marți, 13 decembrie 2011

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (II)


Am reprodus mai jos câteva dintre comentariile pe care diverşi oameni le-au scris la postul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” pe care l-am publicat mai demult. Ia-le:

1.vai de pl voastra nu aveti legatura cu planeta pamant si va dati mari cunoscatori ,omu e o legenda ...dar degeaba va explic daca n`ai cu ce ,n`ai cu ce si basta .Atat am avut de zis dupa ce mi`a fost rusine ca sunt om ,dupa ce am vazut mizeriile scrise pe un blog orfan.Nici nu stiu de ce am dat comentariul pana la urma ,nici raspuns nu merita.

2."daca ai umor, razi, daca nu, te enervezi (ca mine)"
"Bunul simt, inteligenta si umorul nu pot fi dobandite" Intelept chinez
Bunul simţ, inteligenţa şi umorul ar trebui să fie şi calităţile celor care au acces la difuzarea informaţiei şi implicit la formarea gustului publicului.
faptul ca faci public un comentariu de genul asta despre Petre Tutea dovedeste ca esti intr-o mare eroare Parerea mea!Zic asa pt ca toti avem o sansa sa ne revenim.

3.sunt pur si simplu scarbit si dezgustat de parererile unor oameni spalati pe creier mediatic , ce isi fac publice opiniile subliminale fata de o mare personalitate care citindu-i opera te face sa crezi ca un animal atat de prost si incompetent(ca cel care detine acest blog) sa fie pur si simplu de capu' lui in univers ... Pun pariu ca tu esti genu' de om ce spune "Sunt ateu" dar singurul lucru care il stii despre atei este faptu ca ei nu cred in Dumnezeu ... nici eu nu cred in "mantuitori" si alte mizerii scrise pentru a tine populatia pamantului sub papuc , dar un om care are atat de mult patriotism in el, in timnpul lui asteptandu'se ca Romania sa ajunga undeva departe , nestiind ca marea majoritate a populatiei romaniei o sa fie o adunatura de idioti spalati pe creier(ca cel care detine acest blog Pisat pe el) , nu merita sa fie pus la zid de toti prostii romaniei actuale ... pot sa spun cu ura fata de voi (cel care ai scris mizeria si cei ca tine) ca esti cel mai mare incompetent si cei care iti dau dreptate nu sunt departe de tine

4.comentariile sunt de prisos. E o chestiune de opinie ceea ce expune autorul acestui articol. Ca il minimalizeaza pe Tutea pana la nivelul unui oarecare nu e o tragedie. Ca naste prozeliti care nici macar nu mai citesc ei insisi inainte de a da cu parul...e trist! Nu sunt de acord cu ceea ce emite misu pentru ca Tutea nu poate fi anacronic si mediocru atata timp cat va exista o societate pe meleagurile astea formata din indivizi ca noi.

5.Petre Tutea a strans in el mai multa inteligenta, credinta si patriotism decat a strans tot arborele tau genealogic in ultimul mileniu. Este cel putin tulburator ca un om ca mihai buzea indrazneste sa jigneasca un titan precum Petre Tutea. Despre tine nu a auzit nimeni vreodata si totusi iti permiti sa jignesti, esti un veritabil critic. Sunt curios daca tu la 90 de ani, in cazul in care ii vei prinde, vei avea macar a miia parte din luciditatea acestui Om...

Iată acum ce spune Andrei Pleşu despre Petre Ţuţea. Ţin doar să amintesc că Pleşu l-a cunoscut personal pe Ţuţea şi că are aceleaşi opinii creştin-ortodoxe ca el. Deasemeni, e bine de avut în vedere că maestrul lui Pleşu (Constantin Noica) şi cu Ţuţea au fost colegi de generaţie, au făcut amândoi parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu şi au avut păreri politice şi filozofice extrem de asemănătoare:

„Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi îndeplinesc vocaţia reală.” Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a existenţei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă şi mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionalitatea lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi închegate în jurul unei opţiuni.” […] “Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în puşcărie pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici”, sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. […] “Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului), sau, dimpotrivă, neaşteptat de conciliant.”

Aici este spus totul. Evident, pentru cine ştie să citească: Petre Ţuţea a fost un om cu mari calităţi şi mari defecte, pe care nu ezită să i le recunoască, în bună tradiţie („Tu mi-eşti prieten, Platon, dar adevărul mi-e mai prieten”), unul care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a înţeles pe Ţuţea. Şi care îi împărtăşea o mare parte din păreri (dar nu pe toate!). Mai mult, Pleşu, fără să fie deranjat (poate vag amuzat) de prostioarele debitate uneori de Ţuţea, se arată foarte deranjat de „admiratorii” lui, ce care i-au construit legenda despre care vorbeşte, în mica lui română de improvizaţie, autorul primului comentariu.

Problema este exact asta: Ţuţea ar fi vrut să fie un maestru. Al unor ucenici capabili. Cât a fost în putere, n-a avut şansa asta. Când era decrepit, a apărut această şansă, dar el nu mai era capabil să fie un adevărat maestru: era complet depăşit. Ucenicii care s-au strans în jurul lui, dar mai ales în jurul legendei lui, erau proşti. Totuşi, deşi probabil i-a „citit”, Ţuţea n-a avut puterea să se abţină, aşa că a predicat pentru proştii care-l ascultau. Păcat. Ar fi putut fi un maestru adevărat dacă tăcea (ca Alexandru Dragomir, de exemplu). Sau dacă scria. El a ales nu să tacă, nici să scrie, ci să vorbească. Proştii i-au consemnat spusele şi aşa a luat naştere volumaşul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, în care e foarte puţin probabil ca Ţuţea însuşi să se fi recunoscut cu plăcere.

Ca oricine din generaţia mea, şi eu am căutat maeştri. Din păcate, pentru mine, Ţuţea n-a putut funcţiona ca maestru, ci ca o caricatură de maestru, ca un „Aşa nu!”. E de mirare că sunt supărat pe el?!

vineri, 2 decembrie 2011

A cincea Unire


Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.
1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.
1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.
august 1916: Armata Română trece munţii.
1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).
1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.
1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.
15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.
22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.
22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.
28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.
21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.
15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.
1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.
20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.
30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.
3 august 1919: românii ocupă Budapesta.
august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.
28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.
4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!