Pe mine mă știți: n-am niciun fel de calitate afară de calitatea șoriciului foarte gros, însușirea de căpetenie a reporterului, dacă chiar vrea să fie reporter; nesimțirea, asta este cheia. Toți cei de la sală se prefăceau că știu perfect de bine ce e aia „zona de confort”, chit că habar n-aveau, așa că m-am expus oprobiului, a mia oară de când lucrez cu Cațavencii, și-am întrebat: „Da’ ce zonă-i asta?”.
Râsete. Vai ce prost e Mihăiță. OK, sunt eu prost, dar uite că și antrenorul s-a încurcat la începutul explicației (pe urmă și-a dat drumul la vorbe), a zis mai întâi că e vorba de comoditate fiziologică, firească după o anumită vârstă („Te instalezi la televizor cu telecomanda-n mână și aia e”), pe urmă a cârmit-o cum că zona de confort ar fi de fapt lenea socială, lenea de a fi atent la oamenii dimprejurul tău („Mergi pe stradă, poet, îți dă unul un pumn în gură și pleacă cu telefonul tău de fițe”), iar la final a ajuns la concluzia că zona de confort e „nivelul zero”. Eu mă uitam ca boul: ce nivel zero, frate?! Dar pe mine nu mă înduioșează nivelurile vreunui antrenor, fie el și bun de gură, așa că nu l-am lăsat să scape: „Ce nivel zero? Adică cum?”. S-a foit (nu-i convenea că-l întreb, avea lecție particulară c-o blondă după ce plecam noi din sală), dar n-avea ce face, a răspuns: „Nivel zero. Să crezi că totul e bine. Că lumea este funcțională și că tu trăiești în ea. Că altcineva are grijă de tine, orice s-ar întâmpla, că doar d-aia plătești impozite: fals. Cine are grijă de tine are grijă ca făptuitorul să-și primească pedeapsa, dacă-i prins; dar atunci, atunci, în acele fracțiuni de clipă în care se întâmplă nenorocirea, n-are nimeni grijă de tine. Ești singur”. Eu am înțeles ce-a vrut să spună, dar ce, credeți că așa merge treaba?! Au început gagicile să protesteze, că nu știu ce, că dom’ profesor, că sunteți în eroare, că vedeți complet greșit chestiunea, că nu suntem în junglă, până când ăsta a tranșat vorbăreala: „Gata. Exersăm rădăcina degetului mare de la piciorul stâng. Aveți dreptate, gagici, nu suntem în junglă. Nu e opozabil”.
articol publicat în numărul 2/2019 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu