Memorialul Holocaustului din Bucuresti

Buninteles ca habar n-aveam ca exista asa ceva in orasul meu: inexcuzabil! Ca daca il faceau ieri sau alaltaieri, mai intelegeam, dar l-au facut de patru ani batuti pe muche, iar eu, tamaie! Dar acum, daca tot am dat peste el (intamplator, cautam altceva), sa si zic doua vorbe.

In primul rand, mi se pare plasat destul de absurd, undeva pe Splai, intre niste blocuri. N-ai cum sa-l prinzi in imagine fara sa-ti intre si o parte dintr-un mandru bloc ceausist. Nu zic ca nu-i impresionant si nu era nevoie de el, dar un asemenea memorial trebuia sa aiba un spatiu gol in jurul sau, o piata pustie, sa-i dea grandoare. Asa, tinzi sa-l treci cu vederea.

In al doilea rand, e permanent inchis. Daca nu citeam acest articol, unde se poate vedea interiorul intr-una din poze, nu-mi dadeam seama ca e ceva inauntru. Sigur ca trebuia incuiat peste noapte, sa nu-l profaneze huliganii, dar ziua de ce sa nu-l tii deschis – si pazit, desigur?!

In al treilea rand, nu e deloc promovat. In Berlin e-o adevarata inflatie de monumente si memoriale dedicate Holocaustului (sau Shoah-ului, cum zic evreii traditionalisti), dar oamenii, turistii, afla de ele pentru ca-s plimbati pe-acolo si li se explica ce si cum. Turistilor care vin in Bucuresti ce li se arata? Cotul si piscotul!

A, pardon, li se-arata Palatul Parlamentului, fosta Casa a Poporului. Asa da! Apropo, Memorialul e la doi pasi, ce mare smecherie ar fi pentru un ghid sa-si abata grupul si pe acolo?!

In ultimul rand, si asta e de fapt scopul acestui post, eu cred ca era nevoie de acest Memorial (bine ca l-au facut, in sfarsit), si ca e-n continuare nevoie sa fie cat mai cunoscut. Pentru ca, daca nu cunosti problema, poti cadea in butoiul cu anti-semitism, mai mare rusinea. Stiu ce vorbesc, am prieteni antisemiti, e foarte greu sa port discutii cu ei fara sa ma enervez (desi asta e principala mea calitate, poate unica). Un roman care viziteaza Memorialul asta incepe sa-si puna intrebari: ba, de ce la Bucuresti, de ce nu la Auschwitz? Ce, noi, i-am omorat pe evrei, sau nemtii?!

Asta e necazul: alaturi de germani, si romanii, si maghiarii, si polonezii, si ucrainienii, si croatii au omorat din plin la evrei. Bulgarii nu, nici rusii, dar alta e discutia pe care o propun: de ce politica antisemita de exterminare a avut atata succes in Estul agrar al Europei si atata insucces in Vestul industrializat si in Nordul egalitarist? De ce noi si polonii, de exemplu, le-am sarit la beregata concetatenilor nostri evrei imediat cum am avut ocazia, iar finlandezii si danezii, nu? Observati ca am ales cate un popor aliat cu germanii si unul ocupat de acestia, in ambii termeni ai comparatiei.

Am o idee de raspuns, dar astept cateva pareri, sa vad daca subiectul intereseaza.

Nea Cata si gagicile

Intr-un sens, Nea Cata a fost cosmarul meu, timp de, ce sa zic, cinci-sase ani, poate si mai putin. Dar asta nu conteaza, ca e vorba de cei mai critici ani din viata unui (viitor) barbat, anii in care iti faci o idee despre atractivitatea ta, despre daca si cat te plac fetele. Din cauza lui Nea Cata, pentru mine nu s-a pus problema nici in termeni de “daca” si cu atat mai putin de “cat”. Nu s-a pus deloc. Eu nu existam in ochii fetelor. Na, beleaua! Deci, cand vine vorba de invidie omeneasca, nu dati search pe google, nu sapati wikipedia si nu va-ngropati nasul in tratate de psihologie; doar intrebati-ma pe mine. Envy is my middle name!

Pentru ca lumea noastra era atat de mica, “fetele” nu puteau fi intalnite decat prin vecini, la scoala, la tara, la clubul sportiv sau in mediile de socializare ale parintilor (prieteni, colegi de munca, de excursii sau de pescuit). Sa le luam pe rand.

Fiind niste “speriati din padure”, proaspat urbanizati, ai mei n-aveau niciun fel de medii de socializare: nu ieseau nicaieri, nu se vedeau cu nimeni, habar n-aveau de mers la teatru sau la restaurant (nu ca stilul lor de viata ar fi fost vreo mare exceptie pentru bercenezii acelor ani). Exista, intr-adevar, tuicareala lui taica-meu cu taica-su lui Nea Cata, dar tuicareala aia nu era chiar ocazia unde sa intalnesc eu gagici! Pe de alta parte, cum singurul sport la care m-au lasat parintii sa ma duc a fost polo-ul, un “mediu social” deosebit de sarman in fete… nici acolo n-am facut nicio isprava, daca nu tinem cont de atentiile venite din partea unui garderobier, cam poporan de felul lui (se gudura de zor pe langa noi, astia de la “juniori mici”, too-ocmai cand eram la dusuri!).

La scoala era catastrofa: pe langa repetentul Nelu Istrate, care le atragea ca un magnet pe alea curvistine, toate gagicile mai studioase din clasa erau gramada pe Nea Cata. Cand Nea Cata spunea un banc, lesinau de ras; cand spuneam eu unul, nici n-apucam s-ajung la poanta, ca ramaneam fara ascultatoare. Cand Nea Cata era la fotbal, in tricou si pantaloni scurti, toate tremurau si se-nroseau, de parca daduse-n ele ciuma gainilor; eu as fi putut sa ma dezbrac in puta goala si sa joc tontoroiul pe catedra, cu scrotul vopsit in verde, ca oricum n-ar fi observat niciuna. Am zis “alea mai studioase”? Pe dracul. Era una, Marcela, parca, batuta de Dumnezeu: lunga cat o zi de post, slaba ca un schelete vazut din profil, complet lipsita de tate (nici sfarcuri n-avea, nefericita), c-un nas prelung, model “secera”, urata de ziceai ca-i lupta de clasa. In plus, complet tolomaca la invatatura. Va puteti imagina ca si asta se topea cand Nea Cata o baga in seama, dandu-i un prietenos sut in cur?! Nu mai zic de alea mai zvarlugi (Adriana, Daniela, Catalina, care-or mai fi fost), care stateau cu ochii pe el ca pe butelie, in timpul orelor bombardandu-l cu declaratii scrise de dusmanie vesnica (asa e moda la 13 ani), iar in pauze fugarindu-l prin toata clasa ca sa-l “bata”. In timpul asta, eu aveam dreptul sa stau in banca nebagat in seama si sa aprofundez lectia despre inmultire la euglena verde. Viata, nene! Adolescenta traita la maxim! Maxxim, am spus!

Prin vecini era inflatie de gagici: frunzoaicele. Nu dau nume, dar tin sa amintesc in mod public cum se faceau alegerile la Frunza si cine era intotdeauna, dar intotdeauna, primul ales dupa numaratoare. Era Gabi Stefan? Era Cristi Dudea? Era, oare, inubliabilul Bogdan Tomosoiu? Eram eu, era Sandrino, era Ionut de la trei, era Sorin Cristea de la parter, era Caloto, vecinul lui de palier? Nooo! Stim cu totii cine era acest prim ales. Cred ca daca Frunza se putea juca c-un singur baiat, intotdeauna-prim-alesul ramanea si singurul. Noroc cu regulamentul…

Mai ramanea “la tara”, adica la Ghijasa. Unde, slava Domnului, Nea Cata n-avea acces (voi reveni cu detalii intr-un post ulterior, “Nea Cata si Ghijasa”). Credeam, in nemernicia mea, c-acolo pot sa fac si eu pe zmeul, printre tarancutele alea. Ha! Sor-mea (alta frunzoaica, nota bene!) il roaga pe Nea Cata, posesor de dublu casetofon, sa-i inregistreze o caseta cu muzica moderna, sa aiba pentru la tara, la Ghijasa (loc uitat de lume). Nea Cata se executa, dar face si o gluma de-a lui: pentru ca ii ramasese o bucatica de banda neinregistrata, dupa ultima melodie, se apuca si trage acolo hitul “Un copac cu flori” a lui Stefan Hrusca (cantautor negustat de noi pe vremea aia, ca-l percepeam ca ceausist). E, si intre nemuritoarele acorduri hrusciene, Nea Cata se inregistreaza pe sine, spunand: “Misto, nu?”. Atat.

But note carefully the effect. Sor-mea pune caseta s-asculte si tarancutele ei muzica “de la Bucuresti” (Modern Talking, CC Catch, Sandra et caetera), astea asculta in tacere pana la sfarsit, se mira si rad la Stefan Hrusca, apoi il aud pe Nea Cata cu al sau “Misto, nu?”. Toate dau un geamat profund, din adancul ovarelor, apoi incep sa cotcodaceasca-n cor: “Mama, ce tip, Dumnezeule!”. Am innebunit, m-am dat cu capul de pereti. Dar macar atunci am inteles ca am de-a face c-un balaur pe care nu-l pot rapune. Ca pot sa ma lupt cu Nea Cata pentru fete, daca asa vreau, chiar daca stiu ca pierd; dar cum sa ma lupt c-o voce dintr-o caseta?!

Mai adaug un ultim amanunt, de data asta din liceu. Aveam o colega, una Oana, un fel de sefa a clasei IX C, care a trebuit sa imparta clasa in doua grupe pentru practica “de productie”: o grupa mergea intr-un atelier mai de Doamne-ajuta, cealalta in fabrica. Nea Cata a nimerit la atelier, cu Oana si cu prietenele ei, iar eu am mers la saiba, cu pulimea. Noroc ca Nea Cata s-a mutat la alt liceu intr-a XI-a. Noroc bun, ca pentru mine s-a mutat degeaba: in doi ani, jocurile fusesera facute.

Evident, Nea Cata si cu mine am ramas prieteni, ca n-am avut niciodata ceva sa-i reprosez. Nu s-a dat niciodata la vreo fata “a mea” (era si greu, eu neavand vreuna), ba dimpotriva, ar fi fost incantat sa i le mai iau de pe cap, sa-si vada si linistit de fotbal. N-a avut el norocul asta. Dar nici eu!

Sigur, acum, dupa atatia ani, vad situatia altfel situatia de atunci, asa cum o vede orice om de varsta mea. Numai ca cicatricile sufletesti sunt mult mai parsive decat alea din carne: nu garantez ca daca Nea Cata are ceva amante si eu aflu, nu-ncerc sa i le suflu! Nu pe toate, nu zic, da’macar vreo doua-trei, sa vada si el cum e!

Intrebari?

post scriptum: n-am uitat-o pe Biba, sora lui Robert din A19, ci am omis-o intentionat, ca-i din alt film.

Cranberries

Se spune ca romanii sunt prosti. Despre alti romani n-as garanta, dar despre mine sunt sigur: sunt prost de-mpung. Mai precis, eram, adica am fost, timp de 17 ani.  Si nu numai eu: toata gasca mea de munte e-n aceeasi oala.

Pentru ca, de ce: noi mergem impreuna pe munte din 1993. Mai mult sau mai putin in aceeasi formula (de fapt, mai putin, ca unii au renuntat, altii noi au aparut, ma rog cum e-ntotdeauna), dar eu incepusem sa merg pe munte in 1988 (in Bucegi, dar orisicum!). Ceilalti inca dinainte, de prin 1987, dar pe vremea aia nu ne cunosteam, deci hai sa ramana ’93 ca an de reper.

Bun, din ’93 si pana acum trei ani (adica in 2010!), noi nu stiam ca merisoarele (cranberries, pentru cei care nu mai stiu romaneste) sunt de mancare! Mi-e inexplicabil de rusine, dar asta e adevarul. Stiam sa recunoastem fragii, murele, agrisele, zmeura, afinele, ba chiar si scorusele si paducelele (dar nu le mancam decat la nevoie, c-au gust fainos), dar habar n-aveam ca merisoarele sunt comestibile. Cunosteam pana si “nebunelele” (p-astea nu le stiu in engleza), ca sa ne ferim de ele; mai mult, puteam sa recunoastem floarea de merisor (“rhododendron”, cum i se spunea pe atunci) si stiam ca este comestibila, dar nu ne-a dus mintea ca dintr-o floare comestibila rezulta un fruct comestibil. Vine-va a crede? Mie inca nu! Si doar eu sunt prostul din fabula…

De anul asta am vazut pietele din Bucuresti invadate de merisoare marketate ca “Merisoare de Sibiu” – de parca asta ar fi un titlu de noblete, sau ceva. Enfin, nu ma pun eu acum la mintea pietasilor romani.

Dar ma pun la mintea amicului Grecku, cunoscut si ca Stele, pentru cititorii Berilor de Aur: ce credeti ca explica asta-vara amicul, plin de zel pedagogic, unei vieneze cu sani frumosi? Cica “exista doua varietati de afine (huckleberries in americaneste, billberries in englezeste, blueberries in European pidgin), dintre care una e comestibila, asta”, si amicul baga o afina-n gura, “iar cealalta este otravitoare, adica, uite, asta”, si amicul culege o afina d-aia otravitoarele si i-o baga vienenezei sub nas. Am intervenit, scarbit de atata ignoranta, dar fara sa zic nimic: i-am luat afina din mana si-am mancat-o. Apoi i-am zis fetei: “Ambele varietati sunt bune de mancare. Dumnealui nu se pricepe”. Vieneza a oftat admirativ: “Ah, so!”.

Concluzia? Intr-adevar, romanii sunt prin traditie prosti, adica ignoranti. Dar sunt capabili sa invete: daca merisoarele sunt la vanzare in piete, inseamna ca cineva le si cumpara, corect? Pai, daca babetul vesel care misuna printre tarabe a ajuns sa-si dea pensia pe cranberries, inseamna ca poporul asta mai are o sansa!

Nea Cata si toporul

In lumea foarte mica (sase scari de bloc!) pe care incerc s-o fixez aici in scris, cat de cat, macar sa avem o scuza (cei care-avem nevoie de ea…), exista un principiu simplu: “centrul” fiecarui mic univers era scara cu cei mai multi copii. Nu stiu care era aceasta in blocurile (dusmane!) D6 si D5, dar in D23 era scara E. Ia sa enumeram pe copii: la parter ii avem pe Sandrino si sor-sa (nu mai stiu cum o chema!), iar vis-à-vis, pe palier, pe Adrian si pe frati-su (al carui nume deasemenea imi scapa). La etajul unu locuiau, fata-n fata, Laura si Bogdan (plus sora-sa mai mare, recluzionista). La etajul doi le avem pe surorile Lena si Yuyu, vecine de palier cu Misteriosul Petrov (nu pot continua cu amanunte, ca doar d-aia era “misterios”!). La trei statea Catalin Sarpe, mult mai mare ca noi, iar vis-à-vis Emanuel Medisanu, fiu unic al straniilor sai parinti. La patru il avem pe Nea Cata, vecin de palier cu Floriana, stapana temporara a catelului Ursi (voi dezvolta aceste personaje in alt post).

Aparent, toti eram egali. Din punctul meu de vedere de acum, vreau sa zic: eram niste copii de diferite varste, locuitori ai unui bloc amarat dintr-un cartier amarat al unui oras amarat, capitala a unei tari foarte amarate. Totusi, noi nu ne simteam asa, nu ne simteam egali: intre noi erau ierarhii foarte bine definite, bazate insa pe niste criterii nu prea clare. Intre aceste “criterii”, unul era si statutul parintilor. Statutul nu era nici strict social, nici strict profesional, nici strict material, ci o combinatie a tuturor acestora, plus un inefabil je ne sais quoi pe care habar n-am sa-l definesc, dar pe care pot sa-l exemplific prin povestea de mai jos.

Emanuel avea, datorita parintilor sai, unul din locurile cele mai de jos in ierarhie: maica-sa era bolnava psihic, taica-su era alcoolic, iar Emanuel suferea de obezitate infantila. In plus, era un copil hiperprotejat, iar asta e ceva inexcuzabil in lumea cruda a baietilor. Iata:

Jucam “Pase, pase, gol” la bara de covoare de la scara E. Cum s-o fi intamplat, sarmanul Emanuel (oricum nu prea indemanatic) s-a impiedicat de piciorul unui adversar si a dat cu botul de asfalt. Cum el era greu, iar reflexul de a se sprijini pe maini in cadere nu-l avea, s-a ridicat de acolo zbierand si cu nasul plin de sange. Taica-su il supraveghea de la geamul bucatariei. Cand l-a vazut in halul ala, a-nceput sa urle la noi ca ne decimeaza (?!) pentru ca ii torturam fiul si mostenitorul. Noi, dupa voce, ne-am dat seama ca era deja pilit bine, asa ca nu i-am raspuns si am continuat sa jucam, avand grija sa-l scoatem pe Emanuel de pe “teren” si sa-l bagam in poarta, unde era mai ferit de “impiedicari”. Dar, fatalitate! Unul mai ghiolban (sa fi fost eu? Sa fi fost Gabi Stefan?) ii prinde un sut-bomba lui Emanuel in plina figura. Evident, iar ii da borsul pe nas si iar incepe sa zbiere. Taica-su face spume la fereastra si apoi dispare din peisaj, iar noi am prevazut ce va urma (se mai intamplase!) si ne-am pregatit de fuga. Numai ca de data asta Medisanu Sr era facut bine de tot, c-a aparut in usa scarii blocului in urmatoarea tinuta: descult, pantaloni de stofa suflecati pana sub genunchi, bustul gol, topor in mana. Pentru ca, dintre noi toti, Nea Cata era cel mai inalt, asupra lui a dezlantuit potopul de amenintari cu moartea, in timp ce ne fugarea cu toporul. Noi alergam prin fata lui D7, iar la centrala termica am incetinit ca sa ne uitam in spate, sa vedem daca nebunul mai vine dupa noi. Medisanu, la 10 metri-n spate! Am rupt-o la fuga cu groaza-n suflet si-am sarit gardul la cresa, incercand sa ne pierdem urma prin boscheti. Medisanu, dupa noi. Am trecut prin perimetrul cresei si am sarit gardul la gradinita. Medisanu, dupa noi. Am iesit iar in strada, in dreptul ghenelor de gunoi din dreapta gradinitei si-am fugit printre blocuri pana am dat in spatele CEC-ului de pe Brancoveanu. Medisanu, dupa noi. Am alergat “in sus” pe Brancoveanu, am intrat la dreapta pe Huedin, apoi am facut iar dreapta si-am ajuns in Straja. Medisanu nu se mai vedea. Eram obositi, am asteptat troleibuzul (cred ca pe vremea aia inca era 95-ul; 76-le a fost introdus mai tarziu), ne-am suit in troleibuz, s-au inchis usile si s-a pus hurdubaia in miscare, cand apare Medisanu, fugind dupa troleibuz si agitand toporul! Speriat, soferul opreste si deschide usile, iar Medisanu se urca vijelios, cautandu-ne din ochi; noi, panicati dar cu un ultim puseu de autoconservare, asteptam pana cand usile incep sa se inchida, dupa care o zbughim toti, jos din troleibuz, cu Medisanu ramas inauntru si facand spume la gura. Troleibuzul l-a dus o statie si de-acolo Medisanu s-o fi dus acasa si s-a culcat, sa-i treaca damful; nu am de unde sa stiu daca asta a facut, dar din momentul ala incidentul a fost inchis, ca il salutam politicos cand il vedeam (in zilele si saptamanile urmatoare), iar el ne raspundea amabil cu “Salut, baieti!” daca era treaz sau mormaia ceva, daca era ciupit.

Destinul n-a fost amabil cu bietul Emanuel. Taica-su si maica-sa au dus-o din rau in mai rau, Emanuel s-a ales cu porecla de “Emancipatul” dupa ce a crescut enorm si nu putea sa-l mai bata niciunul dintre noi, iar porecla asta de negru i-a distrus si bruma de incredere in sine (self-confidence) pe care-o avea: a devenit inca mai reclusiv decat sora lui Bogdan, iar singurele iesiri din casa le facea seara si noaptea, in compania parintilor sai. Asta e ultima amintire pe care-o am despre aceasta nefericita familie, la cativa ani dupa Revolutie: un tanar urias (Emancipatul), plimbandu-se trist prin noapte in jurul blocului, urmat la cativa pasi in urma de un barbat emaciat, in prag de batranete prematura (Medisanu) si de o femeie grasa, cu o privire capie (maica-sa). Nu-mi amintesc sa-i fi auzit vreodata vorbind intre ei. Ii salutam, ma salutau scurt, doar dand din cap, si plecau mai departe in plimbarea lor lenta, fara vreun scop aparent.

Ce-am vrut sa spun la inceput de text, cu vorba aia “macar sa avem o scuza”? Simplu: copilaria asta petrecuta printre blocuri a fost perfect similara cu a altor milioane de romani (si extraordinar de literar povestita de Mircea Cartarescu, pentru cine-l gusta), si a altor zeci de milioane de oameni din Est. Din care Est? Pai, din Estul asta de care rade toata lumea, c-a ramas sarac intr-o lume care s-a imbogatit. Dar daca te gandesti cinstit de unde (de la ce conditii materiale si spirituale) au plecat in viata “esticii” generatiei noastre, atunci vezi altfel lucrurile: da, nu ne-am imbogatit, dar macar am evitat orfelinatul, casa de corectie, puscaria, ospiciul si azilul. Si nici nu ne-am “emancipat” ca bietul Emanuel.

Poate nu scriam cu atata emotie, dar am trecut acum vreo trei saptamani pe la ombelico del mondo (D23 + D7). S-a schimbat totul, nu in aparenta, dar in esenta: nu mai sunt copii pe-acolo, acum sunt pensionari; nu mai sunt spatii verzi, acum sunt parcari; nu mai e aninul din spatele blocului D23, dar a crescut altul, la fel de pletos, dincolo de playground; blocul D6 a fost renovat, altele urmeaza la rand; ghenele de gunoi au fost renovate si ele, sunt asa de frumoase incat iti vine sa stai numai in gunoi (ceea ce unii oameni saraci, sans domicile fixe, chiar fac); toata lumea are masina, dar strazile sunt pustii, nu mai vezi suflet de om; scoala 129 e si ea renovata, are sala de sport indoor, dar si teren de fotbal outdoor, cu gazon sintetic si instalatie de nocturna, unde poti sa-ti inscrii copilul la scoala de fotbal pentru baieti si fete (?!); cresa a devenit sediul politiei comunitare; la intersectia dintre Huedin, Straja si Uioara s-a construit un cvasi-mall, gard in gard c-o biserica de neam prost; la intersectia dintre Huedin si Brancoveanu e o alta biserica, de neam inca si mai prost, daca se poate imagina asa ceva. Si multe alte schimbari.

Dar ce, noi suntem aceiasi?! Eu mi-am lasat barba, Nea Cata si-a lasat ceafa, Eli are trei copii, Gabi Stefan are un cimitir particular… uite asa!

Chiar, mai dati-mi exemple de schimbari, please. Personale sau nu, cum doriti. In fond, daca nu noi suntem istoria vie a micii noastre lumi, atunci cine sa fie?!

Pariul lui Pascal (II)

„Marea asimetrie: toate aceste recomandari au in comun asimetria. Puneti-va in situatia in care consecintele favorabile sunt mult mai mari decat cele nefavorabile.

Intr-adevar, notiunea „rezultate asimetrice” este ideea centrala a acestei carti: nu pot niciodata sa cunosc necunoscutul, de vreme ce, prin definitie, este necunoscut. Totusi, pot sa presupun intotdeauna cum ma va afecta, si ar trebui sa-mi bazez deciziile pe asta.

Aceasta idee este adesea numita eronat „Pariul lui Pascal”, dupa numele filosofului si matematicianului (ganditor) Blaise Pascal. El a spus ceva de genul urmator: nu stiu daca exista Dumnezeu, dar stiu ca nu am nimic de castigat din faptul ca sunt ateu daca Dumnezeu nu exista, in timp ce am foarte multe de pierdut daca exista. Prin urmare, acest lucru modifica credinta mea in Dumnezeu.

Argumentul lui Pascal este foarte defectuos din punct de vedere teologic: trebuie sa fii destul de naiv sa crezi ca Dumnezeu nu ne penalizeaza pentru falsa credinta. Desigur, asta in afara de cazul in care abordam ideea foarte restrictiva a unui Dumnezeu naiv. (Se spune despre Bertrand Russell ca a pretins ca Dumnezeu ar fi trebuit sa creeze prosti pentru ca argumentul lui Pascal sa functioneze.)”

Citatul de mai sus este din cartea „Lebada Neagra. Impactul foarte putin probabilului”, de Nassim Nicholas Taleb (traducere de Viorel Zaicu, editura Curtea Veche, 2010, editia a II-a, ISBN 978-973-669-962-7, capitolul 13 din partea a II-a, subcapitolul „Marea asimetrie”, paginile 246-247. Pentru cine vrea sa caute citatul in editia romana).

Pentru cine nu stie cine e N.N.Taleb si ce impact a avut publicarea Lebedei Negre, recomand sa caute pe Google, ca nu-i rusine. Sa fii neinformat nu-i rusine, sa-ti fie lene este rusine!

Reproduc mai jos forma in limba engleza a Pariului lui Pascal, asa cum am facut-o si in primul post pe acest subiect. Poate ca unii dintre voi il citesc doar pe acesta si nu le-au citit pe primul si pe al doilea, astfel incat e preferabil sa inteleaga totusi care e ideea discutiei. Deci:

Pascal's Wager (excerpts from Penseés, part III, §233):
”God is, or He is not”.
A Game is being played... where heads or tails will turn up.
According to reason, you can defend neither of the propositions.
You must wager. (It's not optional.)
Let us weigh the gain and the loss in wagering that God is. Let us estimate these two chances. If you gain, you gain all; if you lose, you lose nothing.
Wager, then, without hesitation that He is. (...) There is here an infinity of an infinitely happy life to gain, a chance of gain against a finite number of chances of loss, and what you stake is finite. And so our proposition is of infinite force, when there is the finite to stake in a game where there are equal risks of gain and of loss, and the infinite to gain.

Siria lui Putin

“Ce zici, ziaristule? Avem sau nu avem anul asta razboi in Siria?”, ma intreaba prostii. Am obosit. Sincer, am obosit sa tot raspund creierelor spalate cu sampon, si-n plus, constat ca oamenii nu reusesc sa observe diferenta intre mine si prosti. Cand incerc sa-l pun la punct pe cate-un prost, se gaseste cate unul si mai prost de pe tusa, care sa-mi spuna la sfarsit: “Mi-a placut discutia!”.

“Discutia”?! Nu exista nicio discutie. Discutiile au loc intre oameni inteligenti. Eu am noroc doar de prosti. Deci, cu acest post inchei definitiv subiectul “Siria”. Pa!

Unu. Razboiul civil din Siria a inceput la 15 martie 2011, adica acum aproape doi ani si sase luni. Trebuie sa fii foarte destept ca sa ma-ntrebi cand avem razboi in Siria. Sau extrem de egoist si de provincial la minte, ca romanii aia care cred ca WW2 a inceput in 1941!

Doi. Nu exista niciun “noi” caruia sa i se aplice acest “avem”. Daca prin “noi” se intelege Romania, si prin extensiune alianta militara din care face parte, atunci e clar: NATO nu se implica. Daca prin “noi” se intelege Romania ca “aliat preferat” al americanilor, atunci dati-mi voie sa rad: ce sa faca romanii daca U.S. Navy bombardeaza tinte din Siria? Sa tina de sase? Sa pazeasca gentile la discoteca? Sa-i plimbe cu bricul Mircea pe marinarii americani, ca sa le treaca mahmureala?! Sa le furnizeze “folcloriste”? Dar pentru toate astea exista Grecia, alt “aliat preferat” al Pentagonului!

Trei. Daca prin “noi” se intelege “Occidentul”, in stil mare (adica SUA, plus Canada, plus UE cu gigantii europeni Croatia, Bulgaria, Grecia sau Romania), iar romanul care intreba se identifica cu Casa Alba (nu vad de ce), atunci raspunsul e clar: “noi” nu vom ataca niciodata regimul Assad, pentru ca suntem mult prea divizati. Adica pentru ca nu exista niciun fel de “noi”. Exista o suma de pitici cu basini in cap, plus SUA. Care “noi”?!

Patru. Nu stiu daca se va interveni din exterior in razboiul civil sirian, asa cum nu stie nimeni, dar ceva pot sa garantez: se va interveni doar atunci cand vrea Rusia. Adica Putin. Asta nu e vreo informatie deosebita, o stie orice om, cat de prost ar fi, care se deranjeaza sa citeasca o pagina-doua de net.

Cinci. Pentru ca razboiul asta nenorocit convine tuturor, mai putin americanilor si sirienilor: americanilor, din idealism (“Acolo mor oameni nevinovati, civili, femei si copii!”), iar sirienilor, pentru ca e tara lor, care e distrusa pas cu pas si zi de zi. Si, da, sa nu uit: le sunt ucise familiile (amanunt oarecum inedit pentru prosti). Dar papusarilor din Europa si din Rusia le convine perfect: lui Putin, pentru ca o Sirie macinata de razboi e o minunata piata de desfacere pentru armament, iar europenilor, pentru ca o Sirie distrusa va trebui reconstruita. Si ghici cine va primi contractele pentru refacerea infrastructurii?

Sase. Assad e terminat, cum era si Ceausescu in 1989, cand a primit vizita lui Gorbaciov. Dar, cu Assad sau fara, cu lovituri aeriene americane sau fara, razboiul civil va continua, dupa model libanez: pai, daca razboiul civil din Liban a durat 15 ani (cu interventie siriana cu tot!), atunci de ce asta de-acum sa se termine repede?!

Nea Cata si coaja de banana

Aceasta poveste are mai mult sens daca este relatata din punctul de vedere al lui Nea Cata, pentru ca altfel isi pierde 90% din farmec. Sa-i dam, deci, cuvantul!

“Eram la mine la bara, jucam Pase, pase, gol, cu Nea Mihaita si c-un pistulac, nu mai stiu cine era. La un moment dat, Nea Mihaita da mingea peste poarta, c-o bolta mare, mingea cade in ghena din spatele barei, iar Nea Mihaita se duce-n ghena s-o recupereze. Din dreapta, cum stateam eu in poarta, vine Volga aia penibila, a lui Ticalosu de la scara B; la volan, Ticalosu in persoana. Cand ajunge in fata portii, adica a barei, Volga opreste in scrasnet de frane, Ticalosu coboara din masina si-mi sterge o palma de-mi tiuie urechile: jart! Raman tablou, dar am totusi prezenta de spirit sa-l intreb: “Ce-ai, nene, ce dai, ce ti-am facut?!”. Ticalosu imi raspunde peste umar, urcandu-se la volan: “Sa te-nveti minte alta data, sa nu mai arunci in mine cu coji de banana!”. Demareaza si pleaca. Eu raman mut. Ma uit la pistulac, nici ala nu intelegea nimic. Ma uit in gunoi dupa Nea Mihaita, nu era nicaieri; ma uit mai bine, Nea Mihaita era departe, la vreo 100 de metri, fugea prin spatele blocului D7, cocosat de spinare ca la Iepureasca.”

Ce se intamplase?

Ii iau cuvantul lui Nea Cata si mi-l dau mie. Cu o zi-doua inainte, citisem nu stiu unde ca cica comicul e dat de “le placage de la mécanique sur du vivant”, adica razi atunci cand calca unul pe-o coaja de banana si cade gramada. Am vrut sa verific teoria. Inspiratia, geniala ca orice inspiratie, mi-a venit cand am vazut o coaja de banana in gunoi si pe Ticalosu venind pe alee, cu geamul de la Volga deschis pana jos, incetinind ca sa ia curba la stanga. Am luat coaja de banana din tomberon si-am incercat s-o arunc cu maxima precizie sub roata din spate-stanga a Volgai, ca sa vad masina cum derapeaza si intra cu fundu-n gard, la scara F. Dar, fiind un tintas mizerabil (spre deosebire de Nea Cata, ce excela la sportul asta), am nimerit cu coaja aia fix in capul Ticalosului, i-am facut coaja fes, cum s-ar zice. Vazand catastrofa, am tulit-o la timp din ghena, astfel incat idiotul de Ticalosu nu i-a vazut decat pe Nea Cata si pe pistulac; l-a ales pe Nea Cata, ca era mai inalt, si a decis ca ala-i criminalul care l-a atacat cu coaja, in mod perfid. Dupa care, jart, a facut dreptate, in mintea aia a lui de Ticalos.

Recitind ce-am scris pana acum, imi dau seama ca mi-a scapat ceva, ceva esential. Sigur, faptele sunt corect relatate, ma rog, atat cat mi le-aduc aminte (e insa si Nea Cata pe-aici, cu  memoria lui, asa ca micile erori pot fi indreptate urgent); dar tabloul de ansamblu nu e deloc clar.

Iar acest tablou de ansamblu e simplu: toate aceste intamplari, fixate aici in scris pentru uzul frunzarilor, aveau loc undeva la marginea cartierului Berceni (el insusi o periferie), intr-un spatiu extrem de mic, delimitat de patru blocuri comuniste: D7, D6, D5, D23. Din motive pe care nu le stiu, locatarii (copiii!) din D5 si D6 nu “existau”, erau niste straini pentru noi, niste alieni. Raman blocurile D7 si D23. Dar nu in intregime. Scarile A si B din D23, ca si scarile A, B, C si D din D7, erau populate de alti alieni, la fel de stranii. Raman doua scari din D7 (E si F), plus patru scari din D23 (C, D, E si F), plus playgroundul din spatele blocului D23 (cel cu aninul). Plus doua bare de batut covoare (folosite ca porti de fotbal), cu doua ghene de gunoi, cate una in spatele fiecarei bare. Plus niste “spatii verzi” (care acum sunt parcari), de unde eram constant izgoniti, pentru ca, daca ne jucam acolo, “calcam pe iarba” (?!). Asta era tot. In materie de joaca, asta era tot spatiul nostru outdoors (sau outdoor, ca niciodata n-am inteles diferenta intre termeni!). Mai era si scoala, mai erau si “teritoriile” din apartamentele parintilor (pe care, din pacate, trebuia sa le impartim cu acestia). Si atat. Asta era lumea. Sase scari de bloc si doua ghene de gunoi. Explicati-le asta copiilor vostri!

Stiti la cine ma gandesc? La copiii refugiatilor afgani, aia care au crescut in lagarele din Pakistan (Jalozai, de exemplu), si au revenit in Afganistan sub forma de talibani, cand s-au facut mari. Si care au impanzit acum lumea, sub forma de teroristi (“soldati ai lui Dumnezeu”), perpetratori de razboaie sfinte. Cum ati impanzit si voi lumea, frunzarilor, perpetratori de trai mai bun. Fiecare cu seinen Kampf!

Deci, Nea Cata? Te-asteptai? Am plecat de la povestea cu coaja de banana si am terminat prin a te compara c-un taliban! Vezi ce patesti, daca-mi sugerezi subiecte pentru megaproiect?!

Despre destinul Ticalosului, intr-un post ulterior. Era un personaj!

Viata de ateu

Am vrut sa intitulez acest text “Pariul lui Pascal (II)”, dar nu ar fi fost corect fata de preopinentul meu, cunoscutul si popularul Oter. Din acest motiv ii raspund cu un text centrat pe singura problema reala pe care o ridica raspunsul lui, altfel usor de combatut (ca intotdeauna, Oterul se descurca mai greu in jungla cuvintelor, ca orice inginer). Am sa las cele scrise de el in italice, iar eu am sa scriu cu caractere obisnuite, astfel incat sa fie clar cine-i cine, in discutie:

Sint de acord ca in "Dianei nr.4" (carciuma unde stateam la povesti, nota mea) eram pe ulei si ca discutia era poate nepotrivita. Oricum, mi-a placut ce ai scris cu intilnirea fiecaruia dintre noi cu religia in alta perioada a vietii. Asta poate deveni un subiect pentru alta poveste (mai ales ca eu nu m-am intilnit cu religia ci cu Dumnezeu).

Din primul paragraf sare-n ochi o inexactitate cat China: “eu nu m-am intalnit cu religia ci cu Dumnezeu”. Mon vieux, exclud intentia de neonestitate, dar tu nu te-ai intalnit cu Dumnezeu, nici macar cu “religia” si nici macar cu crestinismul; tu te-ai intalnit cu o institutie particulara numita Biserica Ortodoxa Romana. Daca te-ai fi intalnit cu Dumnezeu, ti-ar fi fost absolut indiferente diferentele de dogma dintre ortodocsii romani si alti crestini (sau si alti deisti/creationisti, in sens larg). Dar nu-ti sunt. E ca si cum ai plati cotizatia de membru la PNL, sa zicem, si ai spune ca tu nu faci parte din gasca lui Crin Antonescu, ci crezi in “ideea de liberalism”. Pare rau, dar nu merge asa!

Citez de mai sus:
“Pai, Pariul pleaca de la premiza ca Dumnezeu e un dobitoc. Un nataflet usor de prostit de catre orice gainar. Daca eu nu cred in El si doar ma fac cum c-as crede, Pariul imi spune c-o sa castig viata vesnica. Prostindu-l pe Dumnezeu in fata. Nu, mersi, I don’t buy it: daca Dumnezeu exista, categoric nu poate fi fraierit in asemenea hal”.

Dar acum, daca recitesc pariul, copiat de tine insuti la sfirsit, nu vad partea in care zice ca il prostesti pe Dumnezeu?! Cel mai probabil este doar evaluarea lui Pascal care te-a deranjat!

Ma mir ca nu vezi ceea ce este evident. Pascal nu incearca sa ofere o dovada a existentei lui Dumnezeu (altii se ocupasera inainte de asta), ci sa ofere o ispita mefistofelica celor care nu pot crede: “Amice, inteleg ca nu poti sa crezi. OK, asta esti tu, I got it. Dar ce pierzi daca incerci sa te prefaci? Gandeste-te, ai totul de castigat si nimic de pierdut! Hai, te rog, gandeste-te!”. Serios, daca ar fi fost asa usor sa crezi, de ce-ar mai exista necredinciosi pe lume, de ce n-am lua cu totii religiile de bune si sa ne-o alegem fiecare pe care-o vrem?! Pai, de-asta. Ca nu putem crede. Am putea sa ne prefacem, da. Dar, daca Dumnezeu exista, nu se va lasa prostit de prefacatoria umana. Atunci?

Pariul este mult mai simplu: "Dumnezeu exista sau nu exista".

Regret ca ai putut scrie ceva atat de inept. Nu la asta se refera pariul. Probabil ca stii si tu asta, dar oi fi sperat ca te iau in serios cand ma iei la misto?!

Pe mine ma intereseaza doar partea filozofica a pariului, lasind la o parte originea lui (a fost spus sau nu de Pascal) sau interpretarile de genul cu "prosteala".

De acord cu prima parte. Profund in dezacord cu a doua parte, deoarece nu este vorba de “interpretari”, ci de pariul propriu-zis. Daca nu se refera la tentativa de a-l prosti pe Dumnezeu, atunci la ce se refera Pascal?!

Inteleg ca nu ti-a placut evaluarea lui Pascal (sau a cui o fi).

Evaluare?! La ce “evaluare” te referi, ca eu n-o vad?!

Asa ca te rog sa evaluezi tu insuti ce ai de cistigat sau pierdut la sfarisitul vietii daca ai crezut ca Dumnezeu exista. Si la fel pentru varianta in care nu ai crezut ca exista.

Aici ai atins esenta chestiunii. Pentru aceste doua fraze a meritat sa construiesc un raspuns, ca restul sunt doar alintari copilaresti (si foarte neatent exprimate, daca-mi permiti sa observ). Bun, deci avem urmatoarele intrebari: ce castiga un ateu in viata daca e ateu? Si ce castiga la sfarsitul vietii (adica in moarte)? La fel, ce castiga un credincios (ma abtin sa scriu “ortodox”) in viata si in moarte?

Incep cu credinciosul. Daca inteleg eu bine, stalpii (emotionali) ai credintei sunt iubirea, speranta si credinta. Adica un credincios stie ca este iubit (de zeitatea suprema din panteonul respectiv: in cazul crestinilor e vorba de Isus, daca am priceput corect. Alte religii au alti zei supremi, dar mecanismul e acelasi), traieste cu speranta unei rasplati transcedentale (“invierea in trup”, in cazul crestinilor, haremul cu 40 de virgine, in cazul musulmanilor, s.a.m.d.), si are certitudine (credinta) in privinta tuturor intrebarilor pe care mintea omeneasca le poate scorni. Si care nu sunt putine. Dimpotriva, as zice ca numarul lor este (cel putin) infinit, ca sa fac si-o gluma a la Chuck Norris.

Bun, deci asta castiga crediniciosul in viata. Trei lucruri pe care oricare om, oricare fiinta umana, oricum ar fi ea, si le doreste inca din pruncie: sa fie inconjurata de iubire, sa fie ferita de frica de necunoscut (viitor), si sa aiba raspunsuri la toate intrebarile care ii framanta mintea si-i rascolesc sufletul. Per-fect. Iubirea lui Dumnezeu/Isus raspunde la prima dorinta, speranta e raspunsul la a doua, iar credinta la a treia. Rotund si elegant ca o minge de baschet. Si in moarte? Sau, cum zici tu, “la sfarsitul vietii”?

Fiecare religie are un raspuns la aceasta ultima intrebare, dar am sa ma rezum la cel crestin: “invierea in trup” si apoi viata vesnica. Sigur, cu conditia electiunii divine, nu asa aiurea. Despre viata vesnica nu am nimic de spus (pentru ca daca as spune ceva mi-ar fi imposibil sa nu ricanez), dar despre invierea in trup am totusi ceva de comentat: varsta “trupului” ar fi varsta christica, asa-i? Adica 33 de ani. Nu stiu de altii cum erau la 33 de ani, dar tu la varsta aia aveai par pe cap si stiai inca sa razi. Mda, s-ar putea ca pentru tine sa fie o alegere buna. Crestinismul, adica.

Acum, ateul la rand: el cu ce se-alege-n viata? Iubire transcedentala – nu, speranta – nu, credinta – nu. Stie ca s-a nascut din intamplare si va muri din inertie. Daca nu se apuca sa-si caute singur iubirea (printre ceilalti oameni), ramane neiubit, vai de capul lui. Frica de viitorul necunoscut nu i-o alina nicio speranta religioasa, asa ca trebuie sa munceasca si sa-si puna bani la banca (pentru partea de “viata”din viitorul ala necunoscut), si sa lase niste urme care sa “dea seama” de trecerea lui pe aceasta lume (pentru partea de “vesnicie”): un copil, o inventie tehnica, o afacere, o opera artistica, o descoperire stiintifica, o realizare politica (revolutie, independenta de stat, reforma electoral, s.a.m.d.); pe scurt, la fel ca in cazul iubirii, speranta depinde tot de el, de eforturile lui de ateu, mari sau mici, cum or fi. Credinta, in sens de certitudine, e punctul cel mai slab. Ateul n-are nicio certitudine. Trebuie sa munceasca zi de zi, toata viata, pentru a-si construi propria “certitudine” (imagine a lumii/realitatii), care nu e niciodata finala. Adica rotunda. Ca mingea aia de baschet. Dimpotriva, e o certitudine inexacta si incompleta, o certitudine care nu-i certitudine, ci incercare. O nesfarsita cursa intre incercare, eroare, rectificare. Iar incercare, iar eroare, iar rectificare, si asa toata viata, fara nicio concluzie finala, niciodata.

Deci, in cursul vietii, ateul nu se alege cu niciuna dintre prajiturile credinciosului, ci se afla intr-o continua vanatoare a adevarului. Pe care e condamnat sa nu-l “prinda” vreodata, iar el stie asta. E ca un maratonist care isi cunoaste linia de plecare, dar nu si pe cea de sosire. Mai mult, stie ca acea linie e doar in mintea lui, ca e o iluzie, iar el este condamnat sa alerge fara oprire pana la moarte. Daca e alergator adevarat, e fericit cu asta.

Pentru ca pe marginea traseului sunt oameni. Oameni care ii zambesc, care il incurajeaza, care ii dau apa, felii de banana si de portocale, care il bat pe umar si-i striga “Hai ca se poate!”, care, intr-un anumit sens, il admira. Oameni cu care, de fapt, e impreuna. El alearga, iar ei nu, dar fac parte din maraton. Cu totii. Si asta e plata pentru tot efortul.

Bun, deci in privinta vietii, ateul se alege cu cautarea adevarului, efort pe care il impartaseste cu alti oameni. In privinta mortii, ateul nu se alege cu nimic dupa, dar se poate alege cu ceva inainte: libertatea alegerii. Credinciosul nu-si poate alege momentul si felul mortii, dar ateul poate. In fata mortii, ateul e om un liber, intr-un mod in care credinciosul nu e.

Ti-am raspuns? Cautare de adevar, in viata, si libertate in moarte, pentru ateu. Iubire, speranta si credinta in timpul vietii, pentru credincios. Plus viata vesnica, dupa moarte. Este corect?

Nea Cata si aninul

Pe “terenul” de fotbal din spatele blocului D 23 (cartierul Berceni, ultracentral), crescuse, dracul stie cum, un nenorocit de anin (alder, pentru astia care nu mai stiti romaneste, Alnus glutinosa, pentru astia care le-aveti cu taxonomia). Acum, “terenul” nostru de fotbal nu era deloc de fotbal, era un playing ground pentru copilasi, dar fiind amenajat in stil comunist si deloc intretinut, devenise un maidan plin de praf din care se itea, ici-colo, cate-o ruginitura: una fusese balansoar, alta fusese gard de catarat… acum nu mai erau utilizabile pentru copii, dar pe noi ne incurcau teribil la fotbal, desi cate una mai putea fi folosita ca “bara” (cealalta bara fiind improvizata dintr-un pietroi). Ei bine, in acest desert prafos, in acest decor Mad Max, crescuse un anin.

Nu inteleg cum. Aninul creste pe langa ape si in masiv compact, nu e-un arbore care sa “emigreze” (ca voi sau ca plopul, de exemplu; poate d-aia si l-au ales polonii de “copac national”, ca sa descurajeze emigrarea si depopularea tarii!). Against all odds, acest anin crescuse. Mari minunile lui Dumnezeu!

Dar, ca orice copac de marginea apei, si asta isi lasase ramurile sa atarne spre pamant, macar ca acum nu era cazul, ca n-avea de ce apa sa dea, doar de praf. Numai ca pe noi crengile alea plecate ne deranjau teribil in timpul meciurilor: ori de cate ori trebuia sa treci cu mingea pe langa copac, in dribling sau in alergare, erai nevoit sa te apleci de sale ca disperatul, ca altfel luai in plin crengile alea si te rasturnai cu roatele in sus, de rasul picimanilor de pe tusa (accident care s-a intamplat nu doar o data, si nu doar mie). Azi asa, maine asa, pana am decis sa luam masuri. Nea Cata si cu mine, buninteles.

Planul era simplu: asteptam o noapte fara luna, sparlim bomfaierul lui taica-meu (eu), cu care taiem crengile de la baza (Nea Cata), apoi ne cataram in anin si le taiem si p-alea mai de sus (eu). Dar, in noaptea fatidica, Nea Cata si-a luat cafteala si a fost consemnat in casa (nu stiu ce boroboata facuse), asa c-a trebuit sa decid daca merg la risc, fara nimeni care sa-mi tina de sase, sau o las pe alta data. Mi-am asumat riscul. A mers, am taiat in timp util toate ramurile care ne stinghereau; cand bosorogii comunisti, insomniaci, care spionau de la ferestre, au apucat sa-si traga pantalonii de pijama si sa coboare ca sa ma “duca la militie” (?!), eu terminasem treaba si-o tulisem. Ma uitam pe geam, din camera mea: jumatate de noapte au misunat bosorogii pe-acolo, doar-doar s-o intoarce criminalul, sa puna mana pe el. Ii auzeam vorbind: “Au mutilat pomul! Animale! Eu p-astia i-as omori direct!”.

La urmatorul fotbal, Nea Cata si cu mine (care trebuia sa ne prefacem ca nu stim nimic), am avut, in soapta, urmatorul kafkian dialog: “Ce zici, Nea Cata?”. “Proasta treaba, Nea Mihaita”. “Cum, ba, Nea Cata?” (eram stupefiat). “Pai ce-am vorbit noi?”. “Pai ce-am vorbit?”. “Pai n-am zis ca sa taiem crengile ca sa nu ne mai incurce la fotbal?”. “Pai nu le-am taiat pe toate?!” (stupefactia mea luase proportii galactice). “Da’ p-asta n-ai vazut-o?”, zice Nea Cata. Ma uit ca boul. Eram la un metru de anin si ma uitam la el. Nu vedeam nicio creanga pe care s-o fi ratat. Nu ERA nicio creanga pe care s-o fi ratat. Poate Nea Cata innebunise?! S-au mai vazut cazuri. “Care, Nea Cata?”, intreb eu cu blandete (nu e frumos sa razi de omul suferind, de!). “Asta, uite, asta, asta!”. Ma uit iar. Nu era nicio creanga. Ma duc mai aproape, dau rotocol copacului. “Care creanga, Nea Cata?”. “Uite, ba, asta, asta, asta!”. Lui Nea Cata aproape ii dadusera lacrimile de furie: cu degetul aratator imi arata un spatiu vid, in care nu era, evident, nicio creanga. Ma uit la el, ma mai uit odata la copac, iar la el, iar la copac, imi vine o idee: “Nea Cata, uite ce te rog: pune mana pe creanga aia pe care zici c-o vezi!”. Fara sa ezite, Nea Cata face un pas inainte si-si lipeste aratorul de copac: “Uite, ba, asta! Acum o vezi?”.

Intelesesem, in sfarsit: “Pai, Nea Cata, ala-i copacul, aninul, nu e-o creanga!”. Nea Cata se prinde si el care fusese natura neintelegerii si-mi raspunde, botos: “E, pe dracul! E creanga toata ziua: ce, n-are frunze? Ca doar frunzele cresc pe crengi, nu direct pe copaci!”. Pe urma da-i, si razi, si razi.

Tot Nea Cata, in concluzie: “Radem noi, Nea Mihaita, radem, dar daca te prindeau mosii aia, radeam numai eu! Sau, ma rog… eu si aninul!”.

Nea Cata si vapoarele

Nu, ca lui taica-meu i se face, zor-nevoie, dor de tac-su lui Nea Cata; hai in vizita! Mergem la ei, departe rau (doua scari mai incolo, in acelasi bloc), mama lui Nea Cata pune la bataie niste placinte, niste cafele, ma rog, iar taica-su umbla la damigeana si apare cu tuica (stia batranul meu ce stia!). Nea Cata si cu mine, lasati pe dinafara. Ce sa facem, ce sa facem? “Desenati ceva”, ne sugereaza taica-su. Nea Cata produce un caiet studentesc si incepem de zor sa desenam vapoare. Unul, doua, zece! Dupa fiecare vapor desenat ne duceam in sufragerie, la parinti, sa ne admire talentul grafic. Evident, ii deranjam de moarte, ca barfeau de politica, de cat de grea e viata, ma rog, subiectele din anii aia, si nu trebuia “sa auda copiii!”. Noi, gramada pe capul lor, cu vapoarele noastre. Dupa a enspea prezentare de vapoare, tatal lui Nea Cata, exasperat, ne zice: “Ba, ia nu mai desenati aici pe hol, ca faceti galagie! Duceti-va-n camera cu balcon si desenati acolo, ia hai, sa nu va mai prind p-aici!”. Noi ne-am smiorcait ca nu mai avem pe ce desena, ca ni se terminasera foile din caiet, la care zice stapanul casei, inspirat de tuica: “Si ce-mi spuneti mie! Desenati pe pereti!”.

Ne intoarcem in sufragerie dupa vreo ora, timp in care parintii avusesera liniste deplina sa-si injure guvernul si presedintele (dupa cum vedeti, subiectele in Romania sunt cam aceleasi, indiferent de regim). “Haideti sa vedeti, hai sa vedeti!”, incepem sa zbieram la ei, in culmea fericirii (Nea Cata mai fericit ca mine). “Ce sa vedem?”. “Vapoarele”. “A, vapoarele… pai aduceti-le aici, sa le vedem”. “Pai cum sa le-aducem?”. “Veniti cu caietu-ala-ncoa”. Nea Cata si cu mine ne uitam perplecsi unul la altul. “Da’ nu ne-ai zis, tata, sa desenam pe pereti?”, intreaba Nea Cata. “Si pe ce-ati desenat?”, intreaba mamele, amandoua deodata. “Pai, pe pereti!”, raspundem noi, sincer nedumeriti.

In tacere lugubra, cu Nea Cata cap de pluton si taica-meu incheietor, mergem toti din sufragerie in “camera cu balconul”. Pe un perete se lafaia vaporul lui Nea Cata, desenat in creion, lung de vreun metru; pe alt perete era vaporul meu, ceva mai scurt, dar colorat pana pe la jumatate (Nea Cata nu avusese rabdare sa m-astepte sa-l termin, d-aia eram eu mai putin fericit decat el). Vapoarele erau foarte frumoase, din cate-mi amintesc, cu cate trei cosuri din care ieseau valatuci de fum, cu doua ancore (una la prova, alta la pupa), cu tunuri pe punte, cu tot dichisul. Nu aveau insa nume, probabil ca eram prea mici ca sa stim de ceremonia botezului unei nave. Vapoarele au fost admirate in tacere deplina, ceea ce ne jignea pe Nea Cata si pe mine, ca doar munciseram la ele de ne iesisera ochii. Tacerea a fost sparta de maica-mea, intr-un final: “Rodico, da’ voi cand ati terminat de zugravit?”. “Acum doua saptamani”, zice mama lui Nea Cata catre maica-mea, apoi se intoarce catre tatal lui Nea Cata: “Puiule, am ceva de vorbit cu tine”.

Ai mei au incheiat vizita si au plecat acasa, iar Nea Cata si cu mine am avut voie sa iesim la fotbal.

Curios, dar de-atunci n-am mai desenat vapoare, nu stiu de ce. Nea Cata nici atat.