

Cum să furi fără profesor – o campanie nereușită


Când am pornit campania împotriva băncii UniCredit și a lui Ion Țiriac, am crezut că am șanse de 10 – 15%. M-am înșelat. De ce?

În primul rând, pentru că această campanie avea un scop extrem de precis, nu era vorba de vorba de o luptă romantică cu morile de vânt. Scopul era ca jecmănitorul și jecmănitul să se așeze la masa negocierilor, să se pizduiască eventual, dacă nu se putea altfel, apoi să cadă la pace. Jecmănitorul să recunoască public că a comis (cel puțin) o ”ineleganță în afaceri”, ca să spun așa, apoi să-i propună jecmănitului o despăgubire onorabilă (nu o mită, nici o bătaie de joc; ci o despăgubire decentă, care oricum pe jecmănitor nu-l sărăcește, iar pe jecmănit nu-l va îmbogăți). La rândul lui, jecmănitul să renunțe la a striga pe toate drumurile ”Hoțule, mi-ai furat banii, tâlharule!”, și să accepte un principiu vechi de când lumea: ca să faci bani, trebuie să-i iei de la cineva. Da, știu că e ușor să accepți principiul ăsta când nu ești tu însuți acel cineva...

Dacă aș fi avut succes și dacă Țiriac s-ar fi așezat la masă cu cei 1000 de jecmăniți, ar fi fost un semnal pentru toată lumea din business: băi, România s-a normalizat, nu mai e o țară de jaf, facem acum afaceri (pe cât posibil) cinstite, că aici nu-i sat fără câini. Nu șiu dacă știți, dar unul ca Țiriac e foarte respectat între bandiții lui, un semnal de la el ar fi avut greutate.
Dar am ratat complet. Să vedem motivele. Le-aș băga în două clase: obiective și subiective.

Motive obiective:
1. E prematur. Oamenii încă adoră să se lase jecmăniți. Romania încă e o piață pentru mânării financiare.
2. M-am supraestimat grosolan - scopul era mult peste mijloacele mele.
3. Internauții români reflectă foarte bine profilul țării, adică reacționează predominant la sex, politică și fotbal. Campaniile de solidarizare sunt încă mult prea exotice.
4. Nu am avut acces la companiile de media (în primul rând la Mediafax și HotNews), astfel încât să public articole la care să reacționeze internauții.

Motive subiective:
1. Nu am avut o strategie bună.
2. Cele două platforme folosite (Facebook și Twitter) au caracter mai degrabă personal, nu civic.
3. Am avut prea puține intervenții – dar nu sunt sigur dacă nu-mi făceam singur rău ”bombardând” netul cu Țiriac în sus și-n jos.
4. Am subapreciat cât de ocupați sunt oamenii care mă cunosc personal, pentru a se putea implica mai mult în campanie.
5. Nu am dus campania și pe GoldenBeers. Poate că în mediul de limbă engleză ar fi fost rezultate mai puțin dezamăgitoare decât îân română.
6. Din motive obscure (inițiații le știu) nu am beneficiat de sprijinul Academiei Cațavencu.

Bref: am pierdut o bătălie. Războiul o să-l pierd doar atunci când o să mor sau o să renunț. Deocamdată îmi ling rănile și pregătesc alt asalt. Iarba rea nu piere!