duminică, 27 ianuarie 2019

Unde dai și unde crapă

Am citit și eu autobiografia lui Michelle Obama, scrisă – așa cum recunoaște și ea cinstit – cu ajutorul Sarei Corbett, care nu știu cine este dar a făcut o treabă bună. Cât o fi mâna Michellei în cartea asta, cât o fi mâna Sarei, nu știu. Dar mi-e clar că nu e numai mâna Sarei. Explic imediat de ce.

Autobiografia se vrea sinceră și nu foarte autotămâietoare, ceea ce și reușește, în mare măsură. Autoarea se descrie ca „obsedată de control” și „extrem de încăpățânată” (însușiri feminine de care nu se prea îndrăgostesc bărbații, în treacăt fie spus), admite că n-a crezut în șansa lui Barrack decât foarte-foarte târziu (adică abia după ce s-a văzut instalată în Casa Albă, ce să mai vorbim) și descrie cu onestitate stările cumplite de frustrare datorate absențelor de-acasă ale soțului, în perioada de început a luptei politice: nu scrie nicăieri că i-ar fi zis (la acea vreme) lui Barrack ceva de genul „Ești un nimeni, politica nu-i de tine, avem un copil de crescut, de ce vrei să te faci de râs alergând după cai verzi pe pereți când familia ta are atâta nevoie de tine?!”, dar se simte că așa gândea atunci. Și acum ajungem la partea umbrită.

Ceea ce spune Michelle în autobiografie este foarte interesant (n-am putut lăsa ieri cartea din mână până la final), dar și mai interesant este ceea ce nu spune. Iar ce nu spune ea este că Donald Trump nu ar fi ajuns niciodată președintele Statelor Unite fără „ajutorul” soților Obama. Politica lor vizionară, dorința (sinceră!) de a îndrepta lumea cu umărul, a avut în final efecte contrarii. I-a înrăit pe oameni. Barrack Hussein Obama s-a prezentat mereu ca fiind președintele reconcilierii, nu al divizării, dar asta este moștenirea lui politică. O țară mai divizată ca niciodată, cu excepția perioadei de dinainte de Războiul Civil (cam 1846 – 1860). Ce anume s-a întâmplat? Și ce nu spune Michelle în carte?

Se mai întâmplase asta cel puțin o dată, dacă nu de sute de ori în nenumărate țări de-a lungul timpului, dar mă opresc doar la Rusia: în Imperiul Rus, persecutați erau minoritarii religioși (evreii), de gen (femeile) și etnici (nerușii, în special polonezii, moldovenii, balticii, tătarii, caucazienii, finlandezii etc). Când Lenin a luat puterea, a zis că această nedreptate trebuie corectată și a aplicat „discriminarea pozitivă”, adică a adus în centrul puterii femei, evrei, letoni, armeni, georgieni și mulți alții, ceea ce a fost foarte bine, o „reparație” binevenită. Numai că asta a lăsat pe dinafară coloana vertebrală a națiunii, adică pe bărbatul alb creștin, cel care făcea toate muncile grele și periculoase (ca muncitor, țăran, miner, colonist, marinar, tăietor de copaci etc) și care lupta și murea în toate războaiele, ca soldat. Toți erau promovați, numai el, nu. Iar când Stalin a început re-rusificarea aparatului de stat, milioane de oameni i-au aprobat politica... și i-au devenit, practic, complici, că doar Gulagul nu s-a făcut singur! Cu alte cuvinte, discriminarea pozitivă (menită să înlăture o nedreptate) are o consecință cu totul neprevăzută: radicalizarea celor ne-discriminați (pozitiv).

În cartea lui Michelle e foarte mult discutată acuzația care i s-a adus ei ca Primă Doamnă, și anume că era „frustrată și furioasă”. În română nu se prea înțelege. Iar ea, mișelește, nu explică contextul (poate nu și-a imaginat că-i va tradusă autobiografia?!). Cred că prin „frustată și furioasă” îi era atribuit un anumit comportament, o anumită conduită; există un compartament tipic american numit „attitude”, care este apanajul negreselor (sau, în exprimarea autoarei, a „femeilor de culoare”): „Gimme attitude, gi’l, I wanna see attitude!”, i se spune unei negrese de către alte negrese, atunci când ele (alte negrese) consideră că ea (prima negresă) nu-i suficient de obraznică. Despre ce este vorba? Se pare că-i o modă populară printre tinerele negrese să-i jignească neprovocate pe bărbații albi, iar această modă de a jigni (numită „attitude”) reprezintă oarecum „răzbunarea pentru sclavie”. Mie, personal, mi se pare o tâmpenie, dar eu sunt bărbat alb, așa că poate nu sunt tocmai echidistant. Ca european și ca român, „attitude” îmi amintește perfect de comportamentul femeilor rroma când pleacă în haite la cerșit („cerșuit”, cum zic ele), și mai mult nu zic nimic, e deja teren periculos: de negresele din America pot să zic ce vreau aici în România, dar de țigănci, nu! Ne civilizarăm și noi, ne deterăm dracului! Suntem corecți!

Ei bine, Michelle are și ea, ca orice alt om, dublă măsură: când vede prima oară întreg Congresul american (ambele Camere) este „oripilată” de faptul că este compus în majoritate din „bărbați albi”, din foarte puține „femei albe” și nicio „femeie de culoare”. Pe de altă parte, când este studentă și colega ei de cameră (o „femeie albă”) nu se simte OK în seara în care-n cameră are loc o petrecere cu „câțiva colegi” și camera se umple de „bărbați negri” (se înțelege că sunt studenți), tot colega e cvasi-acuzată de rasism. Alt exemplu: în echipa ei personală (a lui Michelle ca Primă Doamnă) sunt numai femei („și de culoare, și albe”), dar există totuși un bărbat („alb”!): grădinarul. Nu știu dacă asta vrea să fie o răzbunare rafinată sau pur și simplu n-a fost ea în stare să găsească o femeie suficient de calificată ca să dea cu sapa, dar așa a procedat. O cred.

Amănuntele istorice ale cărții sunt extrem de interesante, în special datorită faptului că nu sunt văzute dintr-o poziție de decizie (ca a lui Barrack) ci dintr-una de spectatoare, ceea ce se potrivește mult mai bine c-un cititor ca mine (sau ca tine, sau ca noi toți, oameni care n-avem control asupra marilor decizii din politica globală) decât se potrivește viziunea amplă a cărții lui Kissinger, de pildă. E mai ușor să înțelegi istoria pornind de la mic spre mare, decât invers. Păcat că n-avem și o versiune feminină a Războiului Peloponeziac, de pildă! Am fi putut înțelege cu mult mai bine tot conflictul.

Ce mi-a plăcut din carte: totul. Ce mi-a plăcut din ceea ce nu-i scris în carte, dar se înțelege printre rânduri: totul. Ce m-a speriat: diferența uluitoare dintre piața educațională (și ulterior, a muncii) din Statele Unite și echivalentul (echivalentele) lor românești: cei care cred că America „se duce pe pulă” habar n-au de realitate, iar realitatea este că românii tot n-au reușit să înțeleagă valoarea (dar și prețul) educației de calitate. Ce m-a liniștit: faptul că o „viziune” bine-intenționată (urmată de consecințe negative) e contrabalansată în mod natural (dar în timp) de reacția bunului-simț popular. Excesele epocii Obama (birocratizarea aparatului de stat, discriminarea pozitivă, spirala cheltuielilor guvernamentale, politica externă centrată pe concesii, supralicitarea încălzirii globale etc) sunt acum contrabalansate de excesele și mai mari ale epocii Trump (nu le mai înșir că le știți, asta-i istoria în derulare) și acestea, la rândul lor, vor fi contrabalansate de viitoarele politici publice ale succesorului lui Trump. Et caetera.

Lucru ce-mi pare a fi valabil peste tot. După „generația Brexit”, în UK va veni la putere o generație c-o viziune exact opusă; în Franța, după Macron va veni un și mai mare prost; după Orban vor veni  cei mai proeuropeni lideri din toată istoria Ungariei. Ați înțeles unde bat. Puterea uzează. Istoria se răsucește. Valabil și-n România.

Niciun comentariu: