In umbra Europei

Vad ca e la moda sa citezi din ultima carte a lui Kaplan, In Europe's Shadow, tradusa in romana de Constantin Ardeleanu si Oana Celia Gheorghiu, la editura Humanitas, (ISBN 978-973-50-5148-8). Asa c-o sa citez si eu, ce, adica io-s mai prost... ?!

"Eroilor Aerului erau cuvintele inscrise pe monumentul din Piata Aviatorilor, ridicat in 1935 in memoria pilotilor si a altor pionieri ai aerului din Primul Razboi Mondial. Am prins imediat sensul cuvintelor, facand legatura cu Simfonia a Treia de Beethoven, Eroica. Stiam din ghidurile de calatorie ca romana este o limba latina. 

Dar cuvintele de pe monument m-au facut sa constientizez asta din plin, la fel cum locurile complet cenusii si glaciale si strazile aproape goale mi-au dat senzatia ca ma aflam intr-o lume care nu era asociata de obicei cu latinitatea. 

(E adevarat ca o geografie aparte oferise limbii romane elemente de slava, maghiara, turca, greaca si rromani, pe langa substratul sau tracic - insa baza latina ramane predominanta.)
Dupa Piata Romana, pe bulevardul Gheorghe Magheru am vazut cozile la paine si carburant. Linistea strazii era coplesitoare cand am coborat din autobuz, cu rucsacul in spate, pe strada Academiei. Orasul fusese redus la un vast ecou. Pe strazi erau putine masini, iar oamenii erau acoperiti de aceleasi paltoane amorfe si caciuli de blana ce evocau un exil intern undeva in stepa rasariteana. Trecatorii aveau in maini sacose ieftine de rafie si asteptau sa cumpere paine. Le-am privit fetele: nervoase, timide, stangace, calculate, indurerate, ca si cum s-ar fi luptat sa previna urmatoarea catastrofa. Erau asa de palizi, ca pareau sa nu fi vazut vreodata lumina soarelui.

Era inceputul unuia dintre cele mai sinistre decenii din istoria romanilor, chiar daca represiunea politica fusese mai sufocanta in anii '50, cand comunistii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au ingenuncheat complet o populatie care se opunea ideologiei oficiale. Un distins istoric britanic avea sa scrie mai tarziu ca in anii '80 romanii fusesera redusi ''la o stare animalica, preocupati fiind doar de problemele supravietuirii de la o zi la alta".

Situatia s-a deteriorat treptat, cu penurii de alimente, carburant, apa si electricitate mai mari decat cele din timpul Primului Razboi Mondial. La sfarsitul anului 1982 circula un zvon cum ca painea era tinuta in brutarii vreme de 24 de ore inainte sa fie scoasa la vanzare, ca sa se usuce si oamenii sa cumpere mai putin. O gluma din acea perioada spunea: "Daca ne-ar invada rusii, am manca si noi ca cehii si-am avea pasapoarte ca ungurii." Pe la mijlocul deceniului, autobuzele nu mai mergeau cu motorina, ci foloseau un combustibil mai ieftin si mai periculos - gazul metan, tinut in rezervoare pe acoperis. 

Alesesem hotelul Muntenia de pe strada Academiei, pomenit intr-un ghid de prezentare al orasului: era in centru si costa destul de putin, mai putin de 25 de dolari pe noapte. Despre camera imi amintesc doar ca era intunecata si avea un singur bec chior, cu toaleta si dusul comune la celalalt capat al unui hol lung si rece. Am deschis televizorul alb-negru: discursuri ale liderului si un telefon cu un cablu oxidat ce trecea prin centrala hotelului. In aceste imprejurari triste, am simtit ca ma desprind de fosta mea viata." (paginile 39 - 41).

"Apoi am inceput sa ma separ de breasla jurnalistica, adica sa caut informatii in locuri mai obscure. De exemplu, in timpul altei calatorii la Bucuresti, in 1984, Latham mi-a spus neoficial ca Ceausescu distrugea parti insemnate ale capitalei punand trupele Securitatii sa darame cartiere intregi, cu tot cu biserici ortodoxe, manastiri, sinagogi evreiesti si case de secol XIX: zece mii de imobile in total, multe cu spatiu verde. Locuitorilor li se dadeau cateva ore pentru a-si lua lucrurile inainte sa fie plasat explozibilul. Zona exploziilor, unde urmau sa se construiasca un centru civic in stilul stalinist auster si blocuri de locuinte, era numita "Ceaushima" de catre romanii suficient de curajosi pentru a vorbi cu diplomatii straini. Latham, care vazuse planurile pentru noile cladiri de partid si bulevardele pentru defilari, compara aceasta intreprindere colosala cu ceea ce "Albert Speer ar fi putut face pentru Adolf Hitler daca Reichul de 1000 de ani ar fi devenit realitate". Cand am discutat subiectul intr-un articol de revista cateva luni mai tarziu, am devenit persona non grata in Romania timp de cinci ani, pana la caderea lui Ceausescu". (pagina 43)

"Odata chiar l-am vazut pe dictator de aproape, la un congres al PCR. Se urcase la tribuna, si cei 4000 de tovarasi prezenti s-au ridicat in picioare scandand puternic "Cea-u-ses-cu, Cea-u-ses-cu..." Tiranul, cu barbia usor ridicata, a privit impasibil timp de trei minute, cu sotia sa, Elena, langa el. Apoi si-a ridicat putin mana intr-un gest ce amintea vag de salutul lui Hitler, la vederea caruia sala a tacut instantaneu. 

Stand sub portretul sau imens, s-a lansat intr-un discurs intrerupt de cinci ori de cateva minute de aplauze si scandari de "Cea-u-ses-cu, Cea-u-ses-cu", pe care le oprea cu un gest al mainii. A vorbit timp de 90 de minute despre teoria si ideologia socialista. Figurile din sala au avut tot timpul un aer ingrozit. Nimeni nu indraznea sa se opreasca din aplauze si din scandari pana ce dictatorul nu-si ridica bratul". (pagina 45)

Autorul descrie aici ce-a vazut in a doua lui calatorie in Romania, in 1981. Kaplan a mai vizitat Romania in 1973, 1984, 1990, 1998, 2013 si 2014. 

Jurnalul unei calatorii in Principatele Dunarene (1853)

"A devenit o moda sa se vorbeasca despre munteni si moldoveni cu dispret, sa li se ia in deradere institutiile si sa se spuna ca se balacesc in imoralitate, ignoranta si desfranare. Printre cei mai sonori din corul calomniatorilor se numara o parte dintre proprii concetateni nemultumiti. Putine lucruri sunt mai prielnice pentru ambitiile Rusiei decat strigatele premeditate de acest fel. Sa-i dam de inteles Europei ca aceste Principate sunt tinuturi salbatice, locuite de o adunatura de semibarbari depravati, iar crima de a le anexa va fi trecuta cu vederea, caci va servi cauza civilizatiei si virtutii.
Aceste tari sunt rar vizitate de turisti; ele se intind dincolo de rutele cunoscute. Drumurile sunt intotdeauna proaste si se poate spune ca sunt impracticabile sapte luni pe an. Englezul care ierneaza la Roma sau la Napoli, sau care-si petrece vacanta de vara pe Rin sau in Elvetia greu poate fi convins sa suporte neplacerile biroului politiei [...] ca apoi sa strabata [...] sesurile Moldovei si Tarii Romanesti. Nu sunt ruine care sa-l atraga pe pasionatul de antichitati, nu sunt peisaje care sa-l incante pe poet si nici scoli spre care sa se indrepte studentii. Aici nu se gaseste nici confortul Europei Occidentale, nici romantismul Orientului. Este un colt nebatut, netrecut pe harta lumii. Acest anonimat este fatal pentru Principate. Locuitorii pot fi asupriti si exploatati, injositi si defaimati cu impunitate. Englezii ajung atat de rar in Bucuresti, incat sunt singurul calator englez din oras si singurul care l-a vizitat de un an si jumatate". (pagina 66)

Vladimir Putin's birthday (7 October 1952). Nervous?

Krokodil magazine is planning a spectacular comeback!

Adolf Hitler's birthday (20 April 1889). Nervous?

Soldiers of Adolf Hitler's Wehrmacht fighting Russians on Black Sea coastline in 1941

O fotografie pentru vesnicie

Trei ani in Romania 1870 - 1873

In iunie 1878, britanicul James William Ozanne scria in volumul sau de amintiri ("Three years in Romania", publicata la editura la Chapman & Hall si tradusa in romana in 2015, de Iulia Vladimirov, la editura Humanitas, cu titlul de mai sus ("Trei ani in Romania. 1870 - 1873", ISBN 978-973-504816-7), la pagina 148, capitolul "O escapada in Transilvania": 

"Marele vis de atunci al ofiterilor romani, inainte ca Rusia sa le influenteze planurile, era refacerea vechii provincii Dacia prin cucerirea si inglobarea Transilvaniei. Daca ar fi putut obtine Ardealul, Bucovina si restul Basarabiei, ar fi fost, spuneau ei, fericiti pe vecie. Toata aceasta poveste era, desigur, foarte amuzanta, caci ar fi putut la fel de bine sa incerce sa se catere pe Luna. Oricum, cine stie ce surprize ar putea sa ne rezerve timpul unora dintre noi?". 

Comentez si eu, na, ca omul pe care nu l-a-ntrebat nimeni nimic:

1. La 40 de ani de la momentul scrierii cartii, aceasta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Sa nu uitam ca ceea ce acum pare, daca nu banal, oricum "de la sine inteles", a fost pentru romanii de atunci un "mare vis". Bine macar ca aveau curajul sa viseze. 

2. La 91 de ani de la momentul scrierii cartii, o alta poveste foarte amuzanta a devenit realitate. Nu "ofiterii romani" s-au catarat pe Luna, ci ofiterii americani. Viitorul este al celor care au curajul sa viseze.

3. "... inainte ca Rusia sa le influenteze planurile": autorul voia sa spuna ca dobandirea Dobrogei nu intra absolut deloc in vederile romanilor, care aveau ochii atintiti spre vest si spre Europa, nu spre est si spre iesirea la mare. La "chestia" cu Rusia, cu planurile si cu Dobrogea am sa revin.

4. "restul Basarabiei": la momentul scrierii cartii, Romania includea jumatatea de sud-vest a Bugeacului (judetele Cahul, Bolgrad si Ismail), pe care le-a cedat Rusiei in schimbul Dobrogei, in urma prevederilor Congresului de la Berlin. 

La pagina 152, autorul ii descrie pe secui:

"Secuii, care sunt prototipul faimosilor husari, sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania. Sunt oameni admirabili si vorbesc cea mai curata limba maghiara. Sunt cei mai maghiari dintre maghiari si au constituit coloana vertebrala a cavaleriei austriece din timpuri imemoriale, cu cai, uniforme si echipament de prima mana. In trecut, excelenta reputatie a husarilor secui si modul lor romantic de viata le-a adus alaturi o multime de ofiteri britanici. Vremurile insa s-au schimbat, si noi odata cu ele". 

Comentarii:

1. N-am nimic de comentat, caracterizarea secuilor mi se pare OK, chiar daca pentru romani exista acolo o insulta implicita ("Secuii [...] sunt crema populatiilor ce traiesc in Transilvania"), iar "timpurile imemoriale" erau exact 167 de ani, adica de cand austriecii cucerisera Transilvania (Pacea de la Satmar, in 1711). 

1'. "Vremurile [...] s-au schimbat, si noi odata cu ele" - pai?

La pagina 153, J.W. Ozanne face si geopolitica locala, cum ii sta bine calatorului, mai ales cand e britanic:

"Dupa ce am stat acolo cateva saptamani (in Brasov, nota mea), ducand un trai pasnic si tihnit, m-am intors la Bucuresti pe acelasi drum pe care venisem, cu forte proaspete. Am pastrat mereu o placuta amintire acestui tinut incantator, care nu este cunoscut si inteles precum ar trebui sa fie. Totusi, intr-o anume privinta pot vorbi hotarat. Alipirea Transilvaniei de Romania, chiar daca ar fi, in cele din urma, acceptata de Austro-Ungaria in schimbul vreunei alte provincii, s-ar dovedi pur si simplu imposibila. Desi sunt, in marea lor majoritate, de origine romana, felul de a fi al oamenilor de aici face ca o asemenea unire sa fie pur si simplu in afara discutiei. Moldo-valahii n-au decat sa exalte stravechea Dacie, dar provincia a fost impartita din vremuri stravechi si nimeni nu se poate lupta cu trecerea timpului. Transilvania este unita cu Ungaria propriu-zisa, si asa si trebuie sa fie; a incerca orice fel de schimbare ar insemna o greseala ireparabila" . 

Comentariu:

1. Fiecare cititor al acestui pasaj intelege ceea ce doreste, asa ca nu ma reped sa explic eu, mot, ce-a vrut sa spuna autorul. Observ doar ca, intre 1815 si 1871, Europa avusese parte de o lunga pace si de frontiere statale stabile (intre cele patru imperii continentale, dar tot frontiere erau si alea!). In 1871, Germania obtinuse, prin razboi, Alsacia si Lorena de la Franta, iar echilibrul continental se fisurase. "Ireparabil", cum spune autorul nostru. Pentru el, ca britanic, stricarea echilibrului continental era o adevarata catastrofa, pentru ca deschidea calea spre un sir de razboaie "continentale" din care Marea Britanie n-avea nimic de castigat si avea totul de pierdut, ca pe vremea lui Napoleon (cand trebuia sa se alieze ba cu unul, ba cu altul, si uite asa se cheltuiau banii tarii). Intuitia lui Ozanne era, fie ca ne place sau nu, corecta: retrasarea frontierelor de stat, mai ales in zone fragmentate lingvistic (Europa de Est), nu se poate face altfel decat prin dezechilibre majore si imense suferinte umane. Dupa 1878, frontierele statelor europene au mai fost in mod masiv retrasate de doua ori: dupa Primul si dupa Al doilea Razboi Mondial. Nu cred ca-i gresit sa spun ca aceste doua evenimente istorice au implicat "imense suferinte umane"! 

La pagina 166, citim:

"Iar rana cea mai dureroasa dintre toate a fost revendicarea acelei parti din Basarabia (sud-vestul Bugeacului, nota mea) care fusese redata Romaniei in urma Razboiului Crimeei. In trecut, intreaga Basarabie apartinea, asa cum am mai spus, Moldovei; abia in anul 1812 a fost cedata, in mod nedrept, Rusiei. prin urmare, tarul ar fi dat dovada de eleganta daca ar fi inapoiat restul Basarabiei prietenilor sai romani. Oricum, in loc sa manifeste generozitate ori macar sa dea dovada de cinste elementara, tarul a pretins acea parte a Basarabiei care apartinea Romaniei in schimbul Dobrogei, un tinut lipsit de importanta".

Comentariu:

1. Incredibila orbire pentru un britanic, adica un om care intelegea importanta comertului maritim! "Un tinut lipsit de importanta"! Actualul plaman comercial al Romaniei era vazut in epoca, nu numai de acest (obscur) cetatean britanic, dar si de intreaga clasa politica romaneasca, ca fiind "lipsit de importanta"; fabuloasa miopie strategica! Singura explicatie pe care mi-o pot oferi este ca in Basarabia aveau boierii (id est politicienii epocii) mosii, pe care sperau sa si le recupereze de la rusi, pe cand in Dobrogea nu aveau nimic, asa c-au fost nevoiti sa improprietareasca colonisti, adusi majoritar din sudul Transilvaniei ("mocanii", din care se trage si neamul meu, ramurile Buzea, Ionascu si Lupu; ramurile Ilea si Oprean au ramas in Transilvania). 

Nu pot incheia citatele fara a le da si nationalistilor o mica satisfactie. Pagina 147:

"Ardealul [...] s-a dovedit, de-a lungul timpului, un adevarat refugiu pentru daco-romani, atunci cand gotii, hunii si alte neamuri salbatice au trecut, in goana cailor, prin tinuturile lor. Patru cincimi dintre locuitorii Transilvaniei sunt de origine romana; multi dintre ei, impreuna cu o parte din secui, trec granita in fiecare an ca sa-si gaseasca de lucru si sa-si duca turmele si cirezile la pascut. Restul populatiei din Transilvania este reprezentata de mosierii maghiari si de colonistii saxoni, care au fost invitati de regele Geza al II-lea, in secolul XII, sa se stabileasca in tara, unde au si ramas".

Comentariu (ultimul, promit):

Auzi, ca-n 1878, in Transilvania erau numai husari secui, tarani romani, mosieri maghiari si colonisti saxoni! Pai si oamenii unde erau?!

E clar, William James Ozanne nu-i o sursa informativa de prima mana. Totusi, cartea lui e uneori instructiva, mai ales prin prisma "privirii calatorului", asa ca o recomand. Se citeste usor, mie mi-a luat o dupa-amiaza de leneveala. 

Perestroika 1987 - 1991

Potentialul financiar al votcii a atras de timpuriu atentia tarilor. Pe la jumatatea secolului al XVII-lea, statul detinea practic monopolul distilarii si vanzarii, iar in cea mai mare parte a secolului XIX-lea o treime din banii publici provenea din vanzarea de alcool. Apoi a venit Primul Razboi Mondial. Nefericitul tar Nicolae al II-lea si-a obligat imperiul la abstinenta, temandu-se de dezastrul din Razboiul Ruso-Japonez, desfasurat cu un deceniu mai devreme, o umilinta atribuita starii de ebrietate a militarilor. Proasta miscare. Interdictia spirtoaselor de catre Nicolae a golit lazile de razboi ale Rusiei; epidemia de distilare ilicita a destabilizat piata cerealelor, de importanta cruciala. Lipsa de grau a dus la foamete; foametea a dus la revolutie. (Poate ca in amurgul propriului imperiu in ruina, Gorbaciov ar fi trebuit sa acorde mai multa atentie istoriei?).

Chiar si asa, bolsevicii nu erau admiratori ai votcii si initial au mentinut prohibitia. Lenin, care din cand in cand se desfata cu vin alb sau bere nemteasca la Munchen in exil, insista ca proletariatul rus ''nu are nevoie sa se ameteasca" si deplangea faptul ca statul lui utopic facea trafic de "basamac". Cu toate acestea, proletariatul simtea altfel. Vaduvit de votca, se matolea pana nu mai stia de el cu samahon furnizat de taranii care preferau sa-si devieze insuficientele rezerve de grau pretios si paine inspre distilarea ilegala decat sa le predea bolsevicilor care le rechizitionau. Viitura samahonului a maturat toate barierele de protectie din calea ei. Pe la jumatatea anilor 1920 intrase iarasi in vigoare monopolul total al statului asupra bauturilor alcoolice.

Cel mai inflacarat sustinator al monopolului? Un anume Iosif Vissarionovici Stalin. "Socialismul nu poate fi construit cu manusi albe", s-a repezit el la tovarasii neincrezatori la congresul din 1925 al Partidului. In absenta oricarei altei surse de capital, vanzarile de alcool puteau constitui o vaca de muls provizorie. "Provizoriul" s-a prelungit mult, finantand mare parte din industrializarea vertiginoasa a lui Stalin si, mai tarziu, din industria militara.

A izbucnit Al Doilea Razboi Mondial; Rusia tragea mai departe la masea. Un accesoriu clasic al intelepciunii de razboi erau "cele 100 de grame ale comisarului" - ratia de votca alocata combatantilor (cam un pahar mare), prescrisa de protectorul de la Leningrad al bunicului meu, incompetentul comisar Klim Vorosilov. Votca curgea in valuri si pe front. In ciuda cresterii masive a preturilor, a furnizat o sesime din veniturile statului in 1944 si 1945 - cea mai importanta sursa de venit a imperiului asediat.

In zilele lui Brejnev, Uniunea Sovietica era in gheara colectiva a "febrei albe" (sevraj). Sau, ca sa folosesc argoul nostru de casa, Rusia era 

kak sapojnik - beata ca un cizmar
v stelku - beata manga
v dugu - beata plug
kosaia - beata chioara
na broviah - cazuta-n sprancene
na rogah - cazuta-n coarne
pod bankoi - sub borcan
vdrebezgi - in bucati

La aceasta vreme, ritualurile nationale de baut fusesera demult stabilite, codificate, mitologizate la nesfarsit. Anii '70 au reprezentat culmea gloriei pentru pollitra (sticla de jumatate de litru), care costa 3,62 ruble, un numar cu efect talismanic asupra psihicului national. Sacramentalul granennii stakan (paharul cu 12 fatete); ritualul impartirii in na troih (impartirea unei pollitra la trei bautori); obligatoriul ''udat" pentru a sarbatori orice, de la un tractor nou la doctorat; si "impingerea sticlei" (spaga) in schimbul oricarui serviciu posibil, fie el repararea chiuvetei sau o operatie pe cord deschis.

Votca scanteia in pahar ca poezia Rusiei, mitul ei, bucuria ei metafizica. Cultul, religia si semnificantul ei. Votca era un etalon cultural lichid, un vehicul alimentat cu 40 de grade de alcool pentru a evada din corvoada socialista zilnica. Si, da, era totodata o tragedie nationala masiva. La fel de semnificativ, inainte - si in special in timpul - eforturilor lui Gorbaciov impotriva alcoolului, pollitra a servit drept unitate de troc si moneda mult mai stabila decat rubla, ca doar era data oricum pe gat. Votca pe post de remediu? De la raceala comuna (incalzita cu miere) la hipertensiune (in infuzie cu coji de nuci) si la orice indispozitie existentiala te afecta. Rusii gasisera Adevarul in fundul paharului cu votca. 

Si Mihail Sergheevici Gorbaciov le lua acum tocmai acest Adevar.

Spre lauda lui, statisticienii au stabilit mai tarziu ca speranta de viata a barbatilor a crescut in timpul politicii de abstinenta a secretarului general Mineralnii (care bea numai apa minerala). Dupa care a scazut brusc. Intre 1989 si 1994, sub conducerea inecata in votca a lui Boris Eltin, rata deceselor in randul barbatilor cu varste cuprinse intre 35 si 45 de ani a crescut cu 74%. Dar, vorba lui Maiakovski: "Mai bine sa mori de votca decat sa mori de plictiseala".

Plictiseala insemnand... clestele treziei. La un institut de cercetare unde tata a lucrat imbibat cu alcool inainte sa intre la Laboratorul de Cercetare al Mausoleului, il avea de sobutilnik ("co-sticlar", termen care il desemna pe indispensabilul prieten de baut) pe un tamplar batran si pipernicit pe nume Dmitri Feodorovici. Dupa primul pahar, tamplarul vorbea intotdeauna despre fratele lui. Despre cum frate-sau tragea sa moara din cauza unei boli de rinichi si cu Dmitri Feodorovici se strecurase dragastos in spital cu "leacul": o cetvertinka (un sfert de litru) si o muratura mare zemoasa.

Bolnavul de rinichi le-a consumat si si-a dat pe loc ultima suflare.
"Si cand te gandesti ca daca n-as fi ajuns acolo la timp ar fi murit treaz", suspina tamplarul, varsand lacrimi in paharul cu 12 fatete, plin cu votca. Co-sticlarii plangeau laolalta cu el.

Sa mori treaz. Oare exista vreun sfarsit mai teribil pentru un rus?


                                                                                                    ***

fragment din cartea "Arta bucatariei sovietice", de Anya von Bremzen, editura Curtea Veche, 2014, ISBN 978-606-588-768-8, paginile 226-229, capitolul 8, partea a IV-a ("Reveniri"). Titlul original al cartii: "Mastering the Art of Soviet Cooking: A Memoir of Food and Longing".

My Odnoklassniki account

A long, long time ago (a year?) I’ve made an Odnoklassniki account. Why would a Romanian do such a thing? Aren’t Facebook or Twitter far more popular in Europe and in the civilized world? Of course they are, but my goal was different: I wished to make acquaintances among Ukrainians (yes, I know that Odnoklassniki is equally popular in Russia, but Russians are far less smarter than Ukrainians. My last thought is to argue with all kinds of morons!). „Acquaintances” means attractive young women, of course J but also maniac tourists: climbers, city-breakers, rowers, fishermen, bicyclers, mountaineers, historians, photographers, travelers of all sorts. My plan pathetically failed: after a year, I’ve got 1 (one) friend on Odnoklassniki, and of course this man I knew long before having any idea about Odnoklassniki! All in all: or I am the most stupid internet user in Europe, or Odnoklassniki is a fake. A cheap copy of a real thing (Facebook?). Theoretically, Odnoklassniki is not for Ukrainians and Russians only, but also for Moldovans, Azeris, British, Armenians, Georgians, Uzbekis, Turks and Kazakhs. Even for Romanians! Anyone can judge the success of Odnoklassniki: I am the only Romanian there!

What should I tell to Odnoklassniki creator? Or creators? „Sorry, people, but you can do better than this”? Or, simply and bluntly, „Sorry”?! L

Conu Leonida

Please do not shoot the joker. He is doing his best.