joi, 25 august 2011

O rusoaica la vrajeala


Ce, credeati ca io stau degeaba acia?! Am pus ochiu' si am pozat o rusoaica veritabila (accent siberian!) care prostea din vorbe un marinar tanar, de pe vasul "Pallada", un velier, un fel de Bricul Mircea, pe sistem rusesc.

Saracul marinel, pe ce se duce solda lui!

joi, 18 august 2011

Concediu!


Plec in California, in Sunny Vale. M-a luat mama dracului! Primitivii aia n-au nimic macar sistem metric, daramite bere normala, cu 5% alcool. Niste tarani.

Azi e ziua de nastere a profesorului Neagu Djuvara. Implineste 95 de ani. La Multi Ani, Maestre!

miercuri, 17 august 2011

Despre neodemnitate


Da, ştiu că nu există cuvântul ăsta; l-am inventat eu acum. Termenul încearcă să numească un fenomen foarte răspândit, o stare de spirit a cuiva care simte că a făcut un progres şi doreşte ca cei din jur să-l trateze altfel decât până atunci, să-i acorde mai mult respect. Destul, însă, cu teoretizările, să trecem la exemplificări, c-acolo-i haiul!

Toţi, dar absolut toţi trecem prin tragi-comedia asta a „neodemnităţii”, dar bunînţeles că e mult mai uşor de observat la alţii decât la propria persoană. Să vă zic ce-am observat eu, de pildă.

La femei, cele mai clare salturi în neodemnitate sunt primul ciclu menstrual, începerea vieţii sexuale, căsătoria, şefia, prima naştere. Una mai haioasă ca alta, aceste pietre de hotar le fac pe cele mai multe femei irezistibil de comice – Charlie Chaplin e mici copii. Să le luam pe rând.

Când eram profesor, ştiam de fiecare dată când una din eleve (dintr-a V-a, a VI-a sau a VII-a) „ieşise din copilărie”: era insuportabil de încrezută. Cu zi înainte se fugărea şi se scuipa cu băieţii în fiecare pauză, acum se uita la ei cu o milă infinită, uriaşă, de mă băşicam de râs. Superioritatea pe care o simţeau faţă de ei era aproape palpabilă, dar din păcate, băieţii fiind ceea ce sunt, adică mici animale insensibile, habar n-aveau de superioritatea respectivei (de „neodemnitatea” ei, cum ar veni), şi-i pocneau câte-o scatoalcă de-o dădeau cu nasul de podea, ca-n vremurile bune. Care vremuri bune trecuseră, dar unde să ştie băieţii?!

Adolescent fiind, mă uimea de fiecare dată schimbarea de umoare a câte unei fete care scăpa de virginitate. Tot aşa, de pe o zi pe alta, nu mai recunoşteam persoana: de la „Salut, ce faci?”, mă trezeam cu replici gen „Tu să nu-mi zici mie «Salut», da?”. Rămâneam prost; ce-are asta, domnule?! „Da' cum să-ţi spun?”. Răspunsul, confuz dar ţanşoş: „Tu să nu-mi spui în nici un fel, da? Are cine să-mi spună!”. A, asta era, mă dumiream eu. Las', că-i trece ei. Într-adevăr, după ce ciocănarul respectiv îşi făcea pofta şi-i dădea paşaportul, fata revenea în gaşcă, după o vreme, umilă şi înţelepţită. Neodemnitatea i se uscase şi-i căzuse.

Măritişul nu le îngâmfă decât pe proaste, dar la astea are un efect senzaţional, iar conversaţia lor conţine în procent de 25 % cuvântul „verighetă”. Să nu te pună naiba să numeşti obiectul „belciug”, că te-a văzut Dumnezeu! Vorba proverbului, „Fereşte-mă Doamne de mânia ţăranului şi de neodemnitatea proaspetei măritate!”.

Şefia le prosteşte şi ea pe femei, dar numai în cazurile speciale: tipele fără iubit şi fără copii acasă devin monştri pentru subalterni şi coşmaruri pentru şefii lor (au idei, vor să se afirme, sapă pe toată lumea, etc). Ca să nu mai zic de acea invenţie numită „statul la serviciu peste program”, în mod sigur opera unei femei nou-promovate, care ţine să sublinieze pentru toată firma faptul. Ea e acum şefă, da? Îşi ia munca în serios, da? Nu sparge uşa ca alţii, ca să dea fuga la terasă, la gradiniţă după ăla micu' sau la sala de antrenament, ca alţii! Care, ticăloşii, auzi-auzi, au viaţă socială...

De primul copil şi de neodemnitatea pe care-o aduce el în capul maică-sii nu mai vorbesc. E plin Facebook-ul de exemple. „Azi, Mugurel a făcut caca de două ori, a râgâit şi a dormit pe stânga”. Îhî.

Ei, acum înapoi la oile noastre. La mine, adică, eu fiind oaia voastră. Când m-a pălit pe mine neodemnitatea şi cum m-am manifestat?

Răspuns: m-a pălit de foarte multe ori şi m-am manifestat extraordinar de penibil. La capitolul ăsta sunt rege, din orice punct de vedere. Să dau doar câteva repere:

1.Când am învăţat să înot craul (nimeni nu mai era ca mine, pe toţi îi puneam la punct: „Ce, bă, aia-i înot, ce faci tu acolo?”).
2.Când m-a mutat diriginta în altă bancă, împreună cu premianta clasei. Nu-mi ajugea nimeni cu prăjina la nas. Aveam 13 ani, bărbat adevărat.
3.Când m-am trezit cu nişte bani în buzunar, după vreo câteva luni de bişniţă, în Turcia şi în Polonia. În loc să-mi văd de carte (eram restanţier la două materii).
4.Similar, după vreo 10 ani, când am avut noroc să vând poliţe de asigurare pentru imobile. Am prins trei-patru contracte nemeritat de grase şi am început să mă răţoiesc la toată lumea. Eram om de afaceri, păi ce mama dracului.
5.După ce am făcut două expediţii de unul singur, una în Călimani şi alta în Iezer-Păpuşa. Dintr-o dată, toţi prietenii mei munţomani mi-au rămas mici: eu eram veteran călit, nu ca ei, care mergeau cu cârdul. Că cele două ieşiri solitare au fost scârbos de grele, naşpa de periculoase şi oribil de plicitisitoare, asta nu spuneam la nimeni.
6.Când am fost la Paris. Asta a fost o neodemnitate ceva mai interiorizată, da'n sinea mea eram înfoiat ca un curcan. Detaliile sunt cu totul stânjenitoare.

Un ultim lucru şi gata, închei: bărbaţii sunt mult mai surprinzători decât femeile la capitolul neodemnitate. Mai imprevizibili. N-am văzut niciunul dându-se rotund că s-a însurat sau că are un copil, dar am văzut pe majoritatea umflându-se-n pene cu noua maşină, noua casă, noua amantă, noua firmă sau noua excursie la all inclusive. Există şi un caz cu totul special, de bărbat neodemn pentru că s-a lăsat de băut, dar ăla merită un post separat.

marți, 16 august 2011

Raport de activitate: azi, Valea Coştilei


Era să murim pe traseu, şi, ca de obicei, numai Oterul e de vină. Că dacă nu venea el cu ideile lui creţe, să ne înveţe cu urcatul pe văile de torent, stăteam binişor pe curul nostru, la cârciumă, şi nici capul nu ne durea. Aşa, a fost cât p-aci, da' ştiţi cum? Foarte, foarte aproape de colivă!

Cum a-nceput: hai în Cindrel, zic eu. Ăla, că nu poate, ăla, că-l strânge un ciorap, alălalt, că i-a fătat pisica... n-am reuşit să strâng echipă. În disperare de cauză, ne-am mobilizat o singură zi, pentru o vâjâială în Bucegi. În materie de traseu, nu aveam nici o idee, aşa că l-am sunat pe Dan Val. Ăsta vine şi el cu câteva sugestii fanteziste, şi-n cele din urmă ne recomandă Valea Coştilei, pe motiv că e „drăguţă” şi că ne scoate în Brâul Coştilei, după care ne curg balele de vreo doi ani, dar nu l-am dibăcit niciodată. Bun, hai p-acolo, că ştie Val ce spune.

Ştie pe dracu'. Adică, munte ştie el, dar habar n-are cât de incapaci suntem noi. Am plecat fără nici un fel de sculă, nici măcar vreo bucată de cordelină n-aveam, ca să nu mai zic că niciunul nu fusese pe-acolo, în afară de mine, care nu contez, că sunt nebun la cap. Oricum, mă dusese Oterul odată pe Valea Gălbenelelor, dar uitasem complet traseul, ca să nu mai pomenesc de hornul Scoruş, care e tot şpilul la Gălbenele. Aşa că, odată ajunşi la refugiul Coştila, n-am avut altă idee decât s-o luăm oblu-n sus, pe valea de torent. A Coştilei, fi-i-ar numele de cap!

Ştiţi cum e o vale d-asta: te uiţi ca prostul la ea şi nu vezi decât prima săritoare, de habar n-ai ce te-aşteaptă după ea. Aşa şi noi: ne bleojdim toţi trei în sus, cu ochi duioşi de capre râioase, şi decidem „hai, bă, că merge!”. Prostani! Am urcat vreo două ore, târâindu-ne ca viermii pe pietroaie, doar-doar ne-o ajuta Marx şi n-om cădea ca nişte pere mălăieţe. Am avut parte şi de un semn divin, dar n-am avut atâta minte ca să ne bage minţile-n cap: la o săritoare, Julius îşi lasă rucsacul, trece, apoi îmi spune mie: „Bă, vino frumos cu el, nu-l arunca!”. Eu, de colo, deştept ca noaptea: „Taci, bă, că-l prinzi, ce mare lucru! E distanţă de-un metru, ce mama dracului!”. Evident, arunc aiurea, rucsacul se loveşte de perete şi cade-n prăpastie, nu mult, doar vreo 50 de metri. Julius se uită după el cum se tot duce. Era galben la faţă. Eu, verde. Jan, roşu, că băuse bere. În sfârşit, rucsacul se opreşte (nu-l mai vedeam), eu ma uit la Julius, el se uită la mine... „Spune-mi că n-aveai în el cheile de la maşină”, îi zic. El se uită lung la mine şi pune în privirea aia mai mult decât 1000 de cuvinte. Eu înghit în sec şi propun: „Domnilor, destul. Hai jos după el şi pe urmă acasă. Asta e”. Jan, erou, refuză să fie părtaş la o asemenea laşitate şi coboară personal după rucsac, după care anunţă triumfător: „Nu ţi s-a spart telefonul!”. Lui Julius îi revine glasul, nu şi culoarea în obraz: „Ce facem, coborâm şi noi?”. Jan, dârz: „Nu, nu, deci nu. Urc eu înapoi şi continuăm”. După cum vedeţi, pe lumea asta nu sunt singurul cu idei proaste.

Jan urcă vitejeşte până unde rămăsesem noi, apoi continuăm toţi trei. Mai bine stăteam acasă şi ne împerecheam ciorapii, că era mai isteţ. Ne-am mai scremut vreo juma de oră la căţărat, după care am ajuns la o săritoare care ne-ncuiat definitiv. Era clar ce e de făcut, dar totuşi am votat: două voturi pentru renunţarea la traseu, unul contra (eroicul Jan). Ca buni democraţi, am respectat decizia votului şi am coborât (cu chiu şi vai, cred că nu mai trebuie să spun: şi acum mă doare noada de-mi sar ochii din cap, ori de câte ori m-ating de spătarul scaunului). Ne-am văzut, totuşi, ajunşi la refugiu, unde un alpinist (care dormise acolo) ne-a dumirit: „Măi băieţi, nu pot să vă spun cum se termină Valea Coştilei, că n-am urcat-o niciodată, doar am coborât-o odată, din platou, iarna. Da' vă zic că din ea pleacă trasee de căţărare, nu unul, multe. Pitoanele marcate pe care le-aţi văzut voi pentru asta sunt acolo, să marcheze punctul de intrare în traseu, nu să-i ajute la urcuş pe tonţii care vin nepregătiţi. Oricum, bine că v-aţi întors teferi”. Îl întrebăm de bifurcaţia spre Gălbenele. „Intrarea e acolo, în dreapta, la crucea aia de fier. Îi zice «Crucea Văduvelor». Voi sunteţi însuraţi?”. Era clar că omul îşi formase o părere clară despre abilităţile noastre de munţomani, şi nu tocmai greşită. I-am mulţumit şi am plecat repejor, ce era să facem?!

Îl sun pe Val după aia, să aflu „unde-am greşit?”, vorba lui Toma Caragiu. S-a stricat de râs când i-am povestit păţania noastră şi a comentat: „Bine că v-aţi întors, mă. Valea Coştilei dă exact în Brâul Coştilei, şi de la intersecţie trebuie să mergi vreo sută de metri la stânga, să dai în Hornul lui Gelepeanu, şi doar pe acolo poţi să urci până la Releu, pe platou”. Îl întreb de ce e bine că ne-am întors. Dan Val: „Păi hornul e dificultache, nu ca valea, «Bulevardul Pardon»!”.

joi, 11 august 2011

Un document absurd


Viral de pe net:

"În 1961, Nicolae Vlassă, un arheolog de la Cluj, a descoperit trei tăbliţe de lut cu cea mai veche scriere din lume. Recunoscute de ştiinţa occidentală, ele au fost hulite şi batjocorite în România, iar pe locul descoperirii ară azi un tractor.
În Tărtăria, un sat din podişul transilvănean, numele lui Nicolae Vlassă a devenit o legendă. De fapt, puţini îi mai ştiu astăzi numele adevărat. Unii îi spun, simplu, “arheologul”. Alţii îi spun “cel dintâi”, oameni cu tâmple de argint, care îşi mai amintesc dimineaţa aceea din primăvara anului 1961, când l-au văzut prima dată. Merii ce le înconjoară ogoarele abia înfloriseră. Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, încă, în vechea haltă a satului, a coborât un bărbat masiv: înalt, puternic, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi largă şi cu o pălărie deşirată, de pai, pe cap. A sărit din tren, pe peronul de piatră, cercetând o vreme împrejurimile. Îl însoţeau doi tineri care îl urmau pas de pas, ca nişte apostoli. Doi studenţi miraţi, subţiratici, ce-şi întorceau privirile în aceeaşi clipă şi în aceeaşi direcţie spre care se uita bărbatul ce părea profesorul lor.
Omul cu pălarie nu se uita nici la cer, nici la munţii care tăiau orizontul, nici la Mureşul ca un şarpe albăstrui. Se uita la pământ. Fix acolo, de parcă aştepta să se întâmple ceva în ţărâna aceea. S-a uitat şi apoi a zâmbit.
Cu cei doi studenţi după el, a pornit direct spre o casă verde şi singuratică, aflată chiar dedesubtul şoselei naţionale, şi a cerut găzduire. S-a mulţumit c-o odaiţă ca o bucătărie de vară, în care avea să trăiască înghesuit laolaltă cu ucenicii lui. Dar a vrut neapărat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi în zori, a tocmit câţiva ţărani pe care i-a pus să sape pământul, chiar pe ogorul de lângă clădirea haltei.
La numai un metru-doi sub pământ, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, bătucite în paturi înguste… Coborând cu un metru, culoarea era alta. La încă un metru, altfel. Şi altfel, şi altfel… Glia se-nfăţişa bizar, în straturi suprapuse şi clare, din care hârleţele scoteau la iveală o maiastră aşezare preistorică: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viaţă construit de oameni în timp. Primul strat descoperit de Vlassă la Tărtăria data din anul 3000 Î.Cr. Ultimul, cel mai adânc, era mai bătrân de anul 5000 Î.Cr. În mâinile Arheologului, ieşea la lumină o aşezare fabuloasă, în care trăiseră oameni, necontenit, încă din ceţurile preistoriei…
Vreme de câteva luni, cât timp a rămas în casa de lângă halta de tren, ţăranii nu l-au văzut altfel pe bărbatul cu pălărie, decât zâmbind. Parcă îi împietrise pe faţă un fel de râs. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimănui. După doar câteva zile, străinul cel ciudat picase într-atât la inima tărtărenilor, încât începuseră să-l socoată de-al locului. “Foarte, foarte popular”, avea să-mi zică Ion Julescu, care l-a ajutat la săpături. “Mereu pus pe glume. Zicea multe poveşti despre comori şi ne miram toţi. Că el era ditai preofesaru` şi noi nişte ţărani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toţi.”
Mereu îl găseai pe ogorul lui. “Ogorul meu”, aşa zicea. Îl vedeai singur, serile târziu, chiar şi sub ploi furioase, cu grindină, îngenuncheat în mijlocul câmpului, sub o umbrelă albastră, mângâind cu o pensulă pământul reavăn. Şiroind de apă şi zâmbind. Pe zi ce trecea, pălăria de soare a lui Vlassă se îngropa tot mai mult în pământ.
Când a ajuns la vreo cinci metri sub glie, într-un târziu, a văzut… gaura! Mormântul străvechi… Apărea în secţiunea pământului ca un oval gălbui, abia sesizabil, ca un ou de mărimea unui copil. Doar un ochi măiastru putea să-l desluşească acolo, în peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele “marelui preot”, despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars şi doi din alabastru. Statuete cu înfăţişări omeneşti. Brăţări din scoica Spondylus, o scoică rară, nemaiîntâlnită decât pe ţărmurile mediteraneene. Groapa rituală, princiară. Iar în mijlocul ei, cele trei tăbliţe din lut, cu semne pictografice, care au năucit apoi întreg mapamondul.
Le-au scos de acolo întregi, ţinându-le în palmă, contemplându-le.
Din acea clipă, profesorul Vlassă a intrat în istorie. Era o scriere acolo, atât pe tableta discoidală, împărţită în patru ca de un semn al crucii, cât şi pe celelalte două dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape două milenii mai veche ca ea. O descoperire imensă, epocală. Un eveniment ce avea să schimbe istoria omenirii
După numai câteva zile, Vlassă a plecat. A aşezat tăbliţele grijuliu într-o lădiţa de lemn plină cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Şi-a strâns lucrurile, şi-a luat rămas bun de la “ogorul lui” şi de la ţăranii care începuseră să-l iubească. Dar ceea ce a urmat, în loc să fie o victorie, a fost un coşmar.
Nenumăraţi cercetători străini au solicitat să vadă şi să descifreze tăbliţele. Le-au datat ei înşişi, împreună cu osemintele şi obiectele din groapa rituală, în laboratoare şi cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanimă: Vlassă avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriană, o descoperire care modifică întreaga perspectivă asupra preistoriei mapamondului.
Acasa, în ţară, bucuria a fost transformată-n invidie şi arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi duşmani ai lui au fost propriii săi colegi. L-au contestat cu atâta înverşunare, încât unii au ajuns să afirme chiar că tăbliţele profesorului sunt falsuri, că el însuşi, maestru în scrierile străvechi, le-ar fi fabricat în atelierul său. Alţii, că nişte “neguţători” sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani înainte ca însuşi Sumerul să existe!).
De ce au făcut asta? În primul rând, pentru că descoperirile de la Tărtăria dădeau peste cap cărţile de istorie, care ne fixează etnogeneza la daci şi romani. Cum să accepţi ideea că înaintaşii traco-getilor foloseau scrierea cu mult înaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?… Aşa că Vlassă a fost contestat şi unii îl contestă şi astăzi, la atâţia ani după moartea sa. S-a creat chiar o modă, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassă, deşi nici unul din ei nu se duce la Tărtăria, măcar să vadă despre ce e vorba.
Nu vor să redeschidă săpăturile. Nu vor nici măcar să aducă contra-argumente, refuză, pur şi simplu, să se pronunţe. Ocolesc delicat subiectul, catalogându-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, că publicul românesc nu cunoaşte aproape deloc povestea celor trei fabuloase tăbliţe preistorice de la Tărtăria. Din ‘61 şi pănă acum, vreme de aproape jumătate de veac, peste marea descoperire arheologică din Transilvania s-a aşternut tăcerea.
Horia Ciugudean este expert în Tărtăria. A făcut parte dintre acei câţiva specialişti care-au săpat locul în 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassă. Singura săpătură, după aproape cincizeci de ani…
“E ruşinos, scandalos, că ogorul acela este arat în fiecare an, distrugându-se adevărate tezaure. . .Dacă eu, ca specialist, doresc să mă duc să fac doar o cercetare sumară la Tărtăria - fără a face neapărat săpături - nu pot s-o fac fără a avea o autorizaţie eliberată de minister, autorizaţie pe care-o obţii teribil de greu sau chiar deloc, trecând printr-o birocraţie infernală. . .
Noi nu ne dăm seama, dar la ora asta în lume Tărtăria este un cuvânt magic. Magic, înţelegeţi!? Oriunde pe mapamond rosteşti numele asta, n-auzi decât exclamaţii de admiraţie. Toţi marii cercetători ai planetei îl cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvânt poţi deschide orice porţi.
De altfel, încă din 1961, lumea arheologică europeană şi americană a privit cu mult mai multă încredere descoperirea lui Vlassă şi a acceptat-o mult mai repede decât colegii acestuia. . . Acum, zic eu, orice dubiu în ce priveşte descoperirea lui cade. Asta, pentru că nu au fost doar cele trei tăbliţe. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice că cineva le-a adus de nu ştiu unde şi le-a pus acolo. . .S-a dovedit limpede că-i vorba de un mormânt unitar. Or, oasele au fost datate de cercetători occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) şi s-a stabilit clar o vechime de şapte milenii, adică înaintea Sumerului. Apoi, această scriere pictografică pe tăbliţe a fost găsită nu doar într-un singur sit, ci-n mai multe. Ele sunt produsul unei întregi culturi, nu a unui singur cercetător genial.
Descoperirea lui Vlassă a avut o amploare uriaşă. . . Până atunci, se credea că toate civilizaţiile vechi ale Europei sunt o consecinţă a unor influenţe sau colonizări venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tărtăriei şi altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea întregului mod de-a privi preistoria. . .
Părinţii dacilor cunoşteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, să fim mândri. Să ne batem cu pumnii în piept, oriunde în lume.“
Sunt pe “ogorul lui Vlassă”. Sunt cu părintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tărtăria. El e preot plugar, iubitor pătimaş al acestor locuri. Născut aici, din părinţi ţărani. . .Palme muncite, chip ars de vânt. Buzele strânse, ca-ntr-un fel de încăpăţânare. Barba şi părul albe, ţepoase, crescute sălbatic. Ochii azurii. De copil a ţinut coarnele plugului în palmele sale. Era mititel şi-aducea acasa, de pe răzoare, traiste întregi de “cioabe” pictate, pe care le-ascundea sub “gârliciu`” pivniţei, ca pe nişte tainice comori.
C-o zi inainte îl văzusem altfel. Înveşmântat în epitrahilul de aur, în mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet mulţimilor de credincioşi.
“Trebuie să înţelegeţi, oameni buni, că nu sunteţi întâmplători pe pământul asta! Nu suntem întâmplători aici. Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, pietrele, zbiară cioabele astea pe care noi le găsim peste tot! Gândiţi-vă. Câte vieţi s-au jertfit în ţărâna asta… Spuneţi-le copiilor, urmaşilor voştri. Vorbiţi! Fiţi mândri, căci noi, tărtărenii, suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la începuturile omenirii…“
Stăm sus, pe creştetul ogorului ce se prăvale rotunjit, în şiruri lungi de brazde. Preotul cade în genunchi, îngropându-şi palmele în crăpăturile pământului. Scoate de-acolo două cioburi mari, arcuite, roşcate, din lut nears. Mi le arată, cu amândouă mâinile intinse, de parcă ar cere ajutor. . .
“Uitaţi-vă, strigă pământul! Dacă noi tacem, dacă noi suntem muţi, vorbesc cioabele astea!”
“Au fost case aici, acum şase-şapte mii de ani”, îmi spunea profesorul Ciugudean. “O întreagă aşezare stabilă. Case mari, din lemn “muruit” cu lut, toate cu două camere şi cu acareturi. Oameni “sedentari”, adică legaţi de pământ, care trăiau multe generaţii în acelaşi loc, crescând animale, cultivând pământul cu nişte tehnici agricole pe care le mai folosesc şi azi ţăranii noştri. La acea vreme, aşa ceva nu exista în restul Europei, decât în spaţiul carpato-danubian. Foloseau războiul de ţesut vertical, cu greutăţi. Cunoşteau meştesugul modelării şi pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. . .
Mai mult, stăpâneau şi arta… navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu pânze. Chiar Vlassă a găsit o asemenea “corabie”. . . Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a şi vazut. Le-a văzut în realitate, cu ochii lui!…”
“Se zice că altădată pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice părintele Marin. “Altădată Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile astea îndepărtate. Ca o mare. Uitaţi-vă acolo, vedeţi ceva, ca două scobituri în ţărm? Acolo au fost două “vălaie” mari, adică un fel de ecluze adânci, săpate de mâna omului, în vremuri preistorice. Aici, în lunca asta, a fost odinioară o aşezare fantastică, un furnicar de oameni trăind laolaltă, făcând agricultură, minerit, negoţ. Ceva mai încolo, tot pe Mureş, au fost aşezările neolitice de la Turdaş, Daia Romană, Alba-Iulia… Iar în mijlocul acestui spaţiu magnific, Tărtăria…”.
Casa lui Nicolae Vlassă există şi azi. Chiar dedesubtul şoselei. Casa în care a stat când a făcut săpături. O casă ca o fortăreaţă verde, însingurată, cu ziduri atinse de paragină. Acum stă în ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioară".

Am de zis un singur lucru, lăsând cu totul la o parte stupizenia şcolărească a acestei compuneri: indiferent ce reprezintă pictogramele de pe tăbliţele de la Tărtăria, ele nu au fost realizate de daci sau de strămoşii lor. E simplu. Triburile trace au invadat Transilvania cam acum 3500 de ani, deci prin 1500 î.e.n. Tăbliţele datează de circa 7500 de ani, sunt deci manufacturate prin 5500 î.e.n., cu 4000 de ani înainte de venirea strămoşilor dacilor (şi cu aproximativ 5000 de ani înainte de prima menţionare documentară a dacilor, de către Herodot).

Indiferent cine au fost oamenii civilizaţiei Vinca, cea de care aparţin tăbliţele de la Tărtăria, ei erau morţi demult când dacii au început să-şi cânte partitura pe scena istoriei. Similar, dacii erau morţi demult când românii au început să şi-o cânte pe-a lor.

Dacă te făleşti cu ceva care nu-i meritul tău, eşti penibil. Asta încerc să spun.

miercuri, 10 august 2011

Dudele, un munte prea îndepărtat


După cum prea bine ştiţi, iar am fost pe munte. A treia oară, anul ăsta. Un caca-maca faţă de alţi ani, da, aşa e; dar vina mea-i c-a tot plouat?! Lasă, că se face rapiţa, să fie şi agricultorii fericiţi, că destul îi bate Dumnezeu în anii secetoşi.

Plecăm, deci, din Piaţa Victoriei, în mod tradiţional, deşi dintr-un loc netradiţional (din spatele muzeului Antipa), c-aşa a vrut alde Julius. Echipa: el, eu, Romi (număr nou în peisaj, coleg de muncă de-al lui Julius, băiat salon; oare cum o putea fi prieten cu unul ca Julius?! Da' eu cum pot, dacă e-aşa?!). Aveam de ajuns pe lumină, şoferul i-a dat bici, şi nici nu apucasem să râgâi primele şase beri că deja trecusem de Pietroşiţa. La Moroieni ne-am băgat pe drumul de canton, şi de-acolo ne-au luat hârtoapele-n primire.

Ajungem la Brătei, Liviu ne bagă-n curte, dă vreo două picioare-n câini, să nu ne mai hămăie, pe urmă intrăm toţi în casă şi ne-apucăm de vodcă. Ţigări avea Liviu, gazda, aşa că mă durea la bască. N-am avut totuşi mare spor, de-a mai rămas vodcă, o cantitate imensă, aproape o sticluţă. A pus gheara pe ea calicul de Julius, cică să avem şi pe traseu, că nu se ştie.

Sâmbătă la 9 punct am plecat pe traseu. Deci, la 9 dimineaţa, da? Nu ca alţi puturoşi care dorm de strică patul, până în creierii zilei, şi pe urmă se minunează că de ce-i prinde întunericul pe drum! Noi, harnici ca furnicile.

Harnici, dar habar n-aveam la ce ne înhămasem. Până la golul alpin am tăcut şi-am urcat pe muteşte, că doar ştiam c-avem nevoie de fiecare moleculă de oxigen din plămâni, şi chiar aveam! Nici când am ajuns în gol nu ne-a pălit disperarea imediat, că aveam traseul mascat de creasta muntelui Şutila (noi eram pe coasta muntelui Rătei, pe marcaj cruce roşie). Abia când treceam de Leaota (pe curbă de nivel, bunînţeles, că doar nu eram nebuni să urcăm tot munţoiul ăla ca pe urmă să-l coborâm!) am văzut ce ne aştepta: în faţa noastră, cum eram mai sus, sub vârful Leaota, se întindea drumul pe care-l aveam de parcurs în ziua aia. Imens. Nu ne venea pur şi simplu să credem că ne-am băgat în aşa ceva. Mitarca, Jugureanu, Secările, apoi coborâre în şa, în Curmătura Fiarelor, pe urmă schimbare de direcţie către est, Piatra Albă, Dudele, Bucşa. Toţi ăştia-s munţi, în accepţiunea tipic ciobănească, în sensul de „coastă muntoasă bună de păşunat”. Distanţe inumane, ucigaşe.

Apropo de ciobani: masivul Leaota e plin de stâni, sunt practic una lângă alta, mă şi mir că nu se iau la cafteală. Între ei, poate că nu, dar nouă ne-au făcut-o: un cioban ne-a întrebat de ţigări, noi am zis că n-aveam (chiar nu aveam, dealtfel), omul ne-a lăsat să trecem, dar după vreo 200 de metri, câinii lui lansează o şarjă teribilă împotriva noastră: ne-au înconjurat în câteva secunde, lătrându-ne cu mare, mare înverşunare, la mai puţin de-o juma' de metru de picioarele noastre. Stăteam nemişcaţi ca nişte pari de gard, să nu-i provocăm, dar eu m-am mişcat la un moment dat şi asta i-a făcut să turbeze de tot: nu mai lătrau, acum deja mârâiau cu colţii dezveliţi. Panică!

Ciobanul a venit agale după ei, i-a izgonit, pe urmă noi i-am mulţumit (!) şi-am plecat. Ce era să facem?! Scăpaţi de belea, am devenit deodată foarte guralivi, cu Julius pe post de mare expert chinolog: „Aţi văzut, bă? Aţi văzut? Opt erea, da' numai trei conta, bă, ăialanţi erea paraleli: femela alfa, masculul beta şi masculul alfa! Cum ar fi, adică eu, mă-nţelegi! Io sunt, bă, masculul alfa! Gika, săracul, e femela omega, de pildă...”. Îl ascultam pe nebun debitând, vomitându-şi frustrările, şi-n sinea mea mă gândeam: „Uite, domnule, că au şi femeile dreptatea lor. Se tot miră bietul Julică de ce n-are el noroc la gagici, adică la finalizare, că altfel toate pupezele se lăcomesc să le plimbe cu maşina! Au şi ele instinct, dacă mintea nu le dă afară din casă...”. Când m-am trezit din reverie, zărghitul trăncănea în continuare, dar nu-l asculta nimeni, ca de obicei: Romi fotografia peisajul, iar eu m-am oprit să mă piş.

Am mai avut incidente cu câinii ciobăneşti de pe traseu, dar niciunul la fel de ţeapăn ca ăsta. La un moment dat ajunseserăm să spunem, după ce mai scăpam dintr-un party d-asta cu lătrat (ei) şi încremenit (noi): „A, păi de data asta a fost chiar parfum!”. Ca de obicei, termenul de comparaţie dă dreapta măsură a lucrurilor.

Se făcuse după-amiază târziu când am suit în sfârşit coasta muntelui Dudele, cel care face legătura între masivul Leaota şi masivul Bucegi. Deşi e mult mai puţin cunoscut decât Oticu, marele şef al culmilor de legătură (între Iezer şi Făgăraş, în cazul lui), nici Dudele nu e un munte de doi lei. Cel puţin picioarele noastre, deja făcute terci după atâtea ore de mers, nu l-au simţit câtuşi de puţin ca fiind de doi lei! Şi încă noi n-am urcat decât Dudele Mici, cel care e chiar în traseu, ocolind Dudele Mari, care e puţin excentric faţă de drum. Dacă trebuia să-l urcăm şi p-ăsta, ne vedea Dumnezeu!

Un ultim efort (credeam noi), trecem şi Bucşa şi intrăm în Bucegi. Prin şaua Struga, ne explicase Julius, dând din mâini ca o caractiţă beată (aşa explică el). Când colo, ce să vezi? Intrasem prin şaua Strungăriţa! Până la Strunga mai era o juma' de oră! Julius, Julius...

Am ajuns în final la Strunga, sub care e un refugiu, şi-am căzut laţi. Nu mai puteam. Refugiul era gol, nici nu era nevoie să întindem cortul, când apare o nouă propunere genială: „Băieţi, ce-ar fi să coborâm în Padina, să bem şi noi o bere?!”. Evident, numai creierul performant a numitului Julius putea făta asemenea idee bigubatică.

Romi şi cu mine, alţi doi deştepţi: „Hai”. Şi coborâm. Mergeam deja de 12 ore şi mâncasem doar uscături de prin rucsaci (turtă dulce, biscuiţi, grisine). Ajungem în Padina, acolo, fatalitate! Festivalul de muzică folk „PadinaFest”. Lume, ca la balamuc. Muzica bubuia, în vale se făcuse un orăşel de corturi, la orice fel de tejghea era coadă de alcoolişti care cumpărau bere şi cerşeau ţigări (se vânduse tot tutunul din Padina). Exact ce le trebuia unor oameni rupţi de oboseală, care nu mai voiau decît să doarmă. Tot Julius a dat soluţia: „Mergem la Peştera, dormim la hotel!”. Iar ne luăm după el, eram prea frânţi ca să mai opunem rezistenţă. Evident, la hotel nu era loc nici cât s-arunci un ac, am întins deci cortul, pe întuneric, la malul râului, într-un loc care puţea, că prinprejur se căcau toţi. Nu de putoare ne era, ci de urletele incredibile pe care le scoteau cocalarii ce petreceau la 30 de metri mai jos: „Uă, uă, uă, uă!”, zbierau bărbaţii. „I, i, i, i!” chiuiau femeile, cu inimitabilul accent al ţigăncilor bete, accent specific regăţencelor din clasa de jos. După ce petrecerile s-au mai domolit (n-au durat mult, doar vreo patru ore), cocalarii au început să se dea cu maşinile şi cu ATV-urile pe drum, la un metru de căpăţânile noastre. Singura mea consolare era că Julius era pe locul de la margine, dinspre drum, aşa că dacă un coca ne călca, el ar fi fost primul. Şi eu al doilea, că eram la mijloc. Da' orişicât!

A fost o noapte cumplită, am adormit abia spre dimineaţă. Ne-am trezit cu oasele pulsând de durere, de parcă ne bătuse SS-ul toată noaptea, numai cu lanţul de la bicicletă. La 10 am plecat, după ce-am strâns cortul şi ne-am umplut sticlele cu apă din pârâu. La 11 eram iar la refugiul Strunga, unde ne-am aşezat să mâncăm. Romi ia o gură de apă, o scuipă şi zice: „Io nu pot să beau apa asta!”. Ne dă sticla să mirosim. Într-adevăr, mirosea a canal. Mirosea puternic, nu aşa, o părere, un iz, un damf, nu, domnule! Îţi muta nasul din loc. Îmi desfac şi eu sticla, acelaşi lucru. Julius se face palid: la urcuş, el se lăcomise şi băuse aproape un litru din sticla lui, ca să care mai puţin. Ne-am simţit răzbunaţi.

De la şa am urmat drumul de creastă, pe curba de nivel, peste munţii Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă (treimea inferioară a piciorului vestic al „potcoavei” Bucegilor). Ne-am mai oprit abia la stâna de pe Lucăcilă, unde am cerut indicaţii de la ciobani; n-am prea avut succes. Ciobanii sunt aproape ca pensionarii din marile oraşe, ăia care cunosc câteva străzi în jurul blocului, dar nimic mai mult. I-am tot pisat cu întrebări despre începutul traseului de cruce roşie, care ar fi urmat să ne scoată la Brătei, direct peste piciorul Lucăcilei, paralel cu pârâul Zănoaga, dar habar n-aveau. În final, baciul mai bătrân, nea Aurică, ne-a condus până la un punct care ar fi putut să fie sau să nu fie începutul traseului. N-a fost, evident. Am reuşit totuşi să dăm în marcajul de cruce roşie, în potecă, doar după nişte peripeţii înfiorătoare prin coborâşul de-n-boulea prin pădure: Julius a călcat într-un căcat de urs.

Am ieşit la Brătei şi ne-am conversat cu Liviu, da' nu mai mult de-o juma' de ceas, că eram paradiţi de oboseală. Înainte de plecare am cotrobăit prin rucsacul lui Julius şi i-am confiscat jumatea aia de vodcă de care vă spuneam: e adevărat că el o cărase, da-mi trebuia mie la ceva. Am băut-o repede, ca să previn infecţia stomacală, că doar băusem şi eu, seara, din apa aia care puţea a canal. A funcţionat, c-acum sunt bine-mersi.

Julius are enterocolită. E pe budă de trei zile.

joi, 4 august 2011

Raport de activitate: azi, Pricopanu


Deci, ne-am întors. Că dacă era după Oterul şi stilul lui de organizare, eram şi-acum tot pe-acolo, nici vorbă să ajungem luni la muncă!

Am plecat vineri, c-o maşină de serviciu, chitiţi să parcurgem culmea Pricopanului, din masivul Măcin. E vorba de una din cele două culmi secundare, bunînţeles, cealaltă fiind Priopcea. Secundară, secundară, dar tot n-am reuşit s-o facem! Desigur, este exclusiv vina Oterului.

Prima etapă, Bucureşti – Brăila, a decurs fără incidente, dacă nu punem la socoteală faptul că brăilenii nu cunosc numele bulevardelor din oraşul lor, aşa că le e tare greu să dea indicaţii de drum. Am ajuns în cele din urmă la hotel (Campus Bella Italia), am lăsat bagajele şi ne-am bulucit jos, la bere. Din păcate, aveau şi pizza, aşa că Speranţa a mâncat pilaf cu linte, o mâncare extrem de neaspectuoasă. Din fericire, nu ne-a obligat şi pe noi să gustăm. Din nefericire, terasa hotelului închidea la 11, spre disperarea mea. Din fericire, tot am apucat să balotez patru bericioase, spre disperarea Amaliei. Nu chiar aşa bune ca Berile de Aur, dar totuşi uşor băubile (hidos adjectiv!).

Sâmbătă ne-am trezit cu noaptea-n cap, adică pe la 10, am mâncat tacticos, am împachetat cu foarte mare atenţie bagajele, trăgând de timp, doar-doar o-ncepe ploaia şi vom fi scutiţi de traseu. N-a ţinut figura, aşa că am plecat spre maşină, târşâindu-ne picioarele, cu ochii tot la nori. Nori nu erau, deci n-am avut ce face: am ieşit din Brăila, am trecut Dunărea cu bacul şi-am debarcat în marele oraş Măcin, care cică tocmai îşi renovase singurul hotel, pe nume „Turist” (câtă fantezie!!!).

Am vrut să ne rezervăm acolo două camere, dar grasa de la bar, privindu-ne dubios şi făcându-şi semne din ochi cu beţivanii care-şi duc veacul în „restaurantul” hotelului, ne-a zis că n-are nimic liber, totul e ocupat. Cred şi eu. În Măcin fojgăie turiştii, ceva de numa-numa, Monte Carlo e mici copii.

Am plecat spre mânăstirea Măcin, greşind drumul şi aproape rupând maşina pe un pietroi submers în poteca (noi, ca oamenii, n-am băgat maşina pe drum, ci pe “potecă”. Adevărăcioşi, mânca-v-aş leafa!); din nou, Oterul a fost de vină. Am ajuns la mânăstire, am vrut să vorbim cu popa de cazare, ăla, un sălbatic: “Plecaţi de-aici, nu puteţi sta aici!”. Ho, bă, speriatule. Ne-am echipat şi-am pornit pe traseu, lăsând deschisă chestiunea cazării din noaptea aia.

Traseul e foarte mişto şi excepţional marcat, dar bunînţeles că, urcuş fiind pe prima parte, Amalia ne-a informat solemn că ea “nu mai poate”. Am ameninţat-o că prind vreo trei guşteri şi i-i bag sub tricou, iar din momentul ăla s-a iuţit, a descoperit brusc că “mai poate”. Oricum, eu nu mersesem la cacealma, că erau guşteri acolo în cantităţi industriale, ziceai că mergi prin crescătorie, prin guşterie. Toate bune şi frumoase, dar Amalia (tot ea!) a descoperit o ditamai ţestoasa, specie ocrotită, ţestoasă d-aia de uscat, ceva enorm. Am vrut s-o bag în sacoşă şi apoi în rucsac, pentru supă, dar Speranţa s-a opus: “Ce, eşti prost? Nu ştii că suntem în rezervaţie?”. Păi tocmai de-aia trebuie profitat de ocazii de-astea: dacă Pricopanu nu era declarat rezervaţie naturală, mai găseam noi ţestoase barosane? Nu le-ar fi halit demult meltenii?

Apropo de melteni, ne-am prins de ce a ieşit aşa repede decizia asta de înfiinţare a rezervaţiei (Ţuţuiatu era demult, dar Pricopanu e foarte proaspăt în clubul ăsta, al zonelor protejate): din cauza investitorilor în eoliene. Sunt sute, atât în Dobrogea de Nord, cât şi în cea de Sud. Vă daţi seama, pentru eolienarii ăştia, orice formă de relief din Dobrogea e mană cerească, se reped asupra ei ca muştele la hoit, îţi trântesc instantaneu bartai parcul de eoliene, n-apuci să zici nici măcar “acid dezoxiribonucleic”. Nu zic că eolienele nu-s bune, da' nu chiar peste tot locul!

Mai mergem, mai scuipăm în jos, ca oamenii, mai una-alta, hop, un iepure! Mare şi ăsta, era cât o juma' de capră; bunînţeles că Amalia s-a speriat de el şi-a-nceput să chirăie, de frică să nu fie mâncată de iepure, că dé, astă iarnă a gătit maică-sa iepure în sos vânătoresc, şi acum se gândea că vine iepurilă să-şi răzbune ruda, probabil. Am făcut-o să tacă, speriind-o cu o lăcustă (uriaşe lăcustele de aici! Şi zburătoare pe d-asupra: Oterul zicea că vrea să le mănânce, uscate, ca să semene şi el cu Sfântul Ilie. Mă rog, mici curiozităţi), dar pe urmă iar s-a panicat de la iepure, în tura a doua (se pitise după o stâncă, chiar în traseul nostru).

După incidentul ăsta am coborât în spintecătura Pricopanului, care se numeşte “Fântâna de Leac”, probabil pentru că acolo nu e nici picior de fântână, sau de apă în general. În momentul ăla furtuna era pe noi, iar pentru că traseul continuă cu un alt urcuş, încă şi mai naşpa decât ăla de la început, s-a votat să coborâm către maşină, lăsând restul traseului pentru altă dată (am eu principiul ăsta, să laşi mereu ceva de făcut şi pe mai încolo, să nu consumi totul deodată şi pe urmă să nu te mai intereseze muntele respectiv şi să nu te mai întorci ever). Au fost cinci voturi pentru coborâre, nici unul contra şi nici o abţinere. E adevărat că eram doar patru oameni, dar Amalia a votat cu două mâini, când a văzut panta urcuşului.

Deci, dintre vârfuri nu am atins decât Caramalău şi Vraju, ratând (de data asta!), Piatra Râioasă, Şulucu Mic şi Şulucu Mare. Nici o pagubă, c-am avut şi compensaţii: Speranţa a găsit o călugăriţă, căreia i-a şi scos maţele (accidental, susţine ea), Oterul a făcut pe marele macho, torturând o ţestoasă mică-mică, întâlnită în drum (de aia mare nu avusese curajul să se atingă...), iar Amalia s-a îndopat cu dude negre, mânjindu-se la gură ca un pui de bogdaproste. În ceea ce mă priveşte, m-am scos: am văzut, în premieră absolută pentru mine, o scărmăneală aeriană între un şoim şi un uliu, adică, mai exact, între o pereche de şoimi şi una de ulii. N-aş putea să vă spun cine încălcase teritoriul cui, dar vă zic că şoimii, deşi mai mici, i-au izgonit pe ulii până la urmă. Zburau mult mai bine, erau foarte tehnici! De unde se vede că nu mărimea contează, ceea ce ar fi bine să înţeleagă şi cei care se dau mari cu aşa ceva. Mai mult nu spun.

Am ajuns la câmpie, am trecut pe lângă o stână de capre (câinii stânii s-au distrat copios, fugărind-o pe Amalia; nu din răutate, doar aşa ca să facă haz, auzind-o cum chirăie), am ajuns la maşină şi ne-am apucat să mâncăm, ascunşi în boscheţi (a fost alegerea fetelor). După masă ne-am îmbarcat şi am plecat, deşi ne luase somnul pe toţi, dar nu am cedat: eu, personal, am stat treaz aproape juma' de kilometru! E?!

Ne-am întors în Măcin şi am luat-o spre nord, până în Luncaviţa, apoi spre est, până am dat în drumul care duce la Niculiţel. Acolo am mai făcut o dată la dreapta şi-am ajuns la mânăstirea Cocoş, unde avea Oterul nişte şuste (adică umbla să se dea cocoş). N-am stat mult, dar a fost destul de interesant, având în vedere că mânăstirea e destul de veche (întemeiată în 1833, de nişte făgărăşeni, rude cu Amalia). Am luat numărul de telefon de la părintele chelar, care te cazează, dacă e la o adică, dar nu recomand: mânăstirea-i de taici, şi ăştia excelează prin sfinţenie, nu prin curăţenie. Nu c-aş fi acum io ăla curatu', da' orişicât.

De la Cocoş ne-am dus la altă mânăstire, Celic Dere, care e de maici. Altă ceva! Ordine şi disciplină, curăţenie şi organizare! Diferenţa îţi sare-n ochi. Evident, am presupus că măicuţele au pile la Patriarhie, iar tăicuţii n-au: sunt de capul lor, săracii.

Incidente deosebite n-au fost la nici una din mânăstiri, în sensul că eu m-am abţinut să sar la jugulara Oterului, iar el şi-a ţinut gura bine închisă, astfel încât nici o tentativă de dispută teologică să nu iasă p-acolo. Inspirat, Oterilă! Ştia el cu cine are de-a face, că prost nu e.

După-amiaza târziu am ajuns în Tulcea, la pensiunea Ramona, într-un cartier periferic al oraşului, unde ne găsise cazare Claudia (o fată, n-o ştiţi). Nu vreţi să aflaţi cum arată cartierul. Tulcea în sine e-o periferie, vă daţi seama cum e periferia periferiei! Rar am văzut oraş aşa urât, şantaliu, jegos şi prost construit, că Oterul încă zicea: “Păi, la ce te aştepţi, dacă tipii ăia care l-au proiectat aveau patru clase primare, dacă le-aveau şi p-alea! Cum voiai să iasă?!”. Are şi el dreptatea lui, da' parcă tot nu se justifică atâta prăpădiţenie. Cred că doar o dată am văzut ceva comparabil, în fabulosul oraş Bârlad (!). Nu bag în discuţie zona Zăbrăuţi din Ferentariul Bucureştiului, că aia-i altă ciorbă: teritoriu monoetnic, nu te joci.

Am mâncat în centru, dar degeaba: mâncarea tot a fost proastă, iar serviciul adormit. Bine că m-am obişnuit să cer câte două beri deodată, că altfel aş muri de sete.

Duminică dimineaţa am ţâşnit din pat cu viteza fulgerului, adică pe la 12. Eu am mâncat croissant de Tulcea (nu seamănă cu nimic de pe lumea asta), Amalia – plăcintă, iar Speranţa şi Oter – shaorma. După care ne-am dus la masă. Oterul s-a împrietenit cu ţiganii din parcare, cărora le-a dat 1 leu: “Aoleo, pai numa' un leu, şefu'? Alţi oameni ne dă doi!”. “Ce vrei şi tu”, a răspuns Oterul, “pentru o juma' de oră?!”. Adevărul e c-am stat chiar mai puţin, de se uita Oter în toate părţile, după ţiganii lui: voia să le ceară restul.

Pentru că prima schemă nu ne-a ieşit (am vrut să mergem la Mila 23, să îngurgităm peşte ca pelicanii, dar n-am găsit şalupă convenabilă), ne-am repezit în Deltă cu maşina, adică la Murighiol. Satul ăla o fi el turistic, dar e-o ruşine: toată lumea încearcă să te facă la bani. Adică să te ducă cu barca pe canale, dume d-astea. Pentru nişte oameni care veniseră să mănânce, nici nu se punea problema, măcar că pe Oter îl pălise romantismul şi voia la Uzlina, în rezervaţie, mort-copt. A trebuit să-l luăm de acolo cu forţa, că nebunu' o ţinea pe-a lui, gaia-maţu': nu, că el vrea să se dea cu barca. Ăsta e cu barca cum sunt eu cu berea: nu se mai dă dus, când simte miros de barcă.

Am găsit în cele din urmă singurul restaurant public din sat şi am mâncat peşte pe săturate, adică ciorbă şi saramură. Ghiciţi, că nu e greu: cine a fost ciudatul care n-a vrut saramură şi nici ciorbă, dar care a sfârşit atârnând la ciorba Speranţei şi trimiţând peştele înapoi la bucătărie, pe motiv că nu ştiu ce? Da, evident. Mai mult decât atât, tot el a şi opărit-o cu ceaiul pe biata Speranţa, care nu-i făcuse nimic. Sau poate că tocmai de-aia, mai ştii păcatele?!

Despre drumul de întoarcere nu am prea multe de zis, doar că e foarte frumos, şi că ar fi fost şi mai frumos dacă Amalia nu-l greşea de vreo două-trei ori, până am luat eu problema în mână. Nici aşa nu se poate! A, da, a mai fost un singur incident, şi anume “scurtătura” de la Babadag la Slava Rusă (ăsta e un sat, nu o eglogă pentru Vladimir Putin!). Ceva de mare senzaţie, drum de pădure, pe cea mai proastă şosea pe care am văzut-o de mulţi ani încoace. Ca de obicei, de mila maşinii, pe Amalia a bufnit-o plânsul. Speranţa a consolat-o: “Lasă, că nu-i maşina ta! Nici a mea, de altfel...”.