joi, 29 septembrie 2011

Libertatea costă


Am stat eu strâmb şi m-am gândit, aşa, în capul meu. Şi mi-am dat seama că sunt prost ca noaptea.
Asta nu înseamnă că cei doi aberanţi, Horicson şi Scame, ar avea dreptate: nu! Aşa ceva ar fi împotriva firii, ca suspendarea legii gravitaţiei, bunăoară. Să vedem însă cum stă treaba, concret:

1.Sedefiştii din San Francisco o duc foarte rău, cu mult mai rău ca cei din Paris, să zicem.
2.Eu am presupus că ei nu vor să trăiască în gunoi.
3.Preopinenţii mei (Horicson, Scame, Meristone) au susţinut că ei vor să trăiască în gunoi.
Evident, am simplificat foarte mult. Dar nu asta-i chestia. Chestia este: cine are dreptate?

Răspuns: problema e prost pusă. Corect ar fi: de ce vor acei oameni să trăiască în gunoi? Răspuns: pentru că au ales libertatea absolută. Şi sunt dispuşi să plătească preţul ei.

Nu v-am convins? Ştiu. Oricum nu mi-am propus să vă conving, ci să vă provoc. Hai să imaginăm un mic scenariu: am 60 de ani, put, locuiesc în gunoi, mănânc, beau şi fumez din gunoi, din resturile pe care le aruncă ceilalţi oameni. Apare un eveniment declanşator* care mă face să doresc să plec din gunoi şi să reiau o viaţă „normală”, integrat printre oamenii obişnuiţi. Ce fac? Bat la mai multe uşi, până dau de un om „cu suflet bun” (citeşte: „care-şi cunoaşte interesul”), să zicem, pastorul Jones. Dumnealui mă tunde, mă rade, mă spală, mă despăduchează, mă dichiseşte, etc., după care mă ia frumuşel de mânuţă şi mă scoate pe piaţă: la slujba de duminică, la show-uri TV, etc. Mă arată la lume şi dă din gură, cum îi e meseria: „Iată, Dumnezeu a făcut o minune! Pronia l-a ales pe acest sărman şi l-a adus pe calea cea dreaptă! Să luăm aminte, fraţii şi surorile mele, la voia Domnului, etc, etc, etc” (nu m-apuc eu acuma să-i scriu textul pastorului Jones, că nu-s negrul lui!). După vreo lună, mă expir, ca orice produs de pe lume: Jones îmi găseşte un loc de locuit, ceva extrem de modest, să poată plăti chiria din fondurile bisericii, şi vreo slujbă uşoară şi inutilă (să văruiesc copacii, de pildă). După care toată lumea mă uită, iar eu încep „o viaţă nouă”.

Bun. Ia să vedem cine a fost prostul la afacerea asta: societatea are pe cap un nenorocit mai puţin, Jones şi-a sporit cotă de piaţă şi are acum un nume, concetăţenii mei au pomii văruiţi, astfel încât omizile nu se pot urca până la frunziş (o tâmpenie, că-n San Francisco oricum nu sunt omizi). Singurul care s-a păcălit sunt eu. Stau cu ochii în gol şi aştept moartea. N-am nimic de făcut, n-am nimic de vorbit cu nimeni, sunt o fantomă, nu exist. Bine, mă întrebaţi, şi înainte, când mâncai gunoi, nu erai tot o fantomă, o non-fiinţă?!

Răspuns: nu, nu eram. Gunoiul este o resursă limitată, ca orice resursă. Pe el se bat mulţi sedefişti, competiţia e acerbă. Plus că sunt gunoaie şi gunoaie: într-un loc găseşti chiştoace, în altul oase de pui fript, în al treilea cutii de bere expirată, etc. Există, probabil, chiar un fel de comerţ între noi, oamenii străzii: îţi dau o pereche de ghete vechi pe un litru de alcool, ceva de genul ăsta. Deci viaţa noastră are toate ingredientele necesare pentru a ţine mintea umană în funcţiune: concurenţă, succese („Azi am găsit un cârnat de porc aproape proaspăt, doar puţin verzui”), imprevizibilitate („Pot să fiu omorât de bande în noaptea asta, sau poate nu!”), schimburi („Chiştoace contra reviste porno”), distracţii (drogări sau beţii morbide, depinde de norocul la scormonit prin ghene). Aş zice că e o viaţă plină, desigur, la acest nivel de excentricitate. În plus, am parte de libertatea absolută – aceea de a face exact ce am chef să fac în clipa aia (e adevărat că, deşi sunt liber să fac ce vreau, practic nu pot face aproape nimic. Dar ăsta e un amănunt tehnic, irelevant. Conceptual, libertatea mea e într-adevăr absolută).

Iar acum, după minunata „lucrare” a lui Dumnezeu, prin intermediul pastorului Jones? Viaţa mea e complet goală. Nu mi se mai întâmplă nimic: provocare – nu, imprevizibil – nu, succese – nu, schimburi – nu, beţii – nici atât. Munca mea nu e necesară, nimeni n-are nevoie de mine; pur şi simplu, societatea m-a mituit ca să ies din gunoi, iar eu am fost destul de prost ca să mă vând ieftin. Eram un împuţit liber, acum sunt sclav, nici măcar util, ci doar decorativ. De la „regele tomberoanelor” am ajuns căţelul de casă al lui Jones. Voi vegeta, liniar, abulic, până voi muri. Sfârşit.

Concluzie: faptul că sedefiştii din San Francisco (sau Santa Barbara, bunăoară) refuză să iasă din gunoi nu e doar o decizie corectă. Este singura decizie posibilă.


*în Orbitor, Mircea Cărtărescu imaginează un astfel de eveniment: sedefistul lui (Hermann) se îndrăgosteşte. Dat fiind că eu nu sunt Cărtărescu, nu mi-a venit nici o idee despre ce fel de „eveniment” ar putea fi vorba.

marți, 20 septembrie 2011

Californie, eşti mică / Cu Răzvan şi cu Jenică


Toate bune şi frumoase, da' ce să vezi? Mi-a sărit Jenică la jugulară! Şi asta încă nu m-ar ucide definitiv, numai că exoticul Jenică nici măcar nu citise ce scrisesem eu, vorbea aşa, din pură plăcere a contradicţiei ( tipic pentru oamenii de stânga). Când s-a băgat şi Răzvan, pe care voi îl ştiţi sub numele de Oter, am simţit că mă sufoc.

Despre ce e vorba? Păi, am scris eu că m-au impresionat sedefiştii din San Francisco (şi cei din Santa Barbara, de altfel). Întrebarea era: ei sunt de vină pentru situaţia în care au ajuns? Sau ei sunt nişte victime colaterale ale sistemului american, axat pe performanţă şi total inuman cu cei care n-au reuşit să ţină pasul?

Jenică, vituperant, susţinea că vina e numai a lor, pentru că „se droghează”. Oterul, mai ponderat, susţinea ca vina e numai a lor, pentru că „unii oameni pur şi simplu nu se pot adapta la viaţa modernă şi la cerinţele ei”, şi a dat şi exemple din experienţa personală de emigrant. Eu, pe de altă parte, înclinam să cred că mingea e mai spre mijloc: poate că oamenii ăia, cel puţin o parte din ei, au avut la un moment dat un „derapaj” în viaţă, iar modul social de organizare nu le-a dat o a doua şansă, odată ce ar fi depăşit „derapajul”. Aveam şi motive să ader la punctul ăsta de vedere: am trecut prin aşa ceva şi ştiu cât de imens de greu e să revii la o viaţă normală, care pe termen lung e la fel de inutilă ca o viaţă dusă prin gunoaie: de murit, tot mori. Sau, în exprimarea lui Grecku: „Omu', ca tâmplaru': trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare”.

Bref: eu susţineam (şi continui să cred), că „efectul Luca” explică foarte bine situaţia lor: „Cui are, i se va mai da, iar de la cel care n-are, încă se va mai lua”. Exemplificări: când eşti şomer, nu găseşti de muncă să dai cu tunul, iar când lucrezi, patronii tot încercă să te fure unul de la altul (de parcă n-ar fi atâţia candidaţi care aşteaptă la uşă!). Când eşti virgin, n-ai parte de sex pentru că fetele fug de tine pe motiv că „n-ai experienţă”, şi dacă nu se-ntâmplă vreo minune cerească (sau nu te duci la curve), virgin eşti, virgin rămâi. Când ai bani, toată lumea se înghesuie să te împrumute cu şi mai mulţi bani, iar când n-ai, nu te-mprumută nimeni cu vreo para chioară. Şi aşa mai departe.

Ăsta era punctul meu de vedere, dar ce, am putut să scot vreun cuvânt, de gura lui Jenică?! Ţi-ai găsit! Taca-taca şi taca-taca, m-a zăpăcit de cap: o ţinea una şi bună cu drogurile lui, deşi la un moment dat a concedat că există multe alte „dependenţe” care duc la acelaşi rezultat. Mă gândeam la un exerciţiu de imaginaţie: ai 60 de ani, trăieşti în gunoi, unde găseşti zdrenţe împuţite cu care te îmbraci, resturi de mâncare cu care te saturi, sticle de băutură neterminate din care-ţi încropeşti raţia zilnică de alcool, chiştoace din care te rezolvi şi cu tutunul. La un moment dat, cine ştie cum, vrei să ieşi din situaţia asta. Ce faci? Acte n-ai, bani n-ai, puţi. Ce faci, concret? Unde te duci, cui te adresezi? Există vreo instanţă, de orice fel, guvernamentală sau particulară, care să te ajute GRATIS?!

Aici am primit lovitura decisivă. În ring a intrat Scame, cu aroganţa ei legendară, de colhoznică fruntaşă în producţie: „Există, bă. Există. Căcălău. Habar n-ai tu. Ai stat două săptămâni acolo, încuiat practic în debaraua lu' sor-ta, şi te dai mare americanolog. Ia mai taci”.

miercuri, 14 septembrie 2011

Despre sărăcia bogaţilor


V-am zis că am bănănăit prin California, cel mai bogat stat dintr-o Uniune oricum foarte bogată (comparată cu ţara mea, nu aşa, în absolut). Impresionant, într-adevăr. Cu atât mai mult sare în ochi sărăcia unor anume californieni, pe care îi numeam, aşa în mintea mea, „sedefişti”. E vorba de oamenii străzii, bunînţeles.

Fără să ştiu, aveam şi eu în minte un fel de preconcepţie, ceva de genul „Acolo e o lume în care totul e bine, sau aproape”. Din lumea asta din capul meu lipsea complet ideea de „rau” (bad): foamea, frigul, frica, ruşinea, murdăria, mă rog, tot ce-a văzut tânărul Gautama când a ieşit prima oară din palat (n-am să vă insult inteligenţa explicându-vă cine era Gautama şi ce-a văzut el!). Numai că m-am înşelat profund, ca de obicei: pentru orice pe lumea asta, cineva trebuie să plătească preţul. Nu ştiu cine mai plăteşte în America şi ce „preţuri”, dar e clar pentru mine că sedefiştii plătesc.

O să ziceţi: „Bă, da' ăsta-i culmea! Vine din România, ţara sărăciei generalizate şi mare exportatoare de cerşetori, şi se-apucă să plângă de mila săracilor americani! Să muncească, dă-i dracu'! Parcă noi n-am munci, dacă am avea unde?!”. Daţi-mi voie, daţi-mi voie: aşa cum bogaţii lor sunt mai bogaţi decât bogaţii noştri, şi săracii lor sunt MULT mai nenorociţi decât ai noştri. Că doar am mai văzut eu homleşi, şi în România, şi în Turcia, şi în Europa de Vest, dar homleşii din San Francisco sunt crema.

De ce? Păi, în primul rând, pentru că sunt mulţi. În al doilea rând, sunt oameni bătrâni, nu puradei ca pe la noi. În al treilea rând, pentru că trăiesc, mănâncă şi se îmbracă din gunoi (la propriu). În al patrulea rând, pentru că nici măcar nu cerşesc: au ajuns în asemenea hal de decădere, încât preferă să scurme prin tomberoane decât să întindă mâna. Îmi amintesc de gluma aia din Caţavencii (de pe vremea când era Academia Caţavencu): mai dă-l dracu de popor român, că i-e lene şi să fure! Ei bine, am văzut acum că se poate şi mai rău. Şi acum că mă gândesc, parcă e şi mai rău să ajungi pe stradă în California, decât în România: acolo, chiar eşti mâncat.

Rău îmi pare doar pentru că n-am reuşit să-i şi fotografiez: mi-a fost frică. Nejustificat, c-am înţeles că n-ar fi periculoşi (mă rog...), dar am zis să nu-mi stric vacanţa şi să risc vreo belea. Nu mi-era de cafteală, că oricum fug mai repede ca ei, dar ce mă făceam dacă ma dădea vreunul în judecată?!

luni, 12 septembrie 2011

Ce-am învăţat eu din Lebăda Neagră


După cum prea bine ştiţi, am terminat de citit cartea lui Taleb (ediţia a doua, în traducere, că nu m-au ţinut ouăle să mă arunc la original), mult-discutatul op Lebăda Neagră. Am fost şi sunt foarte impresionat, ceea ce nu înseamnă că am înţeles mai mult de 35% din carte (cazul fericit, varianta roz). Dar chiar şi cu atât, tot sunt impresionat. Şi continui să rumeg. Evident, că orice ruminator care se respectă, va trebui s-o mai recitesc. Şi să mă uit şi pe bibliografia pe care o dă el acolo, că doar n-o dă degeaba.

Însă am învăţat ceva foarte util: să nu mă mai enervez atunci când, într-o dispută de idei („discuţie”, cum se zice în mod curent la noi), preopinentul mă (şi se) întreabă obsesiv: „Da' cine eşti tu, mă, să spui chestia asta?!”. Nu cred că mi se întâmplă numai mie, cred că e un mod obişnuit al românilor de a argumenta, dar recunosc că mă enerva de fiecare dată. Din păcate pentru mine, bănuiesc că asta era şi intenţia interlocutorului, şi nimerea întotdeauna la fix.

Taleb m-a învăţat. De acum nu mă mai enervez. De fapt, ceea ce-ţi spune preopinentul tău e un compliment. Când ridică ochii la cer, invocând divinitatea, şi chestionează grohăitor, cu bobiţe de salivă în colţurile gurii, „Da' cine pula mea eşti tu, mă, să te iei de daci?!”, el de fapt îţi spune: „Eu sunt incapabil să răspund argumentelor tale. De aceea, te atac la persoană, nu la argument”.

Mulţumesc, maître Nicholas.

Ce-am înţeles eu din California asta


Se spune că un ţigan sărman, muncitor agricol sezonier (adică „pălmaş”) a ajuns de trei ori la o mânăstire: de Paşte, de hram şi de Crăciun. Ce-a constatat? Toată lumea mânca pe sparte, bea pe rupte şi se veselea în draci. „Bă, mişto e la ăştia, să moară ce-am mai scump!” şi-a zis ţiganul, şi s-a hotărât să se facă şi el călugăr. Bun. S-a tuns ţiganul, şi-a abandonat numele de mirean (Parpanghel, să zicem), l-au rebotezat ăia („cuviosul Pahomie”), mă rog, tot ceremonialul. Dar, de-a doua zi, a constat ţiganul (care tot ţigan rămăsese, măcar că-şi schimbase portul) că e pus la muncă pe brânci, iar de mâncare primea fiertură de ierburi cu mămăligă rece – nici vorbă de bunătăţile pe care credea el că le mănâncă toată ziua bună-ziua călugării. A răbdat ţiganul o săptămână, zece zile, pe urmă, revoltat, a plecat şi s-a dus unde-a văzut cu ochii.

Aţi prins ideea. Eu sunt ţiganul. Mânăstirea e California, iar hramul a fost excursia asta a mea. E perfect când mergi acolo să cheltuieşti bani (ca aproape oriunde pe lumea asta), dar să-ţi duci acolo traiul e altă gâscă-n altă traistă.

Be mic, şi cu asta închei pentru azi: nu pot generaliza. Ce-am văzut, auzit, gustat, mirosit şi pipăit eu e doar o bucăţică mică şi prosperă din cel mai prosper stat al Uniunii (zona Sillicon Valley din California, cam între San Francisco la nord şi San Jose la sud; oricum, „graniţele” sunt laxe, şi în orice caz psihologice, nu administrative). Dacă mă duceam la ţară, undeva prin Montana, Wyoming sau Idaho (ca să nu zic Nebraska sau Alaska!), poate că aveam parte de cu totul altă experienţă decât aici. Ergo, ori de câte ori o să povestesc chestii de pe-acolo, am să repet cu încăpăţânare „California” în loc de „America”. Ar fi absurd. Ar fi ca şi cum un singaporez, să zicem, ar vizita România şi pe urmă ar povesti acasă la el ce-a văzut în Europa!