luni, 26 mai 2014

S-au pisat pe noi!

Nu mai e nimic de spus. Dorel e rege, iar Romania e Teleormanul Uniunii Europene. Incepe iar o lunga noapte fesenista, la exact o suta de ani de la nasterea lui Corneliu Coposu.

Imi vine-n minte replica lui Toma Caragiu (din Operatiunea Monstrul): "Unde-am gresit?!".

marți, 6 mai 2014

Dacismul ca tradare de tara



Ma voi screme sa fiu scurt.

Dacismul e o moda recurenta la romani, provenita din complexul de inferioritate al marginalului. Comparatie: asa cum multi microbisti din Romania “tin” cu Manchester United sau cu Bayern Munchen, din dorinta de a se “lipi” de ceva mai grandios decat Unirea Slobozia sau Aurora Ramnicu-Valcea, tot asa multi romani se consoleaza cu dacismul, din dorinta de a masca situatia lor de sarantoci ai Europei. Si pe la altii e boala asta, dar nu la asemenea cote delirante ca la noi: la bulgari se manifesta ca “odrysism”, iar la unguri ca “turanism”. Si altii-s tristi.

Doi: dacismul ar fi o simpla basina fara consecinte, daca n-ar vira spre niste concluzii cu posibile consecinte practice, nefaste binenteles. Adica, romanii fiind daci, inseamna ca istoria lor n-are nimic de datorat Europei, dimpotriva, Italia si Europa datoreaza de fapt dacilor (id est romanilor) intreaga lor dezvoltare actuala, pentru ca “de aici a plecat totul” si ca “noi le-am adus lor civilizatia si scrisul, nu invers”. Ergo, Uniunea Europeana e un imperiu rau si ingrat, care ne impune legi si ne baga politicienii-n puscarie, in loc sa ne zica “mersi” ca i-am ridicat la lumina, prin geniul lui Zamolxe si prin tablitele de la Tartaria.

Trei: nicio diferenta, deci, intre actuala Uniune Europeana si raposata Uniune Sovietica. Doua imperii hraparete care au venit la noi sa fure, dar, atentie, in timp ce Uniunea Sovietica nu ne datora nimic (in afara de tezaur), Uniunea Europeana ne datoreaza, de fapt, totul. Deci “europenii” sunt mai rai si mai prefacuti decat “rusii”, care erau si sunt niste brute, dar “macar nu minteau”!.

Patru: pe acest fir logic, asa cum rusii au renuntat de bunavoie la Uniunea Sovietica (ce nu le aducea niciun avantaj, doar ii storcea de resurse), asa si romanii (sau dacii, ca e acelasi lucru) trebuie sa renunte la Uniunea Europeana, “pana nu e prea tarziu”. Pentru orice patriot roman adevarat, adica dac, aceste lucruri sunt limpezi ca lumina zilei. Cei care nu sunt de aceeasi parere sunt tradatori de tara si trebuie impuscati in cap. Dar, desigur, mai intai trebuie torturati, ca sa fie de invatatura de minte tuturor celor care ar vrea sa tradeze romanismul, adica dacismul.

Cinci: evident, iesirea din UE e la pachet cu cea din NATO. Pentru ca daca exista ceva mai rau si mai anti-dacic decat europenii, acel ceva sunt americanii.

Sase: e greu sa nu observi ca acest discurs dacist e promovat de aceiasi oameni care au fost coloana vertebrala a ceausimului in Romania (pentru cei mai tineri, “ceausismul” a fost varianta romaneasca a “national-comunismului”). Odata cu 1989, acesti oameni au pierdut aproape totul, sau mai exact au pierdut monopolul puterii simbolice: din “centrali” au devenit “marginali”. Statut pe care il detesta profund. Din acest motiv ei sunt de acord cu oricine le-ar promite redarea vechiului lor statut de putere, fie ca acest cineva este Napoleon Savescu, Corneliu Vadim Tudor sau Vladimir Putin. Esential pentru ei, pentru dacisti, e sa ne extermine pe noi (“europenistii”), urmand ca mai apoi sa vada ei ce-o fi. Oricum, “mai rau ca acum, n-are cum sa fie!”.

Sapte, si cu asta inchei: nu cunosc si nici nu intuiesc cum functioneaza mintile lor, dar toti dacistii pe care-i cunosc eu tin partea pro-rusilor in (cvasi-)razboiul din Ucraina. Nu ii deranjeaza ca, daca pro-rusii castiga, tancurile lui Putin vor fi la Reni, adica la nici 20 de kilometri de Galati. Cine sunt, in cazul asta, tradatorii de tara? Dacistii sau “europenistii”?!

Nota: imaginea de frontispiciu reprezinta un tablou al domnului Sorin Feraru, caruia nu i-am cerut permisiunea de a-i folosi lucrarea. Daca nu este de acord cu preluarea mea abuziva, il rog sa ma informeze si o voi sterge imediat.

luni, 5 mai 2014

Mehedinti, aprilie 2014



Da, s-a-ntamplat minunea: am reusit sa ne urnim din Bucuresti si sa facem un prim munte pe anul asta. Minune doi: in aprilie! (Asta e premiera, pe cate imi amintesc eu). Minune trei: aprilie, aprilie, dar nu ne-a plouat deloc! Stati, ca n-am terminat, minune patru: am vazut Dunarea de pe varf! E-adevarat, varful nu era Negoiu (cum spun legendele urbane ale muntomanilor mincinosi) si nici masivul nu era Fagaras, dar orisicat! Dunarea era tot aia din legende, corect?

Bun, s-o-ncep de la inceput, ca pe urma o sa uit si muntele asta, cum le uit pe toate mai nou: am luat trenul de noapte, la zece fara un sfert din Gara de Nord, iar la patru dimineata coboram in Baile Herculane. Franti de oboseala si de nesomn (toti), dar si partial mahmuri (doar eu). Am luat un taxi spre Cerna Sat, iar dupa vreo 20 de kilometri ne-am dat jos si-am inceput traseul, de undeva din spatele hotelului Dumbrava (parca!). Intuneric, ca-ntr-un suflet de pagan; o bura subtire, dar persistenta, insa nu suficient de rea cat s-o numesc “ploaie” (ne-a silit totusi sa ne tragem pelerinele pe noi); valea de torent pe care urcam, Valea Tasnei (“Tz^shnei”), umflata de ploile din zilele precedente, ne-a obligat sa ne descaltam ca s-o traversam. Prima oara!

Pentru ca, in total, am traversat Tasna de vreo sase-sapte ori, uneori sarind din piatra-n piatra, alteori descaltandu-ne. Pe masura ce urcam se lumina de ziua, iar noi aveam din ce in ce mai mult parte de priveliste: muntii Mehedinti, calcarosi, scunzi, calzi, plini de pini-umbrela, asa cum nu vezi nicaieri altundeva in Romania, ca e mult prea frig pentru ei in muntii “reci” (adica toti cei de la noi, cu exceptia muntilor Banatului).

Mici informatii: pe aproape nicio harta nu apare denumirea asta, “Muntii Mehedinti”, pentru ca se prefera denumirea “Muntii Cernei”, cu cele doua creste paralele, creasta Cernei si creasta Mehedinti, despartite net de raul Cerna. Nu vreau sa ma bag peste geografi, dar cred ca e aiurea: Cernei difera foarte mult de Mehedinti, atat ca munti, cat si ca denumiri. De exemplu, cele doua caracteristici definitorii, “giantzurile” si “crovurile” se numesc asa doar pe creasta Mehedinti; pe creasta Cernei nu exista crovuri, iar giantzurile se numesc “ciuceve”!

Acum, sa ne lamurim: giantzurile sunt niste pinteni stancosi care se ridica deasupra raului Cerna, asa, ca niste munti in miniatura sau ca o creasta de dinosaur – poti sa-i compari cu ce vrei, depinde de imaginatie, eu prefer sa inserez niste imagini, sa vezi cu ochii tai:
 
Sau
 
 Asa. Crovurile, in schimb, sunt ceva mult mai placut si mai util: niste doline foarte mari, care arata exact ca niste poieni foarte bine delimitate. Daca n-ai ochi de geolog, nu-ti dai seama ca-s fenomene carstice… eu, de exemplu, nu mi-am dat seama, pana nu mi s-a explicat. Pe de alta parte, nici ciobanii locului nu si-a dat seama, ca unora din crovuri le zic “crovuri” (Crovul cu Apa, Crovul Mare, Crovul Medved).
 
 Altora, insa, le zic “poieni” (Poienile Porcului, Poiana Beletina). Beletina e asta din imagine, din spatele meu.
 
Dar hai ca m-am luat cu vorba si m-am abatut de la traseu: urcam ore in sir pe Valea Tasnei, ajungem la o moara de apa (“moara cu facaie”), prima pe care o vad si eu in afara Muzeului Satului, urcam, urcam, ajungem la stana lui Tanti Maria, ne oprim. Mancam. 20 de lei o portie de mamaliga, branza, cas, urda, lapte: scump, dar eram flamanzi, iar papa a intrat la fix, chit ca doar eu am terminat tot din farfurie, baietii au preferat sa ne “menajeze” pentru sandvisurile carate de acasa!

Da, nici eu nu inteleg. Dar amandoi fiind din acelasi cartier, din Militari, ce pot spune altceva decat: “misterele Militarilor”!

Am zis sarut mana pentru masa in timp ce le alungam pe caprele care se apucasera sa ne roada rucsacii (?!), apoi am continuat drumul. Am trecut prin Crovul cu Apa, unde am mai aflat un cuvant nou: “bunar” (explicatii mai incolo), am urcat apoi pe varful Pietrele Albe, primul varf din Mehedinti urcat de mine, de unde am vazut Dunarea. Touché! Eu, unul, ma puteam intoarce acasa, la drept vorbind, ca-mi bifasem una din obsesiile cu care am inceput sa urc pe munte, acum dracul stie cati ani (prin ’88, parca). Dar eram cu baietii, asa c-am continuat cu coborarea de pe Pietrele Albe (aici in poza suntem la urcare, nu la coborare, dar intelegi tu) si-am dat cu praf de mers prin Plostinioare (doua crovuri mici), pana-n Crovul Medved.
 
Acolo am avut primul dialog in contradictoriu: mai mergem sau ne oprim si campam? Sa nu uitam, mergeam de la 4 dimineata, iar noaptea nu dormiseram aproape deloc, deci starea de oboseala avea, cum sa zic, unele rezoane. Am decis totusi sa mai mergem cat mai putem. Dar, pentru ca eram in crov, am si umplut sticlele cu apa, onoare care mi-a revenit mie, dintr-un motiv extrem de dubios: cica eu am mana lunga! Ca sa intelegeti de ce baietii au produs o asemenea cugetare, trebuie sa stiti ca sursele de apa din crovuri sunt acele bunare de mai sus, adica niste corcituri intre izvoare si fantani: fiind zona carstica, apa poate fi aproape sau departe de suprafata, dupa cum are ea chef. In bunare, de obicei, este aproape, dar vara poate sa dispara, si atunci bunarul functioneaza ca un rezervor pluvial: cand, totusi, ploua, acolo se aduna apa, fiind cel mai jos punct din crov. Cand nu, nu!

Au urmat cele trei Poieni ale Porcului (superbe, numele e la misto), apoi Crovul Mare, unde s-a luat decizia cu doua voturi “pentru” (campare) si unul “impotriva”. Crovul fiind imens (incap acolo vreo 20 de terenuri de fotbal, d-alea oficialele!), n-am avut ceva mai bun de facut decat sa ne punem corturile la mare distanta unul de altul… unul din motive fiind pericolul de sforait (?!), iar altul pericolul de “sarit scantei din foc si perforat cortul”. Care foc? Pai am facut un foc, buninteles, mare cat o sura, ca erau lemne la discretie, mari, mici, groase, subtiri, dar toate uscate iasca. Dar noi fiind turbati de somn, nu ne-am bucurat de foc asa cum ar fi trebuit. Cand e sa fie cu ghinion…

Ziua a doua a fost incomparabil mai usoara: din Crovul Mare am trecut in Poiana Beletina (de fapt, in “coada poienii”), apoi am urcat pe Varful lui Stan, cel mai inalt punct din masiv, iar de acolo am trecut o vaioaga imboschetarita spre punctul turistic poreclit “Varful lui Stan Stancos”, ala pe care-l urca orice turist motorizat, care vine pe sosea, prin Valea Arsascai.
 
Ei bine, de urcat am urcat noi, dar la coborare s-a stricat cutia cu  maimute: am iesit de pe traseul marcat si-am coborat la improvizatie. Greu! Ne-a iesit parul prin caciula. Adica baietilor le-a iesit, ca eu n-aveam par, cu atat mai putin caciula:
 
Restul zilei l-am folosit pentru coborare spre Valea Arsascai, unde am si dormit, intr-un loc de mare improvizatie, dar norocos. Norocos pentru baieti, ca n-am sforait eu ca lumea, sa-i invat minte… in plus, isi bagasera doapele in urechi!

Ziua a treia a fost jenant de usoara, si din motivul ca am gresit drumul si-am ajuns in Cerna Sat in loc sa iesim undeva in drumul spre Closani. Dar eram obositi, asa c-am stabilit in plen ca “lasa ca-i bine si-asa”, am lasat echipamentul in campingul din sat si ne-am repezit pana in varful Cioaca Inalta, de unde ne-am holbat ca prostii la creasta Piatra Closanilor, destinatie a unei viitoare expeditii:
 
Ultima zi a fost de belea: vizita in Cheile Corcoaiei, apoi plecare. Ne-au luat niste masini forestiere (prilej cu care ne-am si pierdut unii de altii), ce ne-au lasat la Apa Neagra, de unde am prins un microbuz spre Targu-Jiu, iar acolo altul, spre Craiova. C-un minut inainte de a intra trenul de la Viena in gara din Craiova, ajungeam si noi! Ne-am suit fara bilet, am platit in tren, ne-am pus pe baut bere si pe pariat (juca Realul in deplasare, in Germania), iar odata coborati in Gara de Nord, ne-am despartit iar: Julius a luat un taxi, iar eu am prins ambele metrouri si eram acasa inainte de 12 noaptea. Sa faci mai putin de 12 ore din Cerna Sat pana in vizuina ta din Berceni, asta da zi cu noroc!

Nu inchei fara o poza de grup:
 
Cel din stanga e Vali, organizatorul, care a pus pe roate toata expeditia, dar care n-are inca experienta de bucatar a lui Tilica, astfel incat ne-a dat crampe la stomac, atat cu supele, cat si cu piureurile; cel din mijloc sunt eu (da, ala cu  nasul rosu, multumesc!), iar cel din dreapta este Julius Putinistul, omul pentru care tradarea de patrie este valoarea suprema in viata. Dupa cum vedeti, chiar si cu o echipa eterogena poti bifa o expeditie reusita, daca ai vreme buna si-un munte care sa merita. Iar masivul Mehedinti… merita!