berile-de-aur

322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea (II)

2011-12-13T18:11:00.003+02:00

Am reprodus mai jos câteva dintre comentariile pe care diverşi oameni le-au scris la postul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” pe care l-am publicat mai demult. Ia-le:

1.vai de pl voastra nu aveti legatura cu planeta pamant si va dati mari cunoscatori ,omu e o legenda ...dar degeaba va explic daca n`ai cu ce ,n`ai cu ce si basta .Atat am avut de zis dupa ce mi`a fost rusine ca sunt om ,dupa ce am vazut mizeriile scrise pe un blog orfan.Nici nu stiu de ce am dat comentariul pana la urma ,nici raspuns nu merita.

2."daca ai umor, razi, daca nu, te enervezi (ca mine)"
"Bunul simt, inteligenta si umorul nu pot fi dobandite" Intelept chinez
Bunul simţ, inteligenţa şi umorul ar trebui să fie şi calităţile celor care au acces la difuzarea informaţiei şi implicit la formarea gustului publicului.
faptul ca faci public un comentariu de genul asta despre Petre Tutea dovedeste ca esti intr-o mare eroare Parerea mea!Zic asa pt ca toti avem o sansa sa ne revenim.

3.sunt pur si simplu scarbit si dezgustat de parererile unor oameni spalati pe creier mediatic , ce isi fac publice opiniile subliminale fata de o mare personalitate care citindu-i opera te face sa crezi ca un animal atat de prost si incompetent(ca cel care detine acest blog) sa fie pur si simplu de capu' lui in univers ... Pun pariu ca tu esti genu' de om ce spune "Sunt ateu" dar singurul lucru care il stii despre atei este faptu ca ei nu cred in Dumnezeu ... nici eu nu cred in "mantuitori" si alte mizerii scrise pentru a tine populatia pamantului sub papuc , dar un om care are atat de mult patriotism in el, in timnpul lui asteptandu'se ca Romania sa ajunga undeva departe , nestiind ca marea majoritate a populatiei romaniei o sa fie o adunatura de idioti spalati pe creier(ca cel care detine acest blog Pisat pe el) , nu merita sa fie pus la zid de toti prostii romaniei actuale ... pot sa spun cu ura fata de voi (cel care ai scris mizeria si cei ca tine) ca esti cel mai mare incompetent si cei care iti dau dreptate nu sunt departe de tine

4.comentariile sunt de prisos. E o chestiune de opinie ceea ce expune autorul acestui articol. Ca il minimalizeaza pe Tutea pana la nivelul unui oarecare nu e o tragedie. Ca naste prozeliti care nici macar nu mai citesc ei insisi inainte de a da cu parul...e trist! Nu sunt de acord cu ceea ce emite misu pentru ca Tutea nu poate fi anacronic si mediocru atata timp cat va exista o societate pe meleagurile astea formata din indivizi ca noi.

5.Petre Tutea a strans in el mai multa inteligenta, credinta si patriotism decat a strans tot arborele tau genealogic in ultimul mileniu. Este cel putin tulburator ca un om ca mihai buzea indrazneste sa jigneasca un titan precum Petre Tutea. Despre tine nu a auzit nimeni vreodata si totusi iti permiti sa jignesti, esti un veritabil critic. Sunt curios daca tu la 90 de ani, in cazul in care ii vei prinde, vei avea macar a miia parte din luciditatea acestui Om...

Iată acum ce spune Andrei Pleşu despre Petre Ţuţea. Ţin doar să amintesc că Pleşu l-a cunoscut personal pe Ţuţea şi că are aceleaşi opinii creştin-ortodoxe ca el. Deasemeni, e bine de avut în vedere că maestrul lui Pleşu (Constantin Noica) şi cu Ţuţea au fost colegi de generaţie, au făcut amândoi parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu şi au avut păreri politice şi filozofice extrem de asemănătoare:

„Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe Petre Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale), era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu e vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi îndeplinesc vocaţia reală.” Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a existenţei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă şi mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionalitatea lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi închegate în jurul unei opţiuni.” […] “Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în puşcărie pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae şi răcoarea câtorva biserici”, sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. […] “Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despre asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului), sau, dimpotrivă, neaşteptat de conciliant.”

Aici este spus totul. Evident, pentru cine ştie să citească: Petre Ţuţea a fost un om cu mari calităţi şi mari defecte, pe care nu ezită să i le recunoască, în bună tradiţie („Tu mi-eşti prieten, Platon, dar adevărul mi-e mai prieten”), unul care l-a cunoscut, l-a iubit şi l-a înţeles pe Ţuţea. Şi care îi împărtăşea o mare parte din păreri (dar nu pe toate!). Mai mult, Pleşu, fără să fie deranjat (poate vag amuzat) de prostioarele debitate uneori de Ţuţea, se arată foarte deranjat de „admiratorii” lui, ce care i-au construit legenda despre care vorbeşte, în mica lui română de improvizaţie, autorul primului comentariu.

Problema este exact asta: Ţuţea ar fi vrut să fie un maestru. Al unor ucenici capabili. Cât a fost în putere, n-a avut şansa asta. Când era decrepit, a apărut această şansă, dar el nu mai era capabil să fie un adevărat maestru: era complet depăşit. Ucenicii care s-au strans în jurul lui, dar mai ales în jurul legendei lui, erau proşti. Totuşi, deşi probabil i-a „citit”, Ţuţea n-a avut puterea să se abţină, aşa că a predicat pentru proştii care-l ascultau. Păcat. Ar fi putut fi un maestru adevărat dacă tăcea (ca Alexandru Dragomir, de exemplu). Sau dacă scria. El a ales nu să tacă, nici să scrie, ci să vorbească. Proştii i-au consemnat spusele şi aşa a luat naştere volumaşul „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, în care e foarte puţin probabil ca Ţuţea însuşi să se fi recunoscut cu plăcere.

Ca oricine din generaţia mea, şi eu am căutat maeştri. Din păcate, pentru mine, Ţuţea n-a putut funcţiona ca maestru, ci ca o caricatură de maestru, ca un „Aşa nu!”. E de mirare că sunt supărat pe el?!

A cincea Unire

2011-12-02T13:51:00.003+02:00

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.
1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.
1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.
august 1916: Armata Română trece munţii.
1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).
1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.
1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.
15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.
22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.
22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.
28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.
21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.
15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.
1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.
20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.
30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.
3 august 1919: românii ocupă Budapesta.
august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.
28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.
4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!

A patra Unire

2011-11-28T11:31:00.004+02:00

Aşa cum (nu) se ştie şi cunoaşte, azi e ziua Bucovinei. Cel puţin a Bucovinei de Sud, cea care a rămas la România; cea de nord, pe care ucrainienii o numesc „Ţerniveska Oblast” (Regiunea Cernăuţi) n-are nici un motiv să considere 28 noiembrie zi de sărbătoare. Ce ar putea sărbători ucrainienii?! Că acum 93 de ani au fost învinşi la vot? Că nemţii, evreii şi polonezii din Bucovina au votat alături de români, pentru unirea cu România, şi împotriva ucrainienilor, adică împotriva unirii Bucovinei cu „Republica Populară a Ucrainei de Vest”? Oricât ar fi de cvasi-uitate tensiunile naţionaliste la Cernăuţi, actuala majoritate ucrainiană nu poate sărbători aşa ceva. Ar fi ca şi cum românii s-ar face muci de bucurie în fiecare an pe 30 august, în cinstea celui de-al doilea arbitraj de la Viena (cunoscut în România ca „Dictat”).

Pe de altă parte, în Bucovina românească, azi e zi mare. De la Vatra Dornei până la Dorohoi, de la Suceava la Rădăuţi, lumea lucră ce lucră, apoi se retrage prin locuri de consumaţie: care la el acasă, care la vecin acasă, care toţi la cârciumă (în zonele industriale). Întrebarea este: a meritat? Altfel spus: au aceşti oameni de ce se bucura, sau beau doar aşa, ca să se afle-n treabă (adică de pretext)? Oricât ar părea de ciudat, răspunsul e: a meritat. Unirea de acum 93 de ani a fost rentabilă pentru bucovineni. Mulţi dintre ei au regretat-o şi în interbelic, şi în 1940, şi în 1941, dar acum n-o regretă nimeni. Şi de ce? Pentru că au termen de comparaţie foarte la îndemână, uite de ce!

Oricine poate trece frontiera, legal şi fără nici o problemă (nu mai trebuie viză ca să intri în Ucraina), şi să vadă cu ochii lui. Ce să vadă? Diferenţa s-o vadă. În sate, viaţa oamenilor e cam la fel, dar oraşele diferă mult, foarte mult. E greu de înţeles pentru noi, ăştia de la Bucureşti, care tot timpul ne văicărim şi ne comparăm cu nemţii, dar cei care cunosc Ucraina reală se pun şi ne ceartă: „Ia mai tăceţi din gură. România este Elveţia, dacă vreţi să ştiţi”.

A doua Unire

2011-11-14T17:34:00.006+02:00

Azi se implinesc 133 de ani de la a doua Unire, cea cu Dobrogea. Din punctul meu de vedere (fiu, nepot si stranepot de dobrogean) este foarte nedrept faptul ca aceasta zi este cel mai putin amintita si "sarbatorita" dintre toate (ia sa vedem: 1 decembrie e sarbatoare nationala, 24 ianuarie e zi libera, de 9 aprilie se mai spune ceva cand ne amintim de "fratii nostri de peste Prut" si de voturile lor, care pica tare bine cui le da cetatenie romana, iar de 28 noiembrie se vorbeste la fel de putin ca de 14 noiembrie. Parca nu la fel de putin, totusi!), desi este singura dintre Uniri care a dat Romaniei greutate geopolitica (iesirea la mare).

Cred ca inteleg motivele acestei treceri sub tacere: din punct de vedere al CP (corectii politici), Dobrogea a fost o zona multietnica (vezi harta) care a devenit aproape monoetnica intr-un secol si ceva; din punct de vedere al nationalistilor fanatici, e singura provincie istorica despre care ei nu pot afirma "romanii, cei mai vechi locuitori"; din punct de vedere al istoricilor facatori de manuale, e cam greu sa explici anexarea Dobrogei care pe un proces normal de "unire" (mai degraba ca pe o prada de razboi si ca pe o mita geopolitica din partea Rusiei, desi e discutabil). Dar pe mine, unul, toate astea nu ma intereseaza. Sunt frustat si furios ca 14 noiembrie nu are acelasi statut ca celelalte patru date. Corect, normal si legal ar fi sa aiba.

Treaba voastra ce faceti, eu azi sarbatoresc in stil propriu unirea Dobrogei cu Romania. Si faptul ca din cauza asta pe mine ma cheama Buzea, si nu Buzeoglu, Buzeov sau Buzeovici.

Raspuns catre d-l Ciprian Teodorescu

2011-11-03T11:22:00.005+02:00

Iata cum vad eu lucrurile:

1. Piesa e de vazut. Du-ti nevasta fara grija, n-o sa va paruiti. In schimb, daca nu mergeti, e posibil sa regretati ca ati lasat piesa asta sa va scape.

2. Chestia cu "infantilizarea cetateanului" care incepe din copilarie, prin deresponsabilizare, dictatura parentala si alte tehnici - asta m-a impresionat pe mine din piesa. Dar poti intelege cu totul alte lucruri de acolo, eventual opuse! E un text foarte bun, foarte bogat in sensuri, si te poti opri pe orice nivel de intelegere vrei. Eu aici m-am oprit, dar eu sunt o greseala.

3. "Libertatea mea inceteaza acolo unde incepe a altuia", parca Rousseau a zis vorba asta. Cum faci sa trasezi linia asta intre autoritate si libertate? Cum faci ca libertatea pe care i-o acorzi copilului tau sa nu devina iresponsabilitate din partea ta? Invers, cum faci ca autoritatea pe care o exerciti sa nu devina depersonalizare? Eu nu stiu sa dau raspunsuri la intrebarile astea. Noroc ca inca n-am copii. Dar cand o sa am?!

4. Ma bucur s-aud ca nu sunt singurul roman care a avut si are de luptat cu fantome din propria copilarie. Pe de-o parte, ma bucur, pe de alta, nu: ca nu mai am pe cine arunca vina pentru nereusitele mele din prezent!

5. Zici sa umplem canile cu vin, nu cu beri de aur? Merge. Iarna merge. Poate imi mai da un telefon amicul ala care are pile la Dervent, la manastire: "Bai baiatule, tu ai o damigeana curata? Hai incoa' sa iei la pachet, ca iar mi-a dat staretul mai mult decat pot bea io de Sarbatori!".

Îngropaţi-mă pe după plintă

2011-11-01T16:25:00.002+02:00

Am fost s-o vedem pe Mariana Mihuţ în piesa asta, despre care le Bucarest entier zice că e cea mai faină montare din târg. Las la o parte amănuntul că am făcut rost de bilete prin bunăvoinţa domnişoarei Dana (îl las pentru că e supărată pe mine, nu din alt motiv!).

Piesa are bune şi rele. Încep cu relele: e prea lungă (4 ore!) şi e o dramatizare (după cum se ştie, dramatizările sunt foarte dificile, în comparaţie cu piesele scrise de la bun început ca piese de teatru). Cu asta am terminat cu relele.

Bunele: jocul actorilor. Pe Mariana Mihuţ şi pe Claudiu Stănescu îi ştiam, marea surpriză a fost Marian Râlea, interpretul rolului principal. Nu îl ştiam pe Râlea decât ca pe un marţafoi de pe la TV, ceea ce arată cât sunt de dobitoc: dacă avea omul nevoie de bani, ce mare crimă că a lucrat într-un proiect TV?! Adică, ce, eu sunt un scriitor de nimic, doar pentru că-mi câştig pâinea scriind profunzimi ca „Sună ACUM şi poţi câştiga un voucher de două persoane!”? Dacă nu eram un meschin prin definiţie, ar fi trebuit să îl judec cu aceeaşi măsură cu care mă judec pe mine. N-am făcut-o. Îmi pare rău. Fac mea culpa aici şi zbier urbi et orbi: Marian Râlea este un mare, un foarte mare actor. De fapt, ACTOR, ca să fie clar.

După această mult prea lungă digresiune, ajung la miez: anume, la emoţiile pe care le-a creat în mine acest spectacol. Foarte simplu spus, mi-am amintit de propria copilărie şi mai ales de suferinţa pe care lipsa de putere o naşte în copii. Să mă explic.

Dacă definim (restrictiv) „puterea” ca pe „posibilitatea de a face ce vrei tu, nu ce vor alţii”, atunci copiii sunt complet lipsiţi de putere, cel puţin în societăţile tradiţionale (Rusia, România). Problema are implicaţii pe termen lung, pentru că un copil crescut în „dictatură parentală” are toate şansele să devină un sclav şmecher, la maturitate, şi nu un cetăţean. Aţi prins ideea: sclavul şmecher, fiind lipsit de libertate personală (putere de decizie în ceea ce-l priveşte personal), se va preface că face ce i se spune să facă, dar va încerca pe toate căile să-l prostească pe deţinătorul puterii (părinte, stat, preot, şef de birou etc). Exemple: taică-meu avea ideea fixă că trebuie să mă scol de dimineaţă. Când pleca el la muncă, la şase jumătate, mă trezea cu forţa, presupunând că eu îmi încep ziua şi mă apuc de lecţii. Evident, după ce ieşea el pe uşă mă culcam la loc şi mă sculam târziu de tot, tocmai pe la zece (aşa că oha lecţii!). Când mă lăsa în pace (se mai întâmpla), mă urneam din pat la opt şi ceva şi m-apucam de treabă. Alt exemplu: muncitorii din comunism, sclavii şmecheri care se fâţâiau toată ziua prin uzină târâind un cornier de colo-colo.

Unde vreau să ajung? La deresponsabilizare. Saşa, băiatul din piesă (interpretat de Râlea), nu vrea să ia medicamente, dar i se vâră cu sila pe gât. Evident, el le scuipă atunci când nu stă nimeni cu ochii pe el. Ce adult va deveni Saşa? Un sclav şmecher, un rus adevărat (sau un român, tot aia). Nu va avea niciodată mentalitatea unui cetăţean, care să ia singur decizii şi să poarte răspunderea pentru ele. Ce aş fi devenit eu, dacă nu cădea comunismul? Un dizident? Niciodată. Caracterul mi-a fost modelat din copilărie în direcţia exact opusă: zi ca ei şi fă ca tine, dar ai grijă să nu fii prins. Fii şmecher, oportunist, nu spune ce gândeşti cu adevărat, nu-ţi alinia vorbele cu faptele (una să spui şi alta să faci, numai ca să-ţi fie bine). Prosteşte pe cine poţi, că şi alţii vor să te prostească pe tine. Strecoară-te. Nu-ţi asuma nimic. Pupă în cur pe cine trebuie. Nu ieşi în faţă.

Bref, „Don't volunteer!”, cam la asta se reduce pachetul formativ pe care l-am primit de-acasă. Şi pe care îl primeşte şi Saşa. Şi pe care l-au primit generaţii întregi de copii crescuţi în comunism, în România, în Rusia şi oriunde.

Nicio mirare că putinismul există şi triumfă, pentru moment. Îl sprijină zeci de milioane de Saşa. Dar dacă copiii lor primesc o altă educaţie, o educaţie responsabilitoare, o educaţie de cetăţeni („Fă ce vrei tu, dar plăteşte preţul”), atunci ce-o să se întâmple cu toţi liderii autoritari din lumea asta?!

Stânga şi dreapta (2)

2011-10-31T11:46:00.002+02:00

Părerea lui Dănel despre politică: „Dau cu stânga k cu dreapta şi cu dreapta şi mai bine!”

Stânga şi dreapta

2011-10-25T12:41:00.002+03:00

Sună Julius, amicul: „Vezi că dreapta orbeşte! Hă, hă, hă!”. Trec peste faptul că maximul grad de umor la care e permeabil bietul Julius e umorul masturbator şi constat un fapt evident, deşi aparent nesemnificativ: sunt unanim perceput ca „om de dreapta”. Ceea ce mă duce cu gândul la alte replici, ale altor oameni, despre apartenenţa politică: „Tu nu poţi să fii de dreapta. Legionarii erau de dreapta, iar tu eşti filosemit” (domnişoara Ana). „Eşti prost. Ca să fii de dreapta, trebuie să crezi în Dumnezeu. Tu eşti ateu, eşti unul d-ăla care n-a înţeles nimic” (domnişoara Ioana). „Îmi pare rău, domnu' Gikă, dar eşti profund dezinformat: Băsescu al tău nu e dreapta autentică, este un populist impostor, singura şi adevărata dreaptă politică din România este PNL-ul” (domnul Costiklă). „Mănânci căcat. Eu sunt de dreapta, că sunt monarhist. Tu eşti de fapt de stânga, că eşti republican” (domnul Gabi). „Cum, bă? Cum, „de dreapta”, ce eşti nebun? Eşti cu Vadim, cu Jenică, ce-ai?!” (domnul Grecku). „Nazistule! Nazist nenorocit şi fascist şi dictator!” (fostă elevă de-a mea, proaspăt spălată pe creier la universităţile neomarxiste din Vest).

Chiar şi cu aceste tuşe îngroşate, ideea e uşor de înţeles: pentru aproape fiecare român cu care stai de vorbă, aceste două noţiuni politice („dreapta” şi „stânga”) au alt sens, în funcţie de „punctul de interes” pe care se centrează: punctul ăsta poate fi Dumnezeu, sau evreii, sau Băsescu, sau monarhia, sau C.V. Tudor, sau Hitler. Bulibăşeală totală! Dar pentru că eu am deschis discuţia, îmi explicitez „punctul de interes”, ca să ştiţi toţi ce vreau să spun când mă dau de dreapta.

Raportul dintre stat şi societate, ăsta este punctul meu. Când statul se „bagă” mult în societate, aveam de-a face cu o putere politică de stânga. Când statul se bagă puţin, atunci puterea e de dreapta. Exemple.

Statul care deţine mijloace de producţie (fabrici, terenuri agricole, căi ferate, porturi, mine, centrale electrice, rafinării, etc.) e un guvern de stânga.
Statul care nu deţine mijloace de producţie (observaţi că folosesc terminologia marxistă) e de dreapta.

Statul care angajează mulţi oameni în propriile structuri e de stânga.
Statul care angajează cât mai puţini oameni e de dreapta.

Statul care oferă propriilor angajaţi salarii mari, pensii mari, alocaţii mari, ajutoare mari de şomaj, stipendii mari, e de stânga.
Statul care reduce la minimum aceste sume este de dreapta.

Statul care oferă servicii de educaţie şi de sănătate universale (gratuite şi obligatorii) e de stânga. Statul care oferă aceste servicii numai pentru săraci este de dreapta (bogaţii să meargă în reţelele private de educaţie şi sănătate, nu în cele publice).

Statul care protejează sindicatele în dauna patronatului este de stânga.
Statul care favorizează patronatul în dauna sindicatelor e de dreapta.

Statul care impune cota progresivă de impozitare e de stânga.
Statul care impune cota unică de impozitare e de dreapta.

Statul care complică legislaţia mediului de afaceri este de stânga.
Statul care simplifică legislaţia mediului de afaceri este de dreapta.

Gata, ca am obosit şi v-am plictisit. După cum vedeţi, mă doare-n coate de Dumnezeu, evrei, Băsescu, legionari, Vadim şi alte fudulii pe moaţe. Pentru mine, dreapta însemnă „stat minimal” iar stânga înseamnă „stat maximal”. În afară de faptul că punctul meu de vedere e simplu, uşor de înţeles şi de susţinut, mai are şi un alt avantaj: toate dictaturile sunt de stânga. Păi, nu?! Orice fel de dictatură (şi sunt multe specii, dă-le dracu') vrea cât mai multă putere asupra societăţii, nu cât mai puţină! Vă daţi seama ce mă scot la faza asta? Îi bag în aceeaşi oală pe dictatorii teocratici (Ruhollah Khomeini, Girolamo Savonarola, Mohammed Omar), p-ăi comunişti (îi ştiţi) şi p-ăi naţional-socialişti (Franco, Salazar, Hitler, Peron, Mussolini, Trujillo), ceea ce, vorba lui Jenică, trebuie să recunoaşteţi că e o chestie!

Sfat: e adevărat că în practica politică din România, dreapta şi stânga sunt un talmeş-balmeş total, dar, la nivel teoretic, există discuţii foarte bine articulate şi documentate pe două site-uri polarizate politic: Criticatac (de stânga) şi Contributors (de dreapta). Când aveţi chef să citiţi dezbateri politice, la un nivel mult mai profund decât ofer eu aici, intraţi la ăştia (după preferinţe) şi vedeţi ce zic ei. Că e băieţi deştepţi în cap.

Recensamant 2011

2011-10-20T17:29:00.004+03:00

Toate bune si frumoase, ok, raspundem la intrebari, da' cu religia ce ne facem? Mergem pe burta, ca-n 2002, si ne declaram "crestini nepracticanti", sau raspundem cinstit de data asta?

Am gasit aici niste recomandari, de la unii mai agresivi ca mine. Nu am de gand sa urmez suta-n mie "recomandarile" lor, dar parca ma trage ata sa spun adevarul, macar de data asta.

La recensamantul trecut, pe vremea lui Nastase, ateii au obtinut un fabulos procent de 0,1%. Adica un om dintr-o mie a avut curajul sa se declare ateu, din toata populatia Romaniei (indiferent de etnie). Asta da, curaj! Prin comparatie, cehii s-au declarat atei in proportie de peste 60%; cu toate astea, la intrebarile fundamentale (ce e Pastele, ce e Craciunul, cine a fost Isus, ce este Biblia), romanii si cehii s-au dovedit aproape la fel de ignoranti. Ca sa vezi!

Presupun ca in aproape 10 ani, poporul s-a mai maturizat, si ca anul asta se vor declara atei in jur de 2% din cetatenii romani. Asta, daca se va intampla, va fi partea buna.

Partea proasta e ca, exact la fel ca acum (aproape) un deceniu, majoritatea acestor atei declarati va fi din Bucuresti. E rau, e foarte rau, pentru ca asta ne apropie de modelul rusesc: o tara cu doua viteze, capitala rupta de provincii (cine are sau a avut bunici la tara intelege de ce aceasta "rupere" de viteze e lucru rau).

Sper sa ma insel. Provincio, contrazi-ma!

FDGR

2011-10-17T13:37:00.004+03:00

După cum se ştie şi cunoaşte, la anul avem alegeri locale şi parlamentare. Deci vom vota primari, consilieri, deputaţi şi senatori. Întrebarea e: ai cui?!

Întrebarea pare simplă. Dar nu e. Dacă i-am cunoaşte (personal sau mediat) pe aceşti oameni, ar fi mai uşor. Dar nu-i cunoaştem decât prin intermediul partidelor din care fac parte sau de care sunt sprijiniţi. Deci?!

Deci, am pus-o. Avem de ales, de fapt, între nişte partide politice. Care, din păcate pentru noi (şi pentru ele), sunt profund necredibile. Adică nu sunt deloc credibile când spun că vor binele nostru, al cetăţenilor, şi nu binele lor personal, „de partid”. Ia să vedem:

PDL. A dezamăgit, ca orice partid aflat la putere. Una a promis în campanie, alta a făcut în exerciţiu; adică a minţit. A preferat să jupoaie sectorul privat, singurul care aduce bani reali la buget, în loc să taie din afacerile şmecherilor care parazitează statul. A promis reformă legislativă şi mediu de afaceri transparent, şi s-a-ncurcat în propriile jocuri de culise. A promis privatizări masive a sectorului de stat (energie, transporturi, minerit) şi n-a făcut nimic.

USL. Compus din PSD şi PNL (straniu mariaj!). Primul partid a avut puterea timp de 10 ani (1990 – 1996 şi 2000 – 2004) şi a dezamăgit total. Al doilea partid a avut puterea patru ani (2004 – 2008), a făcut ŞI lucruri bune, dar mai puţine decât ar fi putut face (şi decât erau aşteptate de la el). Bref, a dezamăgit mai puţin, dar a dezamăgit.

UNPR. Partiduleţ de ultimă oră, compus din politicieni de pe la alte partide, care se declară şi ei, ca şi mine, „dezamăgiţi”. Cum să vă spun... pe mine însumi mă cred, dar pe ei nu-i cred.

UDMR. O forţă. Din păcate pentru el, s-a aruncat mereu în barca câştigătorilor, ceea ce mi l-a făcut prea puţin simpatic. Oricum, rămâne partid parlamentar, cu sau fără votul meu.

PC. O glumă proastă.

PP-DD. O glumă bună.

Bun, şi-atunci? Cred că rămân câteva opţiuni:

1.Nu mă duc la vot. Facil, dar cam copilăresc: „eu nu mă mai joc cu voi!”. Am încercat abordarea asta o dată, când aveam 8 ani: am ieşit din jocul de fotbal şi m-am aşezat pe gard, demn, aşteptând să vină ceilalţi copii şi să mă implore. N-au venit.
2.Mă duc, dar îmi anulez singur votul. Rebel, răzvrătit, inutil: intru la aceeaşi categorie cu babele analfabete care nu ştiu să voteze. Din păcate pentru mine, categoria „vot invalid” nu face ca protestul meu să se audă: între un protestatar şi un prost, votul nu face diferenţa.
3.Mă duc, votez corect, apoi flegmez în buletinul de vot sau mă şterg cu el la cur. Scârbos. Nu e de mine.
4.Votez imprevizibil şi aleator. Exemple: Uniunea Armenilor din România, Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România, Noua Republică, etc. Romantic, dar fără nici o şansă.
5.Votez imprevizibil, dar nealeator (adică îmi asum ceea ce votez): FDGR. Adică Forumul Democrat al Germanilor din România. Dacă acest partid intră în Parlament, rău n-are cum să facă, va face numai bine; dacă nu intră, dar ia un număr de voturi mult mai mare decât numărul germanilor din România (care nu-s nici 100.000), reuşesc ceea ce mi-am propus: o palmă peste obrazul politicienilor români, care mă dezamăgesc constant, din 1989 încoace.

Ce zici? E o idee? Mergem cu FDGR, la anul? Îi speriem un pic pe „băieţii” din Casa Poporului?

Maraton Bucuresti 2011

2011-10-13T13:05:00.006+03:00

Fuse, fuse şi se duse. A mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi. Bunînţeles, soare a fost când ne antrenam şi n-aveam nevoie de el, că era vară şi curgeau apele de pe noi ca euroii de pe fruntea lui Adi Copilul Minune, iar ploaie a fost în ziua alergării oficiale, când ne-a-ngheţat măduva-n oase. Da' hai să povestesc de la început, să nu ziceţi că-s Nea Nae.

Vine Ursu la mine: „Bă, vezi că îmi fac echipă de maraton ştafetă, pentru octombrie! Te bagi la mine?”. M-ar fi tras aţa, pe de-o parte, că scăpam de corvoada organizării, da' mi-a fost târşă de băieţi, că-n mine îşi puseseră baza. „Nu mă bag, Ursule, că am deja echipă! Baftă multă, ne vedem acolo!”. Până la urmă nu ne-am văzut deloc, că echipa lui i-a dat leapşa, dar asta nu e vina lui şi de-aici Ursu iese din poveste.

Sună Grecku (veteran, a fost în echipă şi anul trecut): „Facem, micule?”. Eu, cu credinţă-n cele sfinte: „Facem, micule, se poate?!”. Nu ştiam cum o să facem, că n-aveam oameni, nici bani şi nici sponsor, dar am zis că dacă ne mobilizăm, nu se poate să nu găsim. Şi „ne”-am mobilizat, adică am început eu să dau telefoane şi mailuri disperate în toate părţile, în timp ce pe „micul” îl durea la bască, stătea numai pe ciocane. Aşa-i pe lumea asta, unii muşticul şi alţii luleaua. Oare-aşa o fi şi pe lumea cealaltă?

Dănel a promis că vine dacă n-o să fie răcit (până la urmă tot răcit a fost, dar a alergat aşa; tinereţea!), Alio a promis că vine dacă slăbeşte (n-a slăbit mai mult de juma' de kil, dar alergat aşa, grăsache: tinereţea!), Grecku a promis solemn că nu vine dacă nu găsesc sponsor („Doar n-o să rup din buzunar ca să alerg, că nu mă duc la curve!”), deci singura mea şansă era să-l conving pe K-isă să devină sponsor. Spre norocul nostru, a acceptat cu plăcere (K-isă, K-isă, ce-ţi mai place mecenatul!), aşa că le-aveam pe toate, mai puţin nume pentru echipă.

Aici am dat o dublă lovitură: l-am convins pe Grecku să fie căpitan (adică să alerge primul, cea mai ingrată tură, că te calci pe picioare cu toţi neica-nimeni) şi am ales numele propus de el, anume echipa „4 Koltzuri”: după ce că sună bine, colţos, numele ăsta ne-a asigurat şi tricourile cu numărul 1 de concurs, ceea ce e ceva, trebuie să recunoaşteţi! Una e să fii o echipă cu număr anonim, să zicem nr. 155 („Berbecii lui Dumnezeu”), nr. 79 („Melcii Veseli”), nr. 99 („Pensionarii”) sau nr. 184 („I sparg you”), şi alta e să fii echipa nr. 1! Altă făină se macină la moară!

Vixy a fost organizatoarea noastră personală, ca de obicei, iar anul ăsta i-au mai picat în cârcă şi nişte (foşti?) colegi de-ai ei (Oana şi Gabi), de-a trebuit să-i „organizeze” şi p-ăştia, de parcă n-avea destulă bătaie de cap cu noi, exact ca anul trecut („Vixy, io unde-mi schimb chiloţii?”, „Vixy, da' mie cine-mi ţine telefonul?”, „Vixy, io unde merg la toaletă, că fac pişu de emoţie?”, etc). Cred că i s-a luat definitiv de „organizări”, unde mai pui că după aia fiecare e nemulţumit şi are de comentat: „Da' mie de ce mi-ai făcut decât atâtea poze, şi lu' ăştia le-ai făcut mai multe?!”.

Startul. Pleacă Grecku, ne foim un pic, îl aşteptăm la Relay Change Area, vine, îi dă cipul lui Alio, ăsta o zbugheşte ca din puşcă, Grecku se schimbă şi pleacă acasă. Stau cu Dănel să-l aşteptăm pe Alio, dar nu chiar în zona de change, ci un pic mai încolo: calculasem eu, aşa în mintea mea, că Alio o să mai întârzie, nu aleargă el aşa repede, că prea e gras. Când colo, apare Alio, cu gura plină de înjurături: bă, facu-vă şi dregu-vă, că de 5 minute am ajuns şi vă caut disperat prin mulţime, hahalerele dracului! Nenorocire, i-am legat repede cipul lui Dănel şi i-am făcut vânt pe tura lui, că intuiam catastrofa: iar o să scoată echipa un timp slab, şi de data asta numai din cauza mea!

De ce ţi-e frică, nu scapi: oricât a tras Dănel ca un dement să recupereze alea 5 minute, oricât am băgat şi eu pistoane pe tura mea, ultima, n-a mai fost nimic de făcut: cei din echipa „Pensionarii” ne-au luat faţa (cu câteva zeci de secunde!) şi locul pe tabloul principal (primele 25 de echipe). Îi mâncam copţi dacă nu pierdeam aiurea minutele alea, din pură prostie, dar aşa, ne-am mâncat ei pe noi: domnia şi prostia se plătesc întotdeauna!

Epilog: ni s-a luat de ştafetă, la anul alergăm fiecare pe cont propriu, la semi-maraton. Gata cu comunismul, gata cu neasumarea răspunderii, gata cu miloaga! Vrei să alergi, amice, rupi din portofel: maratonul Bucureştilor nu e cantina săracilor!

Nu încheiem înainte de aminti de supărarea domnului Adina, care ne-a acuzat de rasism sexual („sexism”?!), pe motiv că n-am băgat-o şi pe ea în echipă; de bravura domnişoarei Lăuriciu, care şi-a făcut anul ăsta echipă de ştafetă, după ce anul trecut alergase la cursa populară; de ticăloşia lui Gil, care a zis că vine şi el acolo, măcar să vadă (Gil e cam leneş), dar n-a venit; de ciocoismul lui Octi, ştie el de ce; de gentileţea Oanei Năstase, de la organizatori, care ne-a sprijinit tot timpul, informaţional şi moral; de K-isă, ubicuul K-isă, care şi-a exprimat sprijinul ceva mai pragmatic, în mod pecuniar; de aplauzele Dianei Pavlenco, care a rezistat în ploaia rece doar pentru a-i încuraja pe alergători; de extraordinara cvasi-întâlnire cu Ciprian Teodorescu, care a fost voluntar la organizarea evenimentului şi care a refuzat să mă servească şi pe mine c-o ţuiculiţă; de urările tuturor celor care ne-au urat de bine; de perfidia dacică a lui Samo, care din buze ne-a urat de bine, iar în gând a zis să ne rupem picioarele; de snobismul lui Alex Dumbravă, care mi-a explicat că „runningul e boring, baby!”; de participanţii la uriaşa bere de după, pe care mă mulţumesc să-i enumăr pentru a-i nemuri pe veci: Ana, Mika, Oana, Dimuş, Creţu, Jan, Oter, Berilă, Julius şi toţi oamenii de seamă care au băut, beau şi vor mai bea cu noi în sănătatea domnului Phidippides, chiar dacă el, săracul, e mort.

Bucharest International Marathon 2011

2011-10-12T13:23:00.004+03:00

Scrisoare deschisa catre d-l Stele

2011-10-07T13:55:00.002+03:00

Draga amice,

ai facut, in trecutul recent, doua afirmatii grave (din punctul meu de vedere). Acestea au fost, in ordine: "Ba, eu nu cred in criza!" si "Ba, pe greci ii doare la basca!". Afirmatiile tin de pozitia pe care ti-ai asumat-o: negarea faptului ca lumea in care traim noi (adica Europa, plus Turcia si Rusia) se afla in plina schimbare. Si ca aceasta schimbare este de fond (cum a fost 1989 in Romania) si nu de forma (cum a fost 1996, de exemplu). Acesta schimbare e numita de obicei "criza", desi denumirea e simpluta si inselatoare ("E, e doar o criza, vine si se duce!"). Asta pare sa fie parerea ta (daca, totusi, accepti ca se petrece ceva, si nu asumi ca e vorba de un subiect creat si umflat de presa, bun pentru prostii ca mine, care "stiu ei de la televizor!").

Pozitia mea: "criza" e reala si de-abia a inceput. Ne va schimba viata tuturor, fie ca ne obosim sa "credem" in ea, fie ca nu. Pur si simplu, pentru europeni, a ajuns funia la par: nu mai sunt bani pentru toata lumea. Unii vor suferi mai mult, altii mai putin, altii deloc, iar altora le va merge mult mai bine. Necazul e ca vor suferi foarte multi si vor profita foarte putini, ceea ce inseamna resentimente sociale. Din momentul ala, orice e posibil, inclusiv razboiul civil.

In acest ultim caz, ce tabara vei alege, amice? Vei merge alaturi de Julius sau alaturi de mine? Tertium non datur!

Uite aici un articol exceptional, scris de Vlad Tarko (un baiat, nu-l stii), care se pricepe la chestie. Poate ca nu te va convinge, dar te va lamuri oarecum asupra chestiunii si vei gasi argumente mai solide impotriva mea, cand ne punem la povesti, la bere.

Mai solide decat ala cu basca, vreau sa spun.

Varsanufie

2011-10-07T13:25:00.004+03:00

Ati auzit vreodata de Varsanufie? Nici eu. Azi am luat cunostinta de personalitatea cu adevarat uluitoare a acestui domn. Detalii aici (multumim si pe aceasta cale autorului articolului).

Otto Skorzeny

2011-10-07T12:26:00.003+03:00

Oricine a aplicat vreodată pentru viza americană s-a pomenit că trebuie să răspundă la această exotică întrebare: „Aţi făcut parte din vreo organizaţie nazistă sau comunistă?”. Ce să zici?! Răspunzi şi tu acolo, onest, „Da, am făcut parte din UTC”. Este asta o vină sau nu este?

Nu ştiu, chestia mi-a indus un sentiment suspect de vinovăţie, sau mai exact, de suspiciunea vinovăţiei: dacă eu n-am făcut nimic rău, de ce „ei” (americanii) mă tratează ca pe un criminal de război?! „Ei” nu fac nici o deosebire între mine, utecistul Pulică, şi Leonid Brejnev sau Mao Zedong? Tustrei suntem comunişti, duşmanii omenirii, vinovaţi în egală măsură de crimele comise de către regimurile comuniste?

Bun, observ că, după obiceiul meu cel rău, iar am abordat problema autoreferenţial (adică, cum s-ar spune, iar „m-am pus în ipoteză”!). Hai să luăm un alt exemplu, mult mai provocator: Otto Skorzeny a fost nazist. Este el vinovat sau nu este? Este un criminal de război? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Cariera: de meserie inginer constructor, a aderat la Partidul Nazist din Austria (DNSAP), iar în timpul Anschluss-ului l-a salvat de la moarte pe preşedintele ţării, pe care naziştii lui voiau să-l împuşte, după ce-l răsturnaseră de la putere. Să ne înţelegem: Skorzeny, un nazist, se opune propriilor săi camarazi şi îl scapă de la moarte pe cel pe care ei îl urau cel mai mult (preşedintele ăsta ordonase execuţia unor nazişti care îl asasinaseră pe predecesorul său). Cum ar fi fost, la români, ca Horia Sima să-l fi salvat personal de la moarte pe Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu?! Nici vorbă de aşa ceva! Am făcut comparaţia ca să ne facem o idee despre caracterul lui Skorzeny.

Mai departe: Skorzeny face parte din SA (SturmAbteilung), forţa paramilitară a Partidului Nazist. Când SA-ul este lichidat, la ordinele lui Hitler, Skorzeny reuşeşte să scape şi să se înroleze în SS (ca foarte mulţi alţii din SA, dealtfel). Ofiţer în Waffen SS, Skorzeny ia parte la atacurile asupra Poloniei, Olandei, Franţei, Yugoslaviei, Greciei şi Uniunii Sovietice, distingându-se prin curaj personal şi acţiuni îndrăzneţe (dar convenţionale, încă). Rănit în bătălia Moscovei, este evacuat în spatele frontului şi are ocazia să-l cunoască pe Schellenberg, barosanul din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din SS cât şi din armata regulată (Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită).

De aici începe legenda. El a planificat multe operaţiuni, dintre care unele au fost puse în practică cu succes, altele cu succes parţial, altele n-au fost puse în practică deloc, iar altele au rămas secrete. Exemple de operaţiuni: Francois (anulată) – provocarea unei revolte populare în Iran, care ar fi pus în dificultate atât URSS-ul, cât şi Marea Britanie; Eiche (reuşită) – eliberarea lui Mussolini din prizonierat; Long Jump (anulată) – asasinarea liderilor aliaţi, la conferinţa de la Teheran; Rösselsprung (nereuşită) – capturarea lui Iosip Tito; Eisenfaust (reuşită) – răpirea lui fiului mai mic al lui Miklós Horthy; Greif (reuşită parţială) – infiltrarea liniilor americane, în bătălia din Ardeni. Despre alte două operaţiuni s-a speculat mult, dar nu există dovezi: asasinarea lui Eisenhower la Paris (anulată); asasinarea fiului mai mare al lui Horthy, pe frontul din Est. Operaţiunea Landfried (infiltrarea liniilor româneşti, în septembrie 1944) a fost realizată de echipele antrenate de Skorzeny, dar nu a fost condusă de el personal. Desigur, biografia lui e incomparabil mai vastă de-atât, dar nu asta e ideea.

Sfârşit: s-a predat americanilor după capitulare şi a fost judecat pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar nu a fost găsit vinovat. Nici nevinovat, dealtfel: cum procesul lui tergiversa, Skorzeny s-a plictisit (ce vreţi, era un om activ!) şi a evadat după trei ani, în 1948. A trăit încă 30 de ani după înfrângerea Germaniei, călătorind liber prin toată lumea, cu diverse afaceri, mai mult sau mai puţin legale. Dar asta nu ne interesează. Întreabarea este: acest om a fost sau nu a fost un criminal de război?

Părerea mea este că a fost un foarte bun soldat, inteligent, curajos şi norocos, şi că nu a fost un criminal de război, deşi a omorât mulţi oameni. Aici e o problemă de percepţie. La nivel teoretic, treaba unui soldat este să „păzească pacea”. La nivel practic, treaba unui soldat este să omoare alţi soldaţi (sau să-i ia prizonieri, dacă poate). „Crimă de război” înseamnă uciderea civililor sau a prizonierilor, în tot cazul a celor neînarmaţi; din câte înţeleg, Otto Skorzeny nu se face vinovat de aşa ceva.

E greu să judeci limpede, chiar şi la distanţă de atâta timp (sau poate tocmai de-aia). În orice caz, e contraintuitiv să susţii că un nazist, un SS-ist, un ofiţer care a omorât oameni cu mâna lui şi a ordonat altora acelaşi lucru, NU e un criminal de război. Totuşi, eu aşa zic.

Deci, dacă pe el l-am scos curat ca lacrima, atunci nici UTC-istul Mihai Buzea nu are nici o vină, heya?

Precizări metodologice

2011-10-05T16:37:00.002+03:00

Reiau, ca să fie treaba oablă: prin termenul „ţigan” nu desemnez o persoană de etnie romă, ci un individ care îşi duce viaţa în comunităţile închise (triburi? Clanuri?) în care trăiesc o parte a membrilor acestei etnii. A fi ţigan nu cere o anumită culoare a pielii, ci un anumit mod de viaţă. Şi împărtăşirea unor cutume stricte, moştenite direct din epoca de piatră (instituţia bulibaşei, a staborului, a căsătoriilor între copii, etc). „Ţigănia” este o structură socială complexă, complet neintegrabilă în modernitate, dar care oferă membrilor ei acel „cocon protector” de care vorbeam.

Bun, dacă am terminat cu teoria, să trec la concret. „De ce nu vor ţiganii să se civilizeze?”, se întreabă oamenii din toată Europa. La fel cum mă întrebam eu de ce nu vor sedefiştii din San Francisco să iasă din gunoi. Cred că răspunsul este acelaşi pentru ambele întrebări: Nu se merită.

Propunându-le ţiganilor să se civilizeze, societate le oferă un „târg”: părăsiţi modul vostru de viaţă şi adoptaţi-l pe al nostru (exact ce le propune şi sedefiştilor). Ambele categorii răspund (majoritar) „Nu, mersi, nu se merită”. Noi nu înţelegem acest răspuns, cu toate că e perfect logic (şi corect!). Hai să construim iarăşi un exemplu:

Sunt ţigan, am 30 de ani, n-am acte, n-am muncit niciodată, nu ştiu să fac altceva decât să-mi trimit copiii la cerşit sau să terorizez o anumită comunitate de non-ţigani. Bani n-am, dar „mă descurc” (mai fur câte-o găină, un portofel, mai „ţin tira” pentru un hoţ profesionist, etc). La un moment dat, mă îndrăgostesc de-o non-ţigancă (mulţumesc, Mircea Cărtărescu!) şi decid să renunţ la ţigănie, să devin şi eu cetăţean ca oricare, non-ţigan. Ce fac?

Păi, întâi de toate, îmi fac acte de identitate. Nu este uşor, dar nici imposibil: trec de etapa asta. Apoi îmi caut de lucru: altceva decât muncitor necalificat nu mi se oferă (salariul minim pe economie). Urmez nişte cursuri de alfabetizare (nu ştiu, există aşa ceva?), şi fac eforturi eroice de a învăţa de la gagica mea codul comportametal al non-ţiganilor. Reuşesc toate astea (!). Sunt şi eu acum un cetăţean normal, cu destinul (bune şi rele) al oricărui om obişnuit din Europa.

Bun. Ia să vedem ce-am pierdut şi ce-am câştigat în afacerea asta: muncesc pe brânci pentru un salariu de mizerie, nu am prieteni cu care să stau de vorbă, nu mai bat pe nimeni, joc permanent un rol (asta mă distruge psihic), şi experimentez singurătatea emoţională, senzaţie familiară unui non-ţigan, dar nouă şi inumană pentru mine. Singura mea raţiune de a trăi este femeia pentru care am făcut toate astea. Dacă ea pleacă, eu mă sparg ca un balon de săpun. Idem, dacă mie-mi trece dragostea.

Cum era înainte, în ţigănie? De muncit nu munceam, frecam menta toată ziulica, copiii şi nevasta îmi produceau mălaiul, mai băteam pe careva din când în când (poate nu ştiaţi: a produce suferinţă cuiva este o plăcere pentru foarte mulţi oameni, dar asta nu se admite niciodată. Nici chiar psihologii nu recunosc deschis, să zică „Da, a tortura este o activitate care provoacă plăcere torţionarului”. Copiii ştiu asta instinctiv, dar, mai târziu în viaţă, uită. Primitivii nu uită, însă.), stăteam zile întregi cu ţiganii mei la băut şi spart seminţe, eram eu însumi, nu eram niciodată singur (pentru ţigani, singurătatea e un chin). Eram, cum s-ar spune, un om fericit. Şi m-am vândut singur, ca prostul! Păi să nu zici vorba aia?

Concluzie: cât timp ţiganilor nu li se oferă alt „târg social”, ei se vor crampona de ţigănie. Pur şi simplu, alternativa „nu se merită”.

Cum, "care ţigani?” Ţiganii din Bulgaria, bunînţeles!

2011-10-04T14:13:00.002+03:00

Tot citesc pe presseurope diverse păreri despre „problema ţigănească” din estul Europei. Oamenii îşi dau cu presupusul, care mai de care, fie că sunt cehi, bulgari, unguri, români sau polonezi (văd că ruşii tac: normal, ei au ţiganul lor la Kremlin, ce să le mai ardă şi de ţiganii altora?!). În general, opiniile converg: integrarea socială a ţiganilor a eşuat catastrofal, e nevoie de altă abordare (citesc printre rânduri: „de măsuri mai energice”). Bun, întrebarea e: ce măsuri?

Să vedem un pic contextul: în Bulgaria centrală au izbucnit violenţele, după ce un ţigan a omorât un etnic bulgar. Scenariu clasic, veţi spune: ce, la noi nu s-a întamplat la fel, de nu ştiu câte ori? Sau în Ungaria, după asasinarea lui Marian Cozma? Ba da, răspund, dar acum se discută (în sfârşit!) deschis despre ţigani şi despre problema pe care ei o reprezintă. Ca să nu vorbim discuţii, să definim problema (dacă om putea).

Ţiganii trăiesc în afara societăţii organizate într-un stat. La fel ca şi sedefiştii, preferă să paraziteze organismul social, nu să facă parte din el. Ei trăiesc într-o societate paralelă cu a cetăţenilor statului (orice stat), o societate organizată diferit, care oferă membrilor ei o viaţă diferită („coconul protector”, cum scrie un jurnalist ceh). Setul de valori este atât de diferit, încât comunicarea între cele două lumi este posibilă într-un singur sens: dinspre ţigani către cetăţeni. Dacă ei vor să comunice (la nivel fundamental) cu noi, o pot face, dar dacă noi vrem să comunicăm cu ei, nu putem: nu poţi discuta cu cineva care refuză să discute cu tine.

Cetăţenii statelor constituite doresc ca ţiganii să-şi abandoneze organizarea socială proprie şi s-o adopte pe cea a lor, a cetăţenilor. Ţiganii doresc să şi-o păstreze. Conflictul este inevitabil: modul de viaţă ţigănesc presupune parazitarea cuiva, altfel este inoperant. La fel ca sedefiştii, ţiganii prosperă din gunoiul societăţii, dar, spre deosebire de ei, dacă „gunoiul” nu le este oferit, şi-l iau singuri, prin mijloace violente (oricine a fost bătut la şcoală, în pauză, de către un ţigan care voia să-i fure sandvişul, ştie despre ce vorbesc). Din acest motiv, societatea va tolera sedefiştii pe termen nedefinit, dar nu şi pe ţigani. Bun, dacă va înceta să-i tolereze, ce va face societatea asta, mânca-o-ar tata pe ea de societate?!

Din câte s-au încercat până acum, nimic n-a mers. Ţiganii refuză să coopereze. Atunci? Trec peste soluţiile extremiste, oricum inaplicable (şi chiar dacă s-ar aplica, ar rezolva problema ţigănească? I-ar convinge pe ţigani să-şi abandoneze modul de viaţă? Hitler, Antonescu, Josef Tiso au încercat exact asta, şi ce ispravă au făcut? Zero barat!) şi dau cuvântul unui sociolog ungur, care a zis-o bine: „Pe termen scurt, nu există soluţie. Aceşti oameni sunt la a patra generaţie fără şcoală, nu au nici o şansă. Pe termen lung, poate că soluţia internatelor se va dovedi funcţională: copiii ţigani ar primi o educaţie şcolară completă în regim de internat, iar după studii îşi vor putea găsi un loc de muncă decent. Să nu uităm că însăşi prima doamnă a Americii a urmat un astfel de internat în copilărie, deci soluţia a fost testată, nu este o aventură”.

Îi dau dreptate. Nu este suficient ca un ţigan să aibă o hârtie pe post de diplomă şcolară, e nevoie de a deprinde cutumele sociale în vigoare. Nouă ni se par de la sine înţelese, dar lor nu. Exemplu: ştiţi ce-i ăla „spaţiu de intimitate”, nu? Acel „cam un metru” pe care îl menţii între tine şi interlocutor, indiferent de context (dacă îţi este încălcat, te simţi agresat şi reacţionezi în consecinţă). Ei bine, ţiganii nu au conceptul, la ei nu se învaţă asta în familie (cine a stat de vorbă cu ţigăncile ştie chestia asta). Sau soluţia „scuzelor” pentru a pune capăt unui conflict (verbal, să zicem): la ei nu se învaţă aşa ceva, nu au inclusă noţiunea asta în codul lor comportamental.

Şi atunci, mă întrebaţi, cum se soluţioneză conflictele (inerente oricărei societăţi) la ţigani? Sincer, nu ştiu. Impresia mea e că se bat până se omoară, dar cred că mă înşel: dacă era aşa, de mult nu mai era vreun ţigan pe lume!

Biserica Evanghelică Română

2011-10-03T18:13:00.005+03:00

Am ratat o nouă ocazie de a fi penibil: de câţiva ani încoace, de când mă tot iau de ortodoxie (nu numai de BOR, ci de ortodoxie în general şi de înapoierea socială pe care – cred eu – o generează această facţiune a creştinismului), mă văicăresc permanent că ortodocşilor le-a lipsit o mişcare de înnoire, de auto-reflecţie, aşa cum catolicii au avut Refoma.

Numai că, din păcate, am mâncat căcat: ortodocşii ruşi au avut nu una, ci zeci de mişcări reformiste, care mai de care mai originale (şi mai înecate în sânge, dar aia-i altă discuţie). De sârbi, de bulgari şi de greci nu ştiu, dar e foarte posibil ca şi la ei să se fi petrecut ceva similar (la altă scară, desigur), iar la români nu numai că această „Reformă” autohtonă a avut loc, dar a şi supravieţuit comunismului şi acum prosperă, ca toate cultele neoprotestante. E vorba de Biserica Evanghelică Română, mai cunoscută în mediile habotnice sub numele de „erezia de la Cuibul cu Barză” sau „rătăcirea Tudoriţilor”. Pentru cei care se pricep la subiect, nu are rost să mai continui. Pentru cei care sunt la fel de întunericiţi la minte ca şi mine, are. Deci, care-i povestea.

Un absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Bucureşti, erudit, traducător al Bibliei (Dumitru Cornilescu), şi un preot cu har (în sensul de „înzestrat cu dar oratoric” şi cu „caracter onest” - Tudor Popescu), de pe la o parohie sărăcuţă din Bucureşti (biserica „Cuibul cu Barză” de pe Ştirbei Vodă), au la un moment dat nişte idei proprii, pe care încearcă să le discute cu clerul ortodox (şefii lor ierarhici). Normal că ăia se răţoiesc la ei, cum e moda la sălbaticii din Orient, şi-i trimit la coteţ, să facă „ascultare”, nu să gândească ei cu mintea lor; auzi colo! Ce-i aia?! „Noi muncim, noi nu gândim!”. Dar în climatul de deschidere şi de europenizare care a urmat primului război mondial, nici chiar proto-naziştii ortodocşi n-au fost în stare să-i închidă gura popii Popescu: l-au excomunicat şi-au zis c-au rezolvat problema, dar acest mini-Luther a fost în stare să-şi facă propria biserică, cu organizare, dogme şi rituri proprii. Am înţeles că după aia au fost destule certuri şi între ei, între membrii noii biserici, şi că unii s-au despărţit şi şi-au făcut la rândul lor propriile congregaţii, dar un nucleu a rămas şi a supravieţuit, iar azi există bine-mersi o biserică independentă, rezultată în urma „reformei” încercate de un înainte-mergător ortodox. Deci, se poate!

Nu că asta mi-ar da vreo speranţă în privinţa re-spiritualizării BOR (dacă vreun ierarh ortodox ar încerca aşa ceva, ar păţi cum a păţit Gorbaciov cu perestroika în URSS). Dar cred că, dacă acum aproape 100 de ani, un român a îndrăznit să gândească cu mintea lui, nu să repete ca papagalul ce-i spuneau şefii să spună, azi vor îndrăzni şi alţii, tot mai mulţi. Poate că nu va fi aşa, nu ştiu. Dar va fi interesant de văzut ce şi cum se va petrece. Cum vor evolua lucrurile.

Apropo, şi cu asta închei: Mircea Flonta, filozoful, a vrut să afle pe ce poziţii se situează BOR în problema cu care se luptă elitele din Vestul Europei şi din SUA, „creaţionism versus evoluţionism”. Răspunsul a fost genial: „Pentru noi, problema nu există!”.

Libertatea costă

2011-09-29T14:11:00.001+03:00

Am stat eu strâmb şi m-am gândit, aşa, în capul meu. Şi mi-am dat seama că sunt prost ca noaptea.
Asta nu înseamnă că cei doi aberanţi, Horicson şi Scame, ar avea dreptate: nu! Aşa ceva ar fi împotriva firii, ca suspendarea legii gravitaţiei, bunăoară. Să vedem însă cum stă treaba, concret:

1.Sedefiştii din San Francisco o duc foarte rău, cu mult mai rău ca cei din Paris, să zicem.
2.Eu am presupus că ei nu vor să trăiască în gunoi.
3.Preopinenţii mei (Horicson, Scame, Meristone) au susţinut că ei vor să trăiască în gunoi.
Evident, am simplificat foarte mult. Dar nu asta-i chestia. Chestia este: cine are dreptate?

Răspuns: problema e prost pusă. Corect ar fi: de ce vor acei oameni să trăiască în gunoi? Răspuns: pentru că au ales libertatea absolută. Şi sunt dispuşi să plătească preţul ei.

Nu v-am convins? Ştiu. Oricum nu mi-am propus să vă conving, ci să vă provoc. Hai să imaginăm un mic scenariu: am 60 de ani, put, locuiesc în gunoi, mănânc, beau şi fumez din gunoi, din resturile pe care le aruncă ceilalţi oameni. Apare un eveniment declanşator* care mă face să doresc să plec din gunoi şi să reiau o viaţă „normală”, integrat printre oamenii obişnuiţi. Ce fac? Bat la mai multe uşi, până dau de un om „cu suflet bun” (citeşte: „care-şi cunoaşte interesul”), să zicem, pastorul Jones. Dumnealui mă tunde, mă rade, mă spală, mă despăduchează, mă dichiseşte, etc., după care mă ia frumuşel de mânuţă şi mă scoate pe piaţă: la slujba de duminică, la show-uri TV, etc. Mă arată la lume şi dă din gură, cum îi e meseria: „Iată, Dumnezeu a făcut o minune! Pronia l-a ales pe acest sărman şi l-a adus pe calea cea dreaptă! Să luăm aminte, fraţii şi surorile mele, la voia Domnului, etc, etc, etc” (nu m-apuc eu acuma să-i scriu textul pastorului Jones, că nu-s negrul lui!). După vreo lună, mă expir, ca orice produs de pe lume: Jones îmi găseşte un loc de locuit, ceva extrem de modest, să poată plăti chiria din fondurile bisericii, şi vreo slujbă uşoară şi inutilă (să văruiesc copacii, de pildă). După care toată lumea mă uită, iar eu încep „o viaţă nouă”.

Bun. Ia să vedem cine a fost prostul la afacerea asta: societatea are pe cap un nenorocit mai puţin, Jones şi-a sporit cotă de piaţă şi are acum un nume, concetăţenii mei au pomii văruiţi, astfel încât omizile nu se pot urca până la frunziş (o tâmpenie, că-n San Francisco oricum nu sunt omizi). Singurul care s-a păcălit sunt eu. Stau cu ochii în gol şi aştept moartea. N-am nimic de făcut, n-am nimic de vorbit cu nimeni, sunt o fantomă, nu exist. Bine, mă întrebaţi, şi înainte, când mâncai gunoi, nu erai tot o fantomă, o non-fiinţă?!

Răspuns: nu, nu eram. Gunoiul este o resursă limitată, ca orice resursă. Pe el se bat mulţi sedefişti, competiţia e acerbă. Plus că sunt gunoaie şi gunoaie: într-un loc găseşti chiştoace, în altul oase de pui fript, în al treilea cutii de bere expirată, etc. Există, probabil, chiar un fel de comerţ între noi, oamenii străzii: îţi dau o pereche de ghete vechi pe un litru de alcool, ceva de genul ăsta. Deci viaţa noastră are toate ingredientele necesare pentru a ţine mintea umană în funcţiune: concurenţă, succese („Azi am găsit un cârnat de porc aproape proaspăt, doar puţin verzui”), imprevizibilitate („Pot să fiu omorât de bande în noaptea asta, sau poate nu!”), schimburi („Chiştoace contra reviste porno”), distracţii (drogări sau beţii morbide, depinde de norocul la scormonit prin ghene). Aş zice că e o viaţă plină, desigur, la acest nivel de excentricitate. În plus, am parte de libertatea absolută – aceea de a face exact ce am chef să fac în clipa aia (e adevărat că, deşi sunt liber să fac ce vreau, practic nu pot face aproape nimic. Dar ăsta e un amănunt tehnic, irelevant. Conceptual, libertatea mea e într-adevăr absolută).

Iar acum, după minunata „lucrare” a lui Dumnezeu, prin intermediul pastorului Jones? Viaţa mea e complet goală. Nu mi se mai întâmplă nimic: provocare – nu, imprevizibil – nu, succese – nu, schimburi – nu, beţii – nici atât. Munca mea nu e necesară, nimeni n-are nevoie de mine; pur şi simplu, societatea m-a mituit ca să ies din gunoi, iar eu am fost destul de prost ca să mă vând ieftin. Eram un împuţit liber, acum sunt sclav, nici măcar util, ci doar decorativ. De la „regele tomberoanelor” am ajuns căţelul de casă al lui Jones. Voi vegeta, liniar, abulic, până voi muri. Sfârşit.

Concluzie: faptul că sedefiştii din San Francisco (sau Santa Barbara, bunăoară) refuză să iasă din gunoi nu e doar o decizie corectă. Este singura decizie posibilă.

*în Orbitor, Mircea Cărtărescu imaginează un astfel de eveniment: sedefistul lui (Hermann) se îndrăgosteşte. Dat fiind că eu nu sunt Cărtărescu, nu mi-a venit nici o idee despre ce fel de „eveniment” ar putea fi vorba.

Californie, eşti mică / Cu Răzvan şi cu Jenică

2011-09-20T18:15:00.003+03:00

Toate bune şi frumoase, da' ce să vezi? Mi-a sărit Jenică la jugulară! Şi asta încă nu m-ar ucide definitiv, numai că exoticul Jenică nici măcar nu citise ce scrisesem eu, vorbea aşa, din pură plăcere a contradicţiei ( tipic pentru oamenii de stânga). Când s-a băgat şi Răzvan, pe care voi îl ştiţi sub numele de Oter, am simţit că mă sufoc.

Despre ce e vorba? Păi, am scris eu că m-au impresionat sedefiştii din San Francisco (şi cei din Santa Barbara, de altfel). Întrebarea era: ei sunt de vină pentru situaţia în care au ajuns? Sau ei sunt nişte victime colaterale ale sistemului american, axat pe performanţă şi total inuman cu cei care n-au reuşit să ţină pasul?

Jenică, vituperant, susţinea că vina e numai a lor, pentru că „se droghează”. Oterul, mai ponderat, susţinea ca vina e numai a lor, pentru că „unii oameni pur şi simplu nu se pot adapta la viaţa modernă şi la cerinţele ei”, şi a dat şi exemple din experienţa personală de emigrant. Eu, pe de altă parte, înclinam să cred că mingea e mai spre mijloc: poate că oamenii ăia, cel puţin o parte din ei, au avut la un moment dat un „derapaj” în viaţă, iar modul social de organizare nu le-a dat o a doua şansă, odată ce ar fi depăşit „derapajul”. Aveam şi motive să ader la punctul ăsta de vedere: am trecut prin aşa ceva şi ştiu cât de imens de greu e să revii la o viaţă normală, care pe termen lung e la fel de inutilă ca o viaţă dusă prin gunoaie: de murit, tot mori. Sau, în exprimarea lui Grecku: „Omu', ca tâmplaru': trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare”.

Bref: eu susţineam (şi continui să cred), că „efectul Luca” explică foarte bine situaţia lor: „Cui are, i se va mai da, iar de la cel care n-are, încă se va mai lua”. Exemplificări: când eşti şomer, nu găseşti de muncă să dai cu tunul, iar când lucrezi, patronii tot încercă să te fure unul de la altul (de parcă n-ar fi atâţia candidaţi care aşteaptă la uşă!). Când eşti virgin, n-ai parte de sex pentru că fetele fug de tine pe motiv că „n-ai experienţă”, şi dacă nu se-ntâmplă vreo minune cerească (sau nu te duci la curve), virgin eşti, virgin rămâi. Când ai bani, toată lumea se înghesuie să te împrumute cu şi mai mulţi bani, iar când n-ai, nu te-mprumută nimeni cu vreo para chioară. Şi aşa mai departe.

Ăsta era punctul meu de vedere, dar ce, am putut să scot vreun cuvânt, de gura lui Jenică?! Ţi-ai găsit! Taca-taca şi taca-taca, m-a zăpăcit de cap: o ţinea una şi bună cu drogurile lui, deşi la un moment dat a concedat că există multe alte „dependenţe” care duc la acelaşi rezultat. Mă gândeam la un exerciţiu de imaginaţie: ai 60 de ani, trăieşti în gunoi, unde găseşti zdrenţe împuţite cu care te îmbraci, resturi de mâncare cu care te saturi, sticle de băutură neterminate din care-ţi încropeşti raţia zilnică de alcool, chiştoace din care te rezolvi şi cu tutunul. La un moment dat, cine ştie cum, vrei să ieşi din situaţia asta. Ce faci? Acte n-ai, bani n-ai, puţi. Ce faci, concret? Unde te duci, cui te adresezi? Există vreo instanţă, de orice fel, guvernamentală sau particulară, care să te ajute GRATIS?!

Aici am primit lovitura decisivă. În ring a intrat Scame, cu aroganţa ei legendară, de colhoznică fruntaşă în producţie: „Există, bă. Există. Căcălău. Habar n-ai tu. Ai stat două săptămâni acolo, încuiat practic în debaraua lu' sor-ta, şi te dai mare americanolog. Ia mai taci”.

Despre sărăcia bogaţilor

2011-09-14T16:17:00.002+03:00

V-am zis că am bănănăit prin California, cel mai bogat stat dintr-o Uniune oricum foarte bogată (comparată cu ţara mea, nu aşa, în absolut). Impresionant, într-adevăr. Cu atât mai mult sare în ochi sărăcia unor anume californieni, pe care îi numeam, aşa în mintea mea, „sedefişti”. E vorba de oamenii străzii, bunînţeles.

Fără să ştiu, aveam şi eu în minte un fel de preconcepţie, ceva de genul „Acolo e o lume în care totul e bine, sau aproape”. Din lumea asta din capul meu lipsea complet ideea de „rau” (bad): foamea, frigul, frica, ruşinea, murdăria, mă rog, tot ce-a văzut tânărul Gautama când a ieşit prima oară din palat (n-am să vă insult inteligenţa explicându-vă cine era Gautama şi ce-a văzut el!). Numai că m-am înşelat profund, ca de obicei: pentru orice pe lumea asta, cineva trebuie să plătească preţul. Nu ştiu cine mai plăteşte în America şi ce „preţuri”, dar e clar pentru mine că sedefiştii plătesc.

O să ziceţi: „Bă, da' ăsta-i culmea! Vine din România, ţara sărăciei generalizate şi mare exportatoare de cerşetori, şi se-apucă să plângă de mila săracilor americani! Să muncească, dă-i dracu'! Parcă noi n-am munci, dacă am avea unde?!”. Daţi-mi voie, daţi-mi voie: aşa cum bogaţii lor sunt mai bogaţi decât bogaţii noştri, şi săracii lor sunt MULT mai nenorociţi decât ai noştri. Că doar am mai văzut eu homleşi, şi în România, şi în Turcia, şi în Europa de Vest, dar homleşii din San Francisco sunt crema.

De ce? Păi, în primul rând, pentru că sunt mulţi. În al doilea rând, sunt oameni bătrâni, nu puradei ca pe la noi. În al treilea rând, pentru că trăiesc, mănâncă şi se îmbracă din gunoi (la propriu). În al patrulea rând, pentru că nici măcar nu cerşesc: au ajuns în asemenea hal de decădere, încât preferă să scurme prin tomberoane decât să întindă mâna. Îmi amintesc de gluma aia din Caţavencii (de pe vremea când era Academia Caţavencu): mai dă-l dracu de popor român, că i-e lene şi să fure! Ei bine, am văzut acum că se poate şi mai rău. Şi acum că mă gândesc, parcă e şi mai rău să ajungi pe stradă în California, decât în România: acolo, chiar eşti mâncat.

Rău îmi pare doar pentru că n-am reuşit să-i şi fotografiez: mi-a fost frică. Nejustificat, c-am înţeles că n-ar fi periculoşi (mă rog...), dar am zis să nu-mi stric vacanţa şi să risc vreo belea. Nu mi-era de cafteală, că oricum fug mai repede ca ei, dar ce mă făceam dacă ma dădea vreunul în judecată?!

Ce-am învăţat eu din Lebăda Neagră

2011-09-12T17:13:00.002+03:00

După cum prea bine ştiţi, am terminat de citit cartea lui Taleb (ediţia a doua, în traducere, că nu m-au ţinut ouăle să mă arunc la original), mult-discutatul op Lebăda Neagră. Am fost şi sunt foarte impresionat, ceea ce nu înseamnă că am înţeles mai mult de 35% din carte (cazul fericit, varianta roz). Dar chiar şi cu atât, tot sunt impresionat. Şi continui să rumeg. Evident, că orice ruminator care se respectă, va trebui s-o mai recitesc. Şi să mă uit şi pe bibliografia pe care o dă el acolo, că doar n-o dă degeaba.

Însă am învăţat ceva foarte util: să nu mă mai enervez atunci când, într-o dispută de idei („discuţie”, cum se zice în mod curent la noi), preopinentul mă (şi se) întreabă obsesiv: „Da' cine eşti tu, mă, să spui chestia asta?!”. Nu cred că mi se întâmplă numai mie, cred că e un mod obişnuit al românilor de a argumenta, dar recunosc că mă enerva de fiecare dată. Din păcate pentru mine, bănuiesc că asta era şi intenţia interlocutorului, şi nimerea întotdeauna la fix.

Taleb m-a învăţat. De acum nu mă mai enervez. De fapt, ceea ce-ţi spune preopinentul tău e un compliment. Când ridică ochii la cer, invocând divinitatea, şi chestionează grohăitor, cu bobiţe de salivă în colţurile gurii, „Da' cine pula mea eşti tu, mă, să te iei de daci?!”, el de fapt îţi spune: „Eu sunt incapabil să răspund argumentelor tale. De aceea, te atac la persoană, nu la argument”.

Mulţumesc, maître Nicholas.

Ce-am înţeles eu din California asta

2011-09-12T16:49:00.002+03:00

Se spune că un ţigan sărman, muncitor agricol sezonier (adică „pălmaş”) a ajuns de trei ori la o mânăstire: de Paşte, de hram şi de Crăciun. Ce-a constatat? Toată lumea mânca pe sparte, bea pe rupte şi se veselea în draci. „Bă, mişto e la ăştia, să moară ce-am mai scump!” şi-a zis ţiganul, şi s-a hotărât să se facă şi el călugăr. Bun. S-a tuns ţiganul, şi-a abandonat numele de mirean (Parpanghel, să zicem), l-au rebotezat ăia („cuviosul Pahomie”), mă rog, tot ceremonialul. Dar, de-a doua zi, a constat ţiganul (care tot ţigan rămăsese, măcar că-şi schimbase portul) că e pus la muncă pe brânci, iar de mâncare primea fiertură de ierburi cu mămăligă rece – nici vorbă de bunătăţile pe care credea el că le mănâncă toată ziua bună-ziua călugării. A răbdat ţiganul o săptămână, zece zile, pe urmă, revoltat, a plecat şi s-a dus unde-a văzut cu ochii.

Aţi prins ideea. Eu sunt ţiganul. Mânăstirea e California, iar hramul a fost excursia asta a mea. E perfect când mergi acolo să cheltuieşti bani (ca aproape oriunde pe lumea asta), dar să-ţi duci acolo traiul e altă gâscă-n altă traistă.

Be mic, şi cu asta închei pentru azi: nu pot generaliza. Ce-am văzut, auzit, gustat, mirosit şi pipăit eu e doar o bucăţică mică şi prosperă din cel mai prosper stat al Uniunii (zona Sillicon Valley din California, cam între San Francisco la nord şi San Jose la sud; oricum, „graniţele” sunt laxe, şi în orice caz psihologice, nu administrative). Dacă mă duceam la ţară, undeva prin Montana, Wyoming sau Idaho (ca să nu zic Nebraska sau Alaska!), poate că aveam parte de cu totul altă experienţă decât aici. Ergo, ori de câte ori o să povestesc chestii de pe-acolo, am să repet cu încăpăţânare „California” în loc de „America”. Ar fi absurd. Ar fi ca şi cum un singaporez, să zicem, ar vizita România şi pe urmă ar povesti acasă la el ce-a văzut în Europa!

O rusoaica la vrajeala

2011-08-25T18:36:00.004+03:00

Ce, credeati ca io stau degeaba acia?! Am pus ochiu' si am pozat o rusoaica veritabila (accent siberian!) care prostea din vorbe un marinar tanar, de pe vasul "Pallada", un velier, un fel de Bricul Mircea, pe sistem rusesc.

Saracul marinel, pe ce se duce solda lui!

Concediu!

2011-08-18T17:24:00.003+03:00

Plec in California, in Sunny Vale. M-a luat mama dracului! Primitivii aia n-au nimic macar sistem metric, daramite bere normala, cu 5% alcool. Niste tarani.

2011-08-18T17:21:00.002+03:00

Azi e ziua de nastere a profesorului Neagu Djuvara. Implineste 95 de ani. La Multi Ani, Maestre!

Despre neodemnitate

2011-08-17T13:19:00.005+03:00

Da, ştiu că nu există cuvântul ăsta; l-am inventat eu acum. Termenul încearcă să numească un fenomen foarte răspândit, o stare de spirit a cuiva care simte că a făcut un progres şi doreşte ca cei din jur să-l trateze altfel decât până atunci, să-i acorde mai mult respect. Destul, însă, cu teoretizările, să trecem la exemplificări, c-acolo-i haiul!

Toţi, dar absolut toţi trecem prin tragi-comedia asta a „neodemnităţii”, dar bunînţeles că e mult mai uşor de observat la alţii decât la propria persoană. Să vă zic ce-am observat eu, de pildă.

La femei, cele mai clare salturi în neodemnitate sunt primul ciclu menstrual, începerea vieţii sexuale, căsătoria, şefia, prima naştere. Una mai haioasă ca alta, aceste pietre de hotar le fac pe cele mai multe femei irezistibil de comice – Charlie Chaplin e mici copii. Să le luam pe rând.

Când eram profesor, ştiam de fiecare dată când una din eleve (dintr-a V-a, a VI-a sau a VII-a) „ieşise din copilărie”: era insuportabil de încrezută. Cu zi înainte se fugărea şi se scuipa cu băieţii în fiecare pauză, acum se uita la ei cu o milă infinită, uriaşă, de mă băşicam de râs. Superioritatea pe care o simţeau faţă de ei era aproape palpabilă, dar din păcate, băieţii fiind ceea ce sunt, adică mici animale insensibile, habar n-aveau de superioritatea respectivei (de „neodemnitatea” ei, cum ar veni), şi-i pocneau câte-o scatoalcă de-o dădeau cu nasul de podea, ca-n vremurile bune. Care vremuri bune trecuseră, dar unde să ştie băieţii?!

Adolescent fiind, mă uimea de fiecare dată schimbarea de umoare a câte unei fete care scăpa de virginitate. Tot aşa, de pe o zi pe alta, nu mai recunoşteam persoana: de la „Salut, ce faci?”, mă trezeam cu replici gen „Tu să nu-mi zici mie «Salut», da?”. Rămâneam prost; ce-are asta, domnule?! „Da' cum să-ţi spun?”. Răspunsul, confuz dar ţanşoş: „Tu să nu-mi spui în nici un fel, da? Are cine să-mi spună!”. A, asta era, mă dumiream eu. Las', că-i trece ei. Într-adevăr, după ce ciocănarul respectiv îşi făcea pofta şi-i dădea paşaportul, fata revenea în gaşcă, după o vreme, umilă şi înţelepţită. Neodemnitatea i se uscase şi-i căzuse.

Măritişul nu le îngâmfă decât pe proaste, dar la astea are un efect senzaţional, iar conversaţia lor conţine în procent de 25 % cuvântul „verighetă”. Să nu te pună naiba să numeşti obiectul „belciug”, că te-a văzut Dumnezeu! Vorba proverbului, „Fereşte-mă Doamne de mânia ţăranului şi de neodemnitatea proaspetei măritate!”.

Şefia le prosteşte şi ea pe femei, dar numai în cazurile speciale: tipele fără iubit şi fără copii acasă devin monştri pentru subalterni şi coşmaruri pentru şefii lor (au idei, vor să se afirme, sapă pe toată lumea, etc). Ca să nu mai zic de acea invenţie numită „statul la serviciu peste program”, în mod sigur opera unei femei nou-promovate, care ţine să sublinieze pentru toată firma faptul. Ea e acum şefă, da? Îşi ia munca în serios, da? Nu sparge uşa ca alţii, ca să dea fuga la terasă, la gradiniţă după ăla micu' sau la sala de antrenament, ca alţii! Care, ticăloşii, auzi-auzi, au viaţă socială...

De primul copil şi de neodemnitatea pe care-o aduce el în capul maică-sii nu mai vorbesc. E plin Facebook-ul de exemple. „Azi, Mugurel a făcut caca de două ori, a râgâit şi a dormit pe stânga”. Îhî.

Ei, acum înapoi la oile noastre. La mine, adică, eu fiind oaia voastră. Când m-a pălit pe mine neodemnitatea şi cum m-am manifestat?

Răspuns: m-a pălit de foarte multe ori şi m-am manifestat extraordinar de penibil. La capitolul ăsta sunt rege, din orice punct de vedere. Să dau doar câteva repere:

1.Când am învăţat să înot craul (nimeni nu mai era ca mine, pe toţi îi puneam la punct: „Ce, bă, aia-i înot, ce faci tu acolo?”).
2.Când m-a mutat diriginta în altă bancă, împreună cu premianta clasei. Nu-mi ajugea nimeni cu prăjina la nas. Aveam 13 ani, bărbat adevărat.
3.Când m-am trezit cu nişte bani în buzunar, după vreo câteva luni de bişniţă, în Turcia şi în Polonia. În loc să-mi văd de carte (eram restanţier la două materii).
4.Similar, după vreo 10 ani, când am avut noroc să vând poliţe de asigurare pentru imobile. Am prins trei-patru contracte nemeritat de grase şi am început să mă răţoiesc la toată lumea. Eram om de afaceri, păi ce mama dracului.
5.După ce am făcut două expediţii de unul singur, una în Călimani şi alta în Iezer-Păpuşa. Dintr-o dată, toţi prietenii mei munţomani mi-au rămas mici: eu eram veteran călit, nu ca ei, care mergeau cu cârdul. Că cele două ieşiri solitare au fost scârbos de grele, naşpa de periculoase şi oribil de plicitisitoare, asta nu spuneam la nimeni.
6.Când am fost la Paris. Asta a fost o neodemnitate ceva mai interiorizată, da'n sinea mea eram înfoiat ca un curcan. Detaliile sunt cu totul stânjenitoare.

Un ultim lucru şi gata, închei: bărbaţii sunt mult mai surprinzători decât femeile la capitolul neodemnitate. Mai imprevizibili. N-am văzut niciunul dându-se rotund că s-a însurat sau că are un copil, dar am văzut pe majoritatea umflându-se-n pene cu noua maşină, noua casă, noua amantă, noua firmă sau noua excursie la all inclusive. Există şi un caz cu totul special, de bărbat neodemn pentru că s-a lăsat de băut, dar ăla merită un post separat.

Raport de activitate: azi, Valea Coştilei

2011-08-16T16:45:00.002+03:00

Era să murim pe traseu, şi, ca de obicei, numai Oterul e de vină. Că dacă nu venea el cu ideile lui creţe, să ne înveţe cu urcatul pe văile de torent, stăteam binişor pe curul nostru, la cârciumă, şi nici capul nu ne durea. Aşa, a fost cât p-aci, da' ştiţi cum? Foarte, foarte aproape de colivă!

Cum a-nceput: hai în Cindrel, zic eu. Ăla, că nu poate, ăla, că-l strânge un ciorap, alălalt, că i-a fătat pisica... n-am reuşit să strâng echipă. În disperare de cauză, ne-am mobilizat o singură zi, pentru o vâjâială în Bucegi. În materie de traseu, nu aveam nici o idee, aşa că l-am sunat pe Dan Val. Ăsta vine şi el cu câteva sugestii fanteziste, şi-n cele din urmă ne recomandă Valea Coştilei, pe motiv că e „drăguţă” şi că ne scoate în Brâul Coştilei, după care ne curg balele de vreo doi ani, dar nu l-am dibăcit niciodată. Bun, hai p-acolo, că ştie Val ce spune.

Ştie pe dracu'. Adică, munte ştie el, dar habar n-are cât de incapaci suntem noi. Am plecat fără nici un fel de sculă, nici măcar vreo bucată de cordelină n-aveam, ca să nu mai zic că niciunul nu fusese pe-acolo, în afară de mine, care nu contez, că sunt nebun la cap. Oricum, mă dusese Oterul odată pe Valea Gălbenelelor, dar uitasem complet traseul, ca să nu mai pomenesc de hornul Scoruş, care e tot şpilul la Gălbenele. Aşa că, odată ajunşi la refugiul Coştila, n-am avut altă idee decât s-o luăm oblu-n sus, pe valea de torent. A Coştilei, fi-i-ar numele de cap!

Ştiţi cum e o vale d-asta: te uiţi ca prostul la ea şi nu vezi decât prima săritoare, de habar n-ai ce te-aşteaptă după ea. Aşa şi noi: ne bleojdim toţi trei în sus, cu ochi duioşi de capre râioase, şi decidem „hai, bă, că merge!”. Prostani! Am urcat vreo două ore, târâindu-ne ca viermii pe pietroaie, doar-doar ne-o ajuta Marx şi n-om cădea ca nişte pere mălăieţe. Am avut parte şi de un semn divin, dar n-am avut atâta minte ca să ne bage minţile-n cap: la o săritoare, Julius îşi lasă rucsacul, trece, apoi îmi spune mie: „Bă, vino frumos cu el, nu-l arunca!”. Eu, de colo, deştept ca noaptea: „Taci, bă, că-l prinzi, ce mare lucru! E distanţă de-un metru, ce mama dracului!”. Evident, arunc aiurea, rucsacul se loveşte de perete şi cade-n prăpastie, nu mult, doar vreo 50 de metri. Julius se uită după el cum se tot duce. Era galben la faţă. Eu, verde. Jan, roşu, că băuse bere. În sfârşit, rucsacul se opreşte (nu-l mai vedeam), eu ma uit la Julius, el se uită la mine... „Spune-mi că n-aveai în el cheile de la maşină”, îi zic. El se uită lung la mine şi pune în privirea aia mai mult decât 1000 de cuvinte. Eu înghit în sec şi propun: „Domnilor, destul. Hai jos după el şi pe urmă acasă. Asta e”. Jan, erou, refuză să fie părtaş la o asemenea laşitate şi coboară personal după rucsac, după care anunţă triumfător: „Nu ţi s-a spart telefonul!”. Lui Julius îi revine glasul, nu şi culoarea în obraz: „Ce facem, coborâm şi noi?”. Jan, dârz: „Nu, nu, deci nu. Urc eu înapoi şi continuăm”. După cum vedeţi, pe lumea asta nu sunt singurul cu idei proaste.

Jan urcă vitejeşte până unde rămăsesem noi, apoi continuăm toţi trei. Mai bine stăteam acasă şi ne împerecheam ciorapii, că era mai isteţ. Ne-am mai scremut vreo juma de oră la căţărat, după care am ajuns la o săritoare care ne-ncuiat definitiv. Era clar ce e de făcut, dar totuşi am votat: două voturi pentru renunţarea la traseu, unul contra (eroicul Jan). Ca buni democraţi, am respectat decizia votului şi am coborât (cu chiu şi vai, cred că nu mai trebuie să spun: şi acum mă doare noada de-mi sar ochii din cap, ori de câte ori m-ating de spătarul scaunului). Ne-am văzut, totuşi, ajunşi la refugiu, unde un alpinist (care dormise acolo) ne-a dumirit: „Măi băieţi, nu pot să vă spun cum se termină Valea Coştilei, că n-am urcat-o niciodată, doar am coborât-o odată, din platou, iarna. Da' vă zic că din ea pleacă trasee de căţărare, nu unul, multe. Pitoanele marcate pe care le-aţi văzut voi pentru asta sunt acolo, să marcheze punctul de intrare în traseu, nu să-i ajute la urcuş pe tonţii care vin nepregătiţi. Oricum, bine că v-aţi întors teferi”. Îl întrebăm de bifurcaţia spre Gălbenele. „Intrarea e acolo, în dreapta, la crucea aia de fier. Îi zice «Crucea Văduvelor». Voi sunteţi însuraţi?”. Era clar că omul îşi formase o părere clară despre abilităţile noastre de munţomani, şi nu tocmai greşită. I-am mulţumit şi am plecat repejor, ce era să facem?!

Îl sun pe Val după aia, să aflu „unde-am greşit?”, vorba lui Toma Caragiu. S-a stricat de râs când i-am povestit păţania noastră şi a comentat: „Bine că v-aţi întors, mă. Valea Coştilei dă exact în Brâul Coştilei, şi de la intersecţie trebuie să mergi vreo sută de metri la stânga, să dai în Hornul lui Gelepeanu, şi doar pe acolo poţi să urci până la Releu, pe platou”. Îl întreb de ce e bine că ne-am întors. Dan Val: „Păi hornul e dificultache, nu ca valea, «Bulevardul Pardon»!”.

Un document absurd

2011-08-11T13:07:00.004+03:00

Viral de pe net:

"În 1961, Nicolae Vlassă, un arheolog de la Cluj, a descoperit trei tăbliţe de lut cu cea mai veche scriere din lume. Recunoscute de ştiinţa occidentală, ele au fost hulite şi batjocorite în România, iar pe locul descoperirii ară azi un tractor.
În Tărtăria, un sat din podişul transilvănean, numele lui Nicolae Vlassă a devenit o legendă. De fapt, puţini îi mai ştiu astăzi numele adevărat. Unii îi spun, simplu, “arheologul”. Alţii îi spun “cel dintâi”, oameni cu tâmple de argint, care îşi mai amintesc dimineaţa aceea din primăvara anului 1961, când l-au văzut prima dată. Merii ce le înconjoară ogoarele abia înfloriseră. Din trenul care pe vremea aceea mai oprea, încă, în vechea haltă a satului, a coborât un bărbat masiv: înalt, puternic, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi largă şi cu o pălărie deşirată, de pai, pe cap. A sărit din tren, pe peronul de piatră, cercetând o vreme împrejurimile. Îl însoţeau doi tineri care îl urmau pas de pas, ca nişte apostoli. Doi studenţi miraţi, subţiratici, ce-şi întorceau privirile în aceeaşi clipă şi în aceeaşi direcţie spre care se uita bărbatul ce părea profesorul lor.
Omul cu pălarie nu se uita nici la cer, nici la munţii care tăiau orizontul, nici la Mureşul ca un şarpe albăstrui. Se uita la pământ. Fix acolo, de parcă aştepta să se întâmple ceva în ţărâna aceea. S-a uitat şi apoi a zâmbit.
Cu cei doi studenţi după el, a pornit direct spre o casă verde şi singuratică, aflată chiar dedesubtul şoselei naţionale, şi a cerut găzduire. S-a mulţumit c-o odaiţă ca o bucătărie de vară, în care avea să trăiască înghesuit laolaltă cu ucenicii lui. Dar a vrut neapărat casa asta. Casa Ioanei Julescu. A doua zi în zori, a tocmit câţiva ţărani pe care i-a pus să sape pământul, chiar pe ogorul de lângă clădirea haltei.
La numai un metru-doi sub pământ, culorile se schimbau. Cioburi, unelte, oseminte, bătucite în paturi înguste… Coborând cu un metru, culoarea era alta. La încă un metru, altfel. Şi altfel, şi altfel… Glia se-nfăţişa bizar, în straturi suprapuse şi clare, din care hârleţele scoteau la iveală o maiastră aşezare preistorică: case, temple, morminte, unele peste altele, un fel de munte de viaţă construit de oameni în timp. Primul strat descoperit de Vlassă la Tărtăria data din anul 3000 Î.Cr. Ultimul, cel mai adânc, era mai bătrân de anul 5000 Î.Cr. În mâinile Arheologului, ieşea la lumină o aşezare fabuloasă, în care trăiseră oameni, necontenit, încă din ceţurile preistoriei…
Vreme de câteva luni, cât timp a rămas în casa de lângă halta de tren, ţăranii nu l-au văzut altfel pe bărbatul cu pălărie, decât zâmbind. Parcă îi împietrise pe faţă un fel de râs. O bucurie mare, pe care n-o spunea nimănui. După doar câteva zile, străinul cel ciudat picase într-atât la inima tărtărenilor, încât începuseră să-l socoată de-al locului. “Foarte, foarte popular”, avea să-mi zică Ion Julescu, care l-a ajutat la săpături. “Mereu pus pe glume. Zicea multe poveşti despre comori şi ne miram toţi. Că el era ditai preofesaru` şi noi nişte ţărani de-aicea, pentru el nu conta. Era la o talie cu toţi.”
Mereu îl găseai pe ogorul lui. “Ogorul meu”, aşa zicea. Îl vedeai singur, serile târziu, chiar şi sub ploi furioase, cu grindină, îngenuncheat în mijlocul câmpului, sub o umbrelă albastră, mângâind cu o pensulă pământul reavăn. Şiroind de apă şi zâmbind. Pe zi ce trecea, pălăria de soare a lui Vlassă se îngropa tot mai mult în pământ.
Când a ajuns la vreo cinci metri sub glie, într-un târziu, a văzut… gaura! Mormântul străvechi… Apărea în secţiunea pământului ca un oval gălbui, abia sesizabil, ca un ou de mărimea unui copil. Doar un ochi măiastru putea să-l desluşească acolo, în peretele cu straturi. Din oul acesta au scos totul. Osemintele “marelui preot”, despre care s-a zis apoi c-ar fi fost o femeie. 26 de idoli de lut ars şi doi din alabastru. Statuete cu înfăţişări omeneşti. Brăţări din scoica Spondylus, o scoică rară, nemaiîntâlnită decât pe ţărmurile mediteraneene. Groapa rituală, princiară. Iar în mijlocul ei, cele trei tăbliţe din lut, cu semne pictografice, care au năucit apoi întreg mapamondul.
Le-au scos de acolo întregi, ţinându-le în palmă, contemplându-le.
Din acea clipă, profesorul Vlassă a intrat în istorie. Era o scriere acolo, atât pe tableta discoidală, împărţită în patru ca de un semn al crucii, cât şi pe celelalte două dreptunghiulare. O scriere care este cea mai veche din lume. Asemeni celei sumeriene, dar cu aproape două milenii mai veche ca ea. O descoperire imensă, epocală. Un eveniment ce avea să schimbe istoria omenirii
După numai câteva zile, Vlassă a plecat. A aşezat tăbliţele grijuliu într-o lădiţa de lemn plină cu paie, pe care a trimis-o la Cluj. Şi-a strâns lucrurile, şi-a luat rămas bun de la “ogorul lui” şi de la ţăranii care începuseră să-l iubească. Dar ceea ce a urmat, în loc să fie o victorie, a fost un coşmar.
Nenumăraţi cercetători străini au solicitat să vadă şi să descifreze tăbliţele. Le-au datat ei înşişi, împreună cu osemintele şi obiectele din groapa rituală, în laboratoare şi cu tehnici ultramoderne, iar concluzia lor a fost unanimă: Vlassă avusese dreptate. Era scriere pre-sumeriană, o descoperire care modifică întreaga perspectivă asupra preistoriei mapamondului.
Acasa, în ţară, bucuria a fost transformată-n invidie şi arheologul clujean a fost pus la zid. Iar cei mai aprigi duşmani ai lui au fost propriii săi colegi. L-au contestat cu atâta înverşunare, încât unii au ajuns să afirme chiar că tăbliţele profesorului sunt falsuri, că el însuşi, maestru în scrierile străvechi, le-ar fi fabricat în atelierul său. Alţii, că nişte “neguţători” sumerieni le-ar fi pierdut pe la noi (cu peste 1000 de ani înainte ca însuşi Sumerul să existe!).
De ce au făcut asta? În primul rând, pentru că descoperirile de la Tărtăria dădeau peste cap cărţile de istorie, care ne fixează etnogeneza la daci şi romani. Cum să accepţi ideea că înaintaşii traco-getilor foloseau scrierea cu mult înaintea sumerienilor, egiptenilor, grecilor?… Aşa că Vlassă a fost contestat şi unii îl contestă şi astăzi, la atâţia ani după moartea sa. S-a creat chiar o modă, mai ales printre tinerii arheologi, de a-l ponegri pe Nicolae Vlassă, deşi nici unul din ei nu se duce la Tărtăria, măcar să vadă despre ce e vorba.
Nu vor să redeschidă săpăturile. Nu vor nici măcar să aducă contra-argumente, refuză, pur şi simplu, să se pronunţe. Ocolesc delicat subiectul, catalogându-l mereu drept fantezist. Nici o mirare, deci, că publicul românesc nu cunoaşte aproape deloc povestea celor trei fabuloase tăbliţe preistorice de la Tărtăria. Din ‘61 şi pănă acum, vreme de aproape jumătate de veac, peste marea descoperire arheologică din Transilvania s-a aşternut tăcerea.
Horia Ciugudean este expert în Tărtăria. A făcut parte dintre acei câţiva specialişti care-au săpat locul în 1989, spre verificarea descoperirii lui Vlassă. Singura săpătură, după aproape cincizeci de ani…
“E ruşinos, scandalos, că ogorul acela este arat în fiecare an, distrugându-se adevărate tezaure. . .Dacă eu, ca specialist, doresc să mă duc să fac doar o cercetare sumară la Tărtăria - fără a face neapărat săpături - nu pot s-o fac fără a avea o autorizaţie eliberată de minister, autorizaţie pe care-o obţii teribil de greu sau chiar deloc, trecând printr-o birocraţie infernală. . .
Noi nu ne dăm seama, dar la ora asta în lume Tărtăria este un cuvânt magic. Magic, înţelegeţi!? Oriunde pe mapamond rosteşti numele asta, n-auzi decât exclamaţii de admiraţie. Toţi marii cercetători ai planetei îl cunosc foarte bine. Cu acest unic cuvânt poţi deschide orice porţi.
De altfel, încă din 1961, lumea arheologică europeană şi americană a privit cu mult mai multă încredere descoperirea lui Vlassă şi a acceptat-o mult mai repede decât colegii acestuia. . . Acum, zic eu, orice dubiu în ce priveşte descoperirea lui cade. Asta, pentru că nu au fost doar cele trei tăbliţe. Dac-ar fi fost doar ele, singure, ai fi putut zice că cineva le-a adus de nu ştiu unde şi le-a pus acolo. . .S-a dovedit limpede că-i vorba de un mormânt unitar. Or, oasele au fost datate de cercetători occidentali cu metode foarte noi (radiocarbon sau Carbon 14) şi s-a stabilit clar o vechime de şapte milenii, adică înaintea Sumerului. Apoi, această scriere pictografică pe tăbliţe a fost găsită nu doar într-un singur sit, ci-n mai multe. Ele sunt produsul unei întregi culturi, nu a unui singur cercetător genial.
Descoperirea lui Vlassă a avut o amploare uriaşă. . . Până atunci, se credea că toate civilizaţiile vechi ale Europei sunt o consecinţă a unor influenţe sau colonizări venite din Orient. Ei bine, acest caz al Tărtăriei şi altele care i-au urmat au condus la reconsiderarea întregului mod de-a privi preistoria. . .
Părinţii dacilor cunoşteau scrierea, o scriere care este cea mai veche a lumii. Ar trebui, pentru toate astea, să fim mândri. Să ne batem cu pumnii în piept, oriunde în lume.“
Sunt pe “ogorul lui Vlassă”. Sunt cu părintele Gheorghe Marin, preotul bisericii ortodoxe din Tărtăria. El e preot plugar, iubitor pătimaş al acestor locuri. Născut aici, din părinţi ţărani. . .Palme muncite, chip ars de vânt. Buzele strânse, ca-ntr-un fel de încăpăţânare. Barba şi părul albe, ţepoase, crescute sălbatic. Ochii azurii. De copil a ţinut coarnele plugului în palmele sale. Era mititel şi-aducea acasa, de pe răzoare, traiste întregi de “cioabe” pictate, pe care le-ascundea sub “gârliciu`” pivniţei, ca pe nişte tainice comori.
C-o zi inainte îl văzusem altfel. Înveşmântat în epitrahilul de aur, în mijlocul bisericii sale, vorbind cu glas ca de tunet mulţimilor de credincioşi.
“Trebuie să înţelegeţi, oameni buni, că nu sunteţi întâmplători pe pământul asta! Nu suntem întâmplători aici. Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, pietrele, zbiară cioabele astea pe care noi le găsim peste tot! Gândiţi-vă. Câte vieţi s-au jertfit în ţărâna asta… Spuneţi-le copiilor, urmaşilor voştri. Vorbiţi! Fiţi mândri, căci noi, tărtărenii, suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lumii. Noi am fost aici dintotdeauna, de la începuturile omenirii…“
Stăm sus, pe creştetul ogorului ce se prăvale rotunjit, în şiruri lungi de brazde. Preotul cade în genunchi, îngropându-şi palmele în crăpăturile pământului. Scoate de-acolo două cioburi mari, arcuite, roşcate, din lut nears. Mi le arată, cu amândouă mâinile intinse, de parcă ar cere ajutor. . .
“Uitaţi-vă, strigă pământul! Dacă noi tacem, dacă noi suntem muţi, vorbesc cioabele astea!”
“Au fost case aici, acum şase-şapte mii de ani”, îmi spunea profesorul Ciugudean. “O întreagă aşezare stabilă. Case mari, din lemn “muruit” cu lut, toate cu două camere şi cu acareturi. Oameni “sedentari”, adică legaţi de pământ, care trăiau multe generaţii în acelaşi loc, crescând animale, cultivând pământul cu nişte tehnici agricole pe care le mai folosesc şi azi ţăranii noştri. La acea vreme, aşa ceva nu exista în restul Europei, decât în spaţiul carpato-danubian. Foloseau războiul de ţesut vertical, cu greutăţi. Cunoşteau meştesugul modelării şi pictării lutului, plămădind adevărate opere de artă. . .
Mai mult, stăpâneau şi arta… navigaţiei! Pe fundurile unor vase au fost găsite incizii cu reproducerile exacte ale unor ambarcaţiuni cu pânze. Chiar Vlassă a găsit o asemenea “corabie”. . . Cel care a desenat aceste corabii e sigur ca le-a şi vazut. Le-a văzut în realitate, cu ochii lui!…”
“Se zice că altădată pe-aici au fost corabii? Nu-i de mirare”, zice părintele Marin. “Altădată Mureşul a fost mare, încâlcit, se revărsa mereu, între malurile astea îndepărtate. Ca o mare. Uitaţi-vă acolo, vedeţi ceva, ca două scobituri în ţărm? Acolo au fost două “vălaie” mari, adică un fel de ecluze adânci, săpate de mâna omului, în vremuri preistorice. Aici, în lunca asta, a fost odinioară o aşezare fantastică, un furnicar de oameni trăind laolaltă, făcând agricultură, minerit, negoţ. Ceva mai încolo, tot pe Mureş, au fost aşezările neolitice de la Turdaş, Daia Romană, Alba-Iulia… Iar în mijlocul acestui spaţiu magnific, Tărtăria…”.
Casa lui Nicolae Vlassă există şi azi. Chiar dedesubtul şoselei. Casa în care a stat când a făcut săpături. O casă ca o fortăreaţă verde, însingurată, cu ziduri atinse de paragină. Acum stă în ea Ion Julescu, fiul Ioanei Julescu, gazda de odinioară".

Am de zis un singur lucru, lăsând cu totul la o parte stupizenia şcolărească a acestei compuneri: indiferent ce reprezintă pictogramele de pe tăbliţele de la Tărtăria, ele nu au fost realizate de daci sau de strămoşii lor. E simplu. Triburile trace au invadat Transilvania cam acum 3500 de ani, deci prin 1500 î.e.n. Tăbliţele datează de circa 7500 de ani, sunt deci manufacturate prin 5500 î.e.n., cu 4000 de ani înainte de venirea strămoşilor dacilor (şi cu aproximativ 5000 de ani înainte de prima menţionare documentară a dacilor, de către Herodot).

Indiferent cine au fost oamenii civilizaţiei Vinca, cea de care aparţin tăbliţele de la Tărtăria, ei erau morţi demult când dacii au început să-şi cânte partitura pe scena istoriei. Similar, dacii erau morţi demult când românii au început să şi-o cânte pe-a lor.

Dacă te făleşti cu ceva care nu-i meritul tău, eşti penibil. Asta încerc să spun.

Dudele, un munte prea îndepărtat

2011-08-10T17:41:00.006+03:00

După cum prea bine ştiţi, iar am fost pe munte. A treia oară, anul ăsta. Un caca-maca faţă de alţi ani, da, aşa e; dar vina mea-i c-a tot plouat?! Lasă, că se face rapiţa, să fie şi agricultorii fericiţi, că destul îi bate Dumnezeu în anii secetoşi.

Plecăm, deci, din Piaţa Victoriei, în mod tradiţional, deşi dintr-un loc netradiţional (din spatele muzeului Antipa), c-aşa a vrut alde Julius. Echipa: el, eu, Romi (număr nou în peisaj, coleg de muncă de-al lui Julius, băiat salon; oare cum o putea fi prieten cu unul ca Julius?! Da' eu cum pot, dacă e-aşa?!). Aveam de ajuns pe lumină, şoferul i-a dat bici, şi nici nu apucasem să râgâi primele şase beri că deja trecusem de Pietroşiţa. La Moroieni ne-am băgat pe drumul de canton, şi de-acolo ne-au luat hârtoapele-n primire.

Ajungem la Brătei, Liviu ne bagă-n curte, dă vreo două picioare-n câini, să nu ne mai hămăie, pe urmă intrăm toţi în casă şi ne-apucăm de vodcă. Ţigări avea Liviu, gazda, aşa că mă durea la bască. N-am avut totuşi mare spor, de-a mai rămas vodcă, o cantitate imensă, aproape o sticluţă. A pus gheara pe ea calicul de Julius, cică să avem şi pe traseu, că nu se ştie.

Sâmbătă la 9 punct am plecat pe traseu. Deci, la 9 dimineaţa, da? Nu ca alţi puturoşi care dorm de strică patul, până în creierii zilei, şi pe urmă se minunează că de ce-i prinde întunericul pe drum! Noi, harnici ca furnicile.

Harnici, dar habar n-aveam la ce ne înhămasem. Până la golul alpin am tăcut şi-am urcat pe muteşte, că doar ştiam c-avem nevoie de fiecare moleculă de oxigen din plămâni, şi chiar aveam! Nici când am ajuns în gol nu ne-a pălit disperarea imediat, că aveam traseul mascat de creasta muntelui Şutila (noi eram pe coasta muntelui Rătei, pe marcaj cruce roşie). Abia când treceam de Leaota (pe curbă de nivel, bunînţeles, că doar nu eram nebuni să urcăm tot munţoiul ăla ca pe urmă să-l coborâm!) am văzut ce ne aştepta: în faţa noastră, cum eram mai sus, sub vârful Leaota, se întindea drumul pe care-l aveam de parcurs în ziua aia. Imens. Nu ne venea pur şi simplu să credem că ne-am băgat în aşa ceva. Mitarca, Jugureanu, Secările, apoi coborâre în şa, în Curmătura Fiarelor, pe urmă schimbare de direcţie către est, Piatra Albă, Dudele, Bucşa. Toţi ăştia-s munţi, în accepţiunea tipic ciobănească, în sensul de „coastă muntoasă bună de păşunat”. Distanţe inumane, ucigaşe.

Apropo de ciobani: masivul Leaota e plin de stâni, sunt practic una lângă alta, mă şi mir că nu se iau la cafteală. Între ei, poate că nu, dar nouă ne-au făcut-o: un cioban ne-a întrebat de ţigări, noi am zis că n-aveam (chiar nu aveam, dealtfel), omul ne-a lăsat să trecem, dar după vreo 200 de metri, câinii lui lansează o şarjă teribilă împotriva noastră: ne-au înconjurat în câteva secunde, lătrându-ne cu mare, mare înverşunare, la mai puţin de-o juma' de metru de picioarele noastre. Stăteam nemişcaţi ca nişte pari de gard, să nu-i provocăm, dar eu m-am mişcat la un moment dat şi asta i-a făcut să turbeze de tot: nu mai lătrau, acum deja mârâiau cu colţii dezveliţi. Panică!

Ciobanul a venit agale după ei, i-a izgonit, pe urmă noi i-am mulţumit (!) şi-am plecat. Ce era să facem?! Scăpaţi de belea, am devenit deodată foarte guralivi, cu Julius pe post de mare expert chinolog: „Aţi văzut, bă? Aţi văzut? Opt erea, da' numai trei conta, bă, ăialanţi erea paraleli: femela alfa, masculul beta şi masculul alfa! Cum ar fi, adică eu, mă-nţelegi! Io sunt, bă, masculul alfa! Gika, săracul, e femela omega, de pildă...”. Îl ascultam pe nebun debitând, vomitându-şi frustrările, şi-n sinea mea mă gândeam: „Uite, domnule, că au şi femeile dreptatea lor. Se tot miră bietul Julică de ce n-are el noroc la gagici, adică la finalizare, că altfel toate pupezele se lăcomesc să le plimbe cu maşina! Au şi ele instinct, dacă mintea nu le dă afară din casă...”. Când m-am trezit din reverie, zărghitul trăncănea în continuare, dar nu-l asculta nimeni, ca de obicei: Romi fotografia peisajul, iar eu m-am oprit să mă piş.

Am mai avut incidente cu câinii ciobăneşti de pe traseu, dar niciunul la fel de ţeapăn ca ăsta. La un moment dat ajunseserăm să spunem, după ce mai scăpam dintr-un party d-asta cu lătrat (ei) şi încremenit (noi): „A, păi de data asta a fost chiar parfum!”. Ca de obicei, termenul de comparaţie dă dreapta măsură a lucrurilor.

Se făcuse după-amiază târziu când am suit în sfârşit coasta muntelui Dudele, cel care face legătura între masivul Leaota şi masivul Bucegi. Deşi e mult mai puţin cunoscut decât Oticu, marele şef al culmilor de legătură (între Iezer şi Făgăraş, în cazul lui), nici Dudele nu e un munte de doi lei. Cel puţin picioarele noastre, deja făcute terci după atâtea ore de mers, nu l-au simţit câtuşi de puţin ca fiind de doi lei! Şi încă noi n-am urcat decât Dudele Mici, cel care e chiar în traseu, ocolind Dudele Mari, care e puţin excentric faţă de drum. Dacă trebuia să-l urcăm şi p-ăsta, ne vedea Dumnezeu!

Un ultim efort (credeam noi), trecem şi Bucşa şi intrăm în Bucegi. Prin şaua Struga, ne explicase Julius, dând din mâini ca o caractiţă beată (aşa explică el). Când colo, ce să vezi? Intrasem prin şaua Strungăriţa! Până la Strunga mai era o juma' de oră! Julius, Julius...

Am ajuns în final la Strunga, sub care e un refugiu, şi-am căzut laţi. Nu mai puteam. Refugiul era gol, nici nu era nevoie să întindem cortul, când apare o nouă propunere genială: „Băieţi, ce-ar fi să coborâm în Padina, să bem şi noi o bere?!”. Evident, numai creierul performant a numitului Julius putea făta asemenea idee bigubatică.

Romi şi cu mine, alţi doi deştepţi: „Hai”. Şi coborâm. Mergeam deja de 12 ore şi mâncasem doar uscături de prin rucsaci (turtă dulce, biscuiţi, grisine). Ajungem în Padina, acolo, fatalitate! Festivalul de muzică folk „PadinaFest”. Lume, ca la balamuc. Muzica bubuia, în vale se făcuse un orăşel de corturi, la orice fel de tejghea era coadă de alcoolişti care cumpărau bere şi cerşeau ţigări (se vânduse tot tutunul din Padina). Exact ce le trebuia unor oameni rupţi de oboseală, care nu mai voiau decît să doarmă. Tot Julius a dat soluţia: „Mergem la Peştera, dormim la hotel!”. Iar ne luăm după el, eram prea frânţi ca să mai opunem rezistenţă. Evident, la hotel nu era loc nici cât s-arunci un ac, am întins deci cortul, pe întuneric, la malul râului, într-un loc care puţea, că prinprejur se căcau toţi. Nu de putoare ne era, ci de urletele incredibile pe care le scoteau cocalarii ce petreceau la 30 de metri mai jos: „Uă, uă, uă, uă!”, zbierau bărbaţii. „I, i, i, i!” chiuiau femeile, cu inimitabilul accent al ţigăncilor bete, accent specific regăţencelor din clasa de jos. După ce petrecerile s-au mai domolit (n-au durat mult, doar vreo patru ore), cocalarii au început să se dea cu maşinile şi cu ATV-urile pe drum, la un metru de căpăţânile noastre. Singura mea consolare era că Julius era pe locul de la margine, dinspre drum, aşa că dacă un coca ne călca, el ar fi fost primul. Şi eu al doilea, că eram la mijloc. Da' orişicât!

A fost o noapte cumplită, am adormit abia spre dimineaţă. Ne-am trezit cu oasele pulsând de durere, de parcă ne bătuse SS-ul toată noaptea, numai cu lanţul de la bicicletă. La 10 am plecat, după ce-am strâns cortul şi ne-am umplut sticlele cu apă din pârâu. La 11 eram iar la refugiul Strunga, unde ne-am aşezat să mâncăm. Romi ia o gură de apă, o scuipă şi zice: „Io nu pot să beau apa asta!”. Ne dă sticla să mirosim. Într-adevăr, mirosea a canal. Mirosea puternic, nu aşa, o părere, un iz, un damf, nu, domnule! Îţi muta nasul din loc. Îmi desfac şi eu sticla, acelaşi lucru. Julius se face palid: la urcuş, el se lăcomise şi băuse aproape un litru din sticla lui, ca să care mai puţin. Ne-am simţit răzbunaţi.

De la şa am urmat drumul de creastă, pe curba de nivel, peste munţii Tătaru, Deleanu şi Lucăcilă (treimea inferioară a piciorului vestic al „potcoavei” Bucegilor). Ne-am mai oprit abia la stâna de pe Lucăcilă, unde am cerut indicaţii de la ciobani; n-am prea avut succes. Ciobanii sunt aproape ca pensionarii din marile oraşe, ăia care cunosc câteva străzi în jurul blocului, dar nimic mai mult. I-am tot pisat cu întrebări despre începutul traseului de cruce roşie, care ar fi urmat să ne scoată la Brătei, direct peste piciorul Lucăcilei, paralel cu pârâul Zănoaga, dar habar n-aveau. În final, baciul mai bătrân, nea Aurică, ne-a condus până la un punct care ar fi putut să fie sau să nu fie începutul traseului. N-a fost, evident. Am reuşit totuşi să dăm în marcajul de cruce roşie, în potecă, doar după nişte peripeţii înfiorătoare prin coborâşul de-n-boulea prin pădure: Julius a călcat într-un căcat de urs.

Am ieşit la Brătei şi ne-am conversat cu Liviu, da' nu mai mult de-o juma' de ceas, că eram paradiţi de oboseală. Înainte de plecare am cotrobăit prin rucsacul lui Julius şi i-am confiscat jumatea aia de vodcă de care vă spuneam: e adevărat că el o cărase, da-mi trebuia mie la ceva. Am băut-o repede, ca să previn infecţia stomacală, că doar băusem şi eu, seara, din apa aia care puţea a canal. A funcţionat, c-acum sunt bine-mersi.

Julius are enterocolită. E pe budă de trei zile.

Raport de activitate: azi, Pricopanu

2011-08-04T12:53:00.004+03:00

Deci, ne-am întors. Că dacă era după Oterul şi stilul lui de organizare, eram şi-acum tot pe-acolo, nici vorbă să ajungem luni la muncă!

Am plecat vineri, c-o maşină de serviciu, chitiţi să parcurgem culmea Pricopanului, din masivul Măcin. E vorba de una din cele două culmi secundare, bunînţeles, cealaltă fiind Priopcea. Secundară, secundară, dar tot n-am reuşit s-o facem! Desigur, este exclusiv vina Oterului.

Prima etapă, Bucureşti – Brăila, a decurs fără incidente, dacă nu punem la socoteală faptul că brăilenii nu cunosc numele bulevardelor din oraşul lor, aşa că le e tare greu să dea indicaţii de drum. Am ajuns în cele din urmă la hotel (Campus Bella Italia), am lăsat bagajele şi ne-am bulucit jos, la bere. Din păcate, aveau şi pizza, aşa că Speranţa a mâncat pilaf cu linte, o mâncare extrem de neaspectuoasă. Din fericire, nu ne-a obligat şi pe noi să gustăm. Din nefericire, terasa hotelului închidea la 11, spre disperarea mea. Din fericire, tot am apucat să balotez patru bericioase, spre disperarea Amaliei. Nu chiar aşa bune ca Berile de Aur, dar totuşi uşor băubile (hidos adjectiv!).

Sâmbătă ne-am trezit cu noaptea-n cap, adică pe la 10, am mâncat tacticos, am împachetat cu foarte mare atenţie bagajele, trăgând de timp, doar-doar o-ncepe ploaia şi vom fi scutiţi de traseu. N-a ţinut figura, aşa că am plecat spre maşină, târşâindu-ne picioarele, cu ochii tot la nori. Nori nu erau, deci n-am avut ce face: am ieşit din Brăila, am trecut Dunărea cu bacul şi-am debarcat în marele oraş Măcin, care cică tocmai îşi renovase singurul hotel, pe nume „Turist” (câtă fantezie!!!).

Am vrut să ne rezervăm acolo două camere, dar grasa de la bar, privindu-ne dubios şi făcându-şi semne din ochi cu beţivanii care-şi duc veacul în „restaurantul” hotelului, ne-a zis că n-are nimic liber, totul e ocupat. Cred şi eu. În Măcin fojgăie turiştii, ceva de numa-numa, Monte Carlo e mici copii.

Am plecat spre mânăstirea Măcin, greşind drumul şi aproape rupând maşina pe un pietroi submers în poteca (noi, ca oamenii, n-am băgat maşina pe drum, ci pe “potecă”. Adevărăcioşi, mânca-v-aş leafa!); din nou, Oterul a fost de vină. Am ajuns la mânăstire, am vrut să vorbim cu popa de cazare, ăla, un sălbatic: “Plecaţi de-aici, nu puteţi sta aici!”. Ho, bă, speriatule. Ne-am echipat şi-am pornit pe traseu, lăsând deschisă chestiunea cazării din noaptea aia.

Traseul e foarte mişto şi excepţional marcat, dar bunînţeles că, urcuş fiind pe prima parte, Amalia ne-a informat solemn că ea “nu mai poate”. Am ameninţat-o că prind vreo trei guşteri şi i-i bag sub tricou, iar din momentul ăla s-a iuţit, a descoperit brusc că “mai poate”. Oricum, eu nu mersesem la cacealma, că erau guşteri acolo în cantităţi industriale, ziceai că mergi prin crescătorie, prin guşterie. Toate bune şi frumoase, dar Amalia (tot ea!) a descoperit o ditamai ţestoasa, specie ocrotită, ţestoasă d-aia de uscat, ceva enorm. Am vrut s-o bag în sacoşă şi apoi în rucsac, pentru supă, dar Speranţa s-a opus: “Ce, eşti prost? Nu ştii că suntem în rezervaţie?”. Păi tocmai de-aia trebuie profitat de ocazii de-astea: dacă Pricopanu nu era declarat rezervaţie naturală, mai găseam noi ţestoase barosane? Nu le-ar fi halit demult meltenii?

Apropo de melteni, ne-am prins de ce a ieşit aşa repede decizia asta de înfiinţare a rezervaţiei (Ţuţuiatu era demult, dar Pricopanu e foarte proaspăt în clubul ăsta, al zonelor protejate): din cauza investitorilor în eoliene. Sunt sute, atât în Dobrogea de Nord, cât şi în cea de Sud. Vă daţi seama, pentru eolienarii ăştia, orice formă de relief din Dobrogea e mană cerească, se reped asupra ei ca muştele la hoit, îţi trântesc instantaneu bartai parcul de eoliene, n-apuci să zici nici măcar “acid dezoxiribonucleic”. Nu zic că eolienele nu-s bune, da' nu chiar peste tot locul!

Mai mergem, mai scuipăm în jos, ca oamenii, mai una-alta, hop, un iepure! Mare şi ăsta, era cât o juma' de capră; bunînţeles că Amalia s-a speriat de el şi-a-nceput să chirăie, de frică să nu fie mâncată de iepure, că dé, astă iarnă a gătit maică-sa iepure în sos vânătoresc, şi acum se gândea că vine iepurilă să-şi răzbune ruda, probabil. Am făcut-o să tacă, speriind-o cu o lăcustă (uriaşe lăcustele de aici! Şi zburătoare pe d-asupra: Oterul zicea că vrea să le mănânce, uscate, ca să semene şi el cu Sfântul Ilie. Mă rog, mici curiozităţi), dar pe urmă iar s-a panicat de la iepure, în tura a doua (se pitise după o stâncă, chiar în traseul nostru).

După incidentul ăsta am coborât în spintecătura Pricopanului, care se numeşte “Fântâna de Leac”, probabil pentru că acolo nu e nici picior de fântână, sau de apă în general. În momentul ăla furtuna era pe noi, iar pentru că traseul continuă cu un alt urcuş, încă şi mai naşpa decât ăla de la început, s-a votat să coborâm către maşină, lăsând restul traseului pentru altă dată (am eu principiul ăsta, să laşi mereu ceva de făcut şi pe mai încolo, să nu consumi totul deodată şi pe urmă să nu te mai intereseze muntele respectiv şi să nu te mai întorci ever). Au fost cinci voturi pentru coborâre, nici unul contra şi nici o abţinere. E adevărat că eram doar patru oameni, dar Amalia a votat cu două mâini, când a văzut panta urcuşului.

Deci, dintre vârfuri nu am atins decât Caramalău şi Vraju, ratând (de data asta!), Piatra Râioasă, Şulucu Mic şi Şulucu Mare. Nici o pagubă, c-am avut şi compensaţii: Speranţa a găsit o călugăriţă, căreia i-a şi scos maţele (accidental, susţine ea), Oterul a făcut pe marele macho, torturând o ţestoasă mică-mică, întâlnită în drum (de aia mare nu avusese curajul să se atingă...), iar Amalia s-a îndopat cu dude negre, mânjindu-se la gură ca un pui de bogdaproste. În ceea ce mă priveşte, m-am scos: am văzut, în premieră absolută pentru mine, o scărmăneală aeriană între un şoim şi un uliu, adică, mai exact, între o pereche de şoimi şi una de ulii. N-aş putea să vă spun cine încălcase teritoriul cui, dar vă zic că şoimii, deşi mai mici, i-au izgonit pe ulii până la urmă. Zburau mult mai bine, erau foarte tehnici! De unde se vede că nu mărimea contează, ceea ce ar fi bine să înţeleagă şi cei care se dau mari cu aşa ceva. Mai mult nu spun.

Am ajuns la câmpie, am trecut pe lângă o stână de capre (câinii stânii s-au distrat copios, fugărind-o pe Amalia; nu din răutate, doar aşa ca să facă haz, auzind-o cum chirăie), am ajuns la maşină şi ne-am apucat să mâncăm, ascunşi în boscheţi (a fost alegerea fetelor). După masă ne-am îmbarcat şi am plecat, deşi ne luase somnul pe toţi, dar nu am cedat: eu, personal, am stat treaz aproape juma' de kilometru! E?!

Ne-am întors în Măcin şi am luat-o spre nord, până în Luncaviţa, apoi spre est, până am dat în drumul care duce la Niculiţel. Acolo am mai făcut o dată la dreapta şi-am ajuns la mânăstirea Cocoş, unde avea Oterul nişte şuste (adică umbla să se dea cocoş). N-am stat mult, dar a fost destul de interesant, având în vedere că mânăstirea e destul de veche (întemeiată în 1833, de nişte făgărăşeni, rude cu Amalia). Am luat numărul de telefon de la părintele chelar, care te cazează, dacă e la o adică, dar nu recomand: mânăstirea-i de taici, şi ăştia excelează prin sfinţenie, nu prin curăţenie. Nu c-aş fi acum io ăla curatu', da' orişicât.

De la Cocoş ne-am dus la altă mânăstire, Celic Dere, care e de maici. Altă ceva! Ordine şi disciplină, curăţenie şi organizare! Diferenţa îţi sare-n ochi. Evident, am presupus că măicuţele au pile la Patriarhie, iar tăicuţii n-au: sunt de capul lor, săracii.

Incidente deosebite n-au fost la nici una din mânăstiri, în sensul că eu m-am abţinut să sar la jugulara Oterului, iar el şi-a ţinut gura bine închisă, astfel încât nici o tentativă de dispută teologică să nu iasă p-acolo. Inspirat, Oterilă! Ştia el cu cine are de-a face, că prost nu e.

După-amiaza târziu am ajuns în Tulcea, la pensiunea Ramona, într-un cartier periferic al oraşului, unde ne găsise cazare Claudia (o fată, n-o ştiţi). Nu vreţi să aflaţi cum arată cartierul. Tulcea în sine e-o periferie, vă daţi seama cum e periferia periferiei! Rar am văzut oraş aşa urât, şantaliu, jegos şi prost construit, că Oterul încă zicea: “Păi, la ce te aştepţi, dacă tipii ăia care l-au proiectat aveau patru clase primare, dacă le-aveau şi p-alea! Cum voiai să iasă?!”. Are şi el dreptatea lui, da' parcă tot nu se justifică atâta prăpădiţenie. Cred că doar o dată am văzut ceva comparabil, în fabulosul oraş Bârlad (!). Nu bag în discuţie zona Zăbrăuţi din Ferentariul Bucureştiului, că aia-i altă ciorbă: teritoriu monoetnic, nu te joci.

Am mâncat în centru, dar degeaba: mâncarea tot a fost proastă, iar serviciul adormit. Bine că m-am obişnuit să cer câte două beri deodată, că altfel aş muri de sete.

Duminică dimineaţa am ţâşnit din pat cu viteza fulgerului, adică pe la 12. Eu am mâncat croissant de Tulcea (nu seamănă cu nimic de pe lumea asta), Amalia – plăcintă, iar Speranţa şi Oter – shaorma. După care ne-am dus la masă. Oterul s-a împrietenit cu ţiganii din parcare, cărora le-a dat 1 leu: “Aoleo, pai numa' un leu, şefu'? Alţi oameni ne dă doi!”. “Ce vrei şi tu”, a răspuns Oterul, “pentru o juma' de oră?!”. Adevărul e c-am stat chiar mai puţin, de se uita Oter în toate părţile, după ţiganii lui: voia să le ceară restul.

Pentru că prima schemă nu ne-a ieşit (am vrut să mergem la Mila 23, să îngurgităm peşte ca pelicanii, dar n-am găsit şalupă convenabilă), ne-am repezit în Deltă cu maşina, adică la Murighiol. Satul ăla o fi el turistic, dar e-o ruşine: toată lumea încearcă să te facă la bani. Adică să te ducă cu barca pe canale, dume d-astea. Pentru nişte oameni care veniseră să mănânce, nici nu se punea problema, măcar că pe Oter îl pălise romantismul şi voia la Uzlina, în rezervaţie, mort-copt. A trebuit să-l luăm de acolo cu forţa, că nebunu' o ţinea pe-a lui, gaia-maţu': nu, că el vrea să se dea cu barca. Ăsta e cu barca cum sunt eu cu berea: nu se mai dă dus, când simte miros de barcă.

Am găsit în cele din urmă singurul restaurant public din sat şi am mâncat peşte pe săturate, adică ciorbă şi saramură. Ghiciţi, că nu e greu: cine a fost ciudatul care n-a vrut saramură şi nici ciorbă, dar care a sfârşit atârnând la ciorba Speranţei şi trimiţând peştele înapoi la bucătărie, pe motiv că nu ştiu ce? Da, evident. Mai mult decât atât, tot el a şi opărit-o cu ceaiul pe biata Speranţa, care nu-i făcuse nimic. Sau poate că tocmai de-aia, mai ştii păcatele?!

Despre drumul de întoarcere nu am prea multe de zis, doar că e foarte frumos, şi că ar fi fost şi mai frumos dacă Amalia nu-l greşea de vreo două-trei ori, până am luat eu problema în mână. Nici aşa nu se poate! A, da, a mai fost un singur incident, şi anume “scurtătura” de la Babadag la Slava Rusă (ăsta e un sat, nu o eglogă pentru Vladimir Putin!). Ceva de mare senzaţie, drum de pădure, pe cea mai proastă şosea pe care am văzut-o de mulţi ani încoace. Ca de obicei, de mila maşinii, pe Amalia a bufnit-o plânsul. Speranţa a consolat-o: “Lasă, că nu-i maşina ta! Nici a mea, de altfel...”.

Reforma lui Kosîghin

2011-07-27T15:26:00.004+03:00

A venit vremea să recunosc: sunt mai prost ca Moş Gerilă. Tâmpenia mea frizează demenţa sau geniul (încă nu m-am hotărât). Cum, mă? Cum să nu ştiu de reforma lui Kosîghin?!

Incredibil, dar adevărat: până azi, habar n-aveam de aşa ceva, sau de Kosîghin în general. Stăteam, frumos, cu capu-ntre urechi, şi-mi imaginam că „dezgheţul” din primii ani ai lui Ceauşescu a fost, aşa, un miracol al istoriei, sau poate o intuiţie extraordinară, aproape de revelaţie, cum numai un ţaran poate avea (e vorba de acelaşi Ceauşescu).

Ei bine, s-a-nchis cutia cu maimuţe: „cei şapte ani graşi” (1965 - 1971) de care tot pomeneşte taică-meu, şi care l-au făcut să-şi păstreze ideea lui fixă („Comunismul poate fi bun, dacă e bine aplicat”) au fost varianta românească ai reformei lui Alexei Kosîghin. Care, evident, a fost implementată de la Moscova în toate provinciile imperiului sovietic. Din care, vai, făcea parte şi ţărişoara mea, cu ceauşescul ei cu tot.

Credeam că măcar odată şi-a scris şi România istoria în stil propriu. M-am păcălit. Ca de obicei, a urmat punct cu punct şi pas cu pas moda de la Înalta Poartă. Deci, ca român, mănânc căcat, când mă bat cu cărămida-n piept pe motiv de „Ca la noi, la nimeni!”.

De vorbă cu mine însumi: azi, despre Ungaria

2011-07-12T17:11:00.004+03:00

Sătul de discuţiile cu Stele (care pot fi numite „sterile” doar în cazurile fericite... ), m-am aşezat la un pahar de vorbă cu mine însumi, desigur, în dorinţa de a conversa cu cineva inteligent. Subiectul mi-a picat pleaşcă, atunci când am auzit că încă un mare fabricant de automobile (Volvo?) o să intre în Ungaria să-şi facă uzină, cu doar un miliard de euro. Un miliard. Cât un reactor nuclear de la Cernavodă.

Două întrebări: cum de reuşeşte Ungaria să fie mult mai competentă economic decât România, deşi timp de opt ani a avut parte de guvernări slăbuţe, cam socialiste la cap (Medgyessy, Gyurcsány, Bajnai - tripleta de aur a MSZP)?! Şi be mic, cum şi cât influenţează politica budapestană calitatea vieţii din România, de exemplu, calitatea vieţii mele? Sau, mai simplu spus, de ce merită să mă intereseze cine pe cine fute în Országház?

La prima întrebare, cred că răspunsul ţine strict de avansul istoric. Altfel, e de neînţeles: o ţară mică, lipsită de resurse naturale şi de ieşire la mare, bate la cur o ţară de două ori mai mare, cu resurse şi cu cel mai bun port de la Marea Neagră! Diferenţa o dă, cred eu, şansa istorică a ungurilor de a fi mai civilizaţi decât românii. Nu cu mult (cam 20 – 30 de ani, depinde cu cine stai de vorbă), dar diferenţa e esenţială. Ca român, nu mă simt lovit de chestia asta, de înapoierea poporului meu faţă de unguri, pentru simplul fapt că ţara a recuperat fantastic: în 1989, avansul ungurilor era de 100 de ani, ca popa. De atunci, am tot recuperat, dar încă nu-i suficient.

Bun, deci să zicem că investitorii aleg Ungaria în locul României pentru că oferă legi mai bune, cetăţeni mai corecţi, muncitori mai bine calificaţi, funcţionari mai puţin corupţi şi drumuri incomparabil mai bune. Dar mai e ceva: învăţământul unguresc e performant, iar cel românesc este extrem de slab. Noi aveam un avantaj, o mai bună cunoaştere a limbilor străine, dar aici ungurii au recuperat şi ei: în gimnaziu se studiază obligatoriu cel puţin o limbă străină, dar cam jumătate din elevi studiază două limbi străine. Adică tinerii măcăne în engleză fără nici o treabă, iar cei mai mulţi şi-n germană; au rămas doar bătrânii cu vechea abilitate ungurească de a nu înţelege nimic afară de maghiară – tu-l întrebi pe om unde-i gara, el te trimite la farmacie sau îţi spune cât e ceasul!

Nu mai zic de indicele ăla şmecher (Ease of Doing Business), că-n clasamentul pe ţări, Ungaria ne ia cu fix 10 locuri (46 la ei şi 56 la noi). Iar pentru omul cu bani de investit, alea 10 locuri spun totul.

Be mic: contează. Ungaria şi România au mers mereu „în oglindă” în privinţa rotativei guvernamentale: când la ei era dreapta la putere (în 1990, de pildă) la noi era stânga, şi invers. La alegerile din 2010, stânga a pierdut puterea şi a trecut în opoziţie; asta presupune că în alegerile de la anul, PDL-ul va pierde şi PSD-ul se va instala la Palatul Victoria (Doamne apără şi păzeşte!). Pe de altă parte, o politică de dreapta e mai performantă economic ca una de stânga, dar mult mai naţionalistă: exact ce se întâmplă acum la Budapesta. Asta înseamnă un ciclu de creştere pentru Ungaria, cum a fost cel din 2004 – 2008 pentru România. Adică dezvoltare, scumpiri, mărirea salariilor, agresivitate diplomatică, tensiuni cu vecinii, dragoste mare cu Rusia. Nimic nou sub soare. În ceea ce mă priveşte, e de bine: dau politicienii FIDESZ declaraţii prostănace? Bun, am ce scrie în revistă, am pe cine lua la mişto! Cresc salariile la copywriterii din Budapesta? Bun, o să fie destui ăia care-o să zică „Scump, moşule, scump! Mai bine mă duc în România, că săracii ăia lucrează mai ieftin!”.

Deci mă pregătesc, copii. Datorită lui Viktoraş o să am un 2012 mai bun decât 2011, adică o să câştig un bănuleţ în plus. Bine, sunt alţii care-o să facă mult mai mult, adică o să speculeze pe bursă şi-o să fie cocă de bani. Ia să-l sun pe Sharky. Poate dă şi el o bere.

De vorbă cu Stele: azi, despre Grecia

2011-07-04T12:13:00.001+03:00

Dragul nostru Stele, această Pythia a butoaielor cu murături, s-a întors din Grecia (concediu!). L-am întrebat cum e p-acolo, ce-a văzut el, cât corespunde realitatea de la faţa locului cu ce vedem la televizor. Tot ce-a putut scoate Stele din puţul gândirii a fost: „Bă, pe greci îi doare la bască!”.

Ce poţi să mai zici?! Cum poţi argumenta raţional cu un asemenea om? Cu ce vorbe sau cifre te poţi opune unui ins care „a văzut cu ochii lui” şi asta-l face neclintit în păreri, neclintit ca o stridie de pe fundul mării? Impermeabil la argumente într-un mod aproape jenician?

Eu, unul, mă apropii de punctul de renunţare. Pe principiul „Olteanul nu citeşte, el ştie!”, ce mai e de spus când Stele croncăne victorios „Bă, pe greci îi doare la bască!”... ?!

De vorbă cu Stele, zis „Simpaticul”: azi, despre criză

2011-07-01T14:26:00.003+03:00

Acum vreun an şi ceva, cine se bătea cu pumnii-n piept şi zbiera din toţi rărunchii că el nu crede în criză?! Stele, cine altcineva. Degeaba încercau alţii mai deştepţi ca el (K-isă, Creţu, chiar şi eu) să-i explice că nu-i de joacă; nimic! El ştia mai bine. Faptul că Jan era de partea lui nu i-a dat de gândit, deşi toată lumea ştie că-n orice fel de dispută de idei, invariabil Jan n-are dreptate.

Asta e partea veselă a poveştii. Partea tristă e că nici chiar în ziua de azi, după ce criza l-a lovit şi pe el drept în plex, ca pe noi toţi, domnul Stele nu şi-a revizuit părerea: „Bă, eu zic că totuşi e o şmecherie, dar n-o dibăcesc eu!”. Ei bine, dragă Stele, dă-mi voie să-ţi expun punctul meu de vedere despre subiectul „criză”.

Marx zicea (scria) ceva de genul „Criza generală a capitalismului ţine de logica internă a organizării acestui mod de producţie”. Adică, pe scurt, o societate capitalistă produce mai mult decât poate să consume (clasica criză de supra-producţie). Balanţa e de obicei echilibrată prin tot felul de tertipuri: exportul excedentului, publicitatea, războiul, marketigul, supra-creditarea, mă rog, orice golănie care îl face pe om să consume mai mult decât are nevoie. Doar că uneori golănia nu ţine şi buba se sparge: exact ce s-a-ntâmplat în 2007, cu doi ani înainte ca Stele să-şi emită vocalizele!

Chestia e că Marx a avut dreptate la diagnostic, dar a nimerit exact pe lângă în privinţa tratamentului. Da, capitalismul e într-o permanentă criză de supra-producţie, corect. Dar soluţia propusă de Marx, înlocuirea capitalismului cu comunismul, e perfect greşită, dat fiind că orice sistem comunist, chiar şi cel chinez, e într-o permanentă criză de sub-producţie (nu poate produce cât are nevoie, ca să-şi acopere consumul). Iar ce n-a observat el, Marx, este un fapt simplu: crizele sunt bune. Banii făcuţi peste noapte se evaporă şi rămân banii corecţi. E la fel ca atunci când faci o gripă: după boală, te ridici fortificat.

Aproape că poţi veni cu mine pe munte, dacă îţi revii suficient ca să nu mai debitezi păreri d-astea ţăcănite.

Din nou despre Practical Magic, de Alice Hoffman

2011-07-01T11:37:00.003+03:00

Da, recunosc că sunt impardonabil de mincinos, că până acum n-am zis nimic de cartea asta. Da' ştiţi de ce? De ruşine! Să nu râdă băieţii de mine că am ajuns să citesc romane „de femei”, de-aia. Mai ales un astfel de roman de succes, ecranizat imediat într-un film de semi-succes (cu Sandra Bullock şi Nicole Kidman).

Totuşi, motivele mele sunt foarte clare: am o teorie. Şi anume, teoria asta zice că, dacă vrei să scrii ceva de succes, e bine să ştii cum scriu femeile; adică, să ai în vedere modul specific de adresare pentru publicul feminin. Evident, eu n-o să am niciodată abilitatea de a scrie ceva gen „Legături bolnăvicioase”, sau măcar de-a mă abţine de la grobienisme în scris. Dar, ca să pot avea şi eu personaje feminine credibile (şi care să nu fie animale!), e necesar să văd cum se construieşte un astfel de personaj. Iar cele două simpatice vrăjitorese (Sally şi Gillian) din carte sunt foarte bune pentru ce am eu nevoie, în Nea Nae: tot două femele cu proprietăţi magice o să am şi eu, tot „echipă” o să fie şi tot într-o stare permanentă de cvasi-rivalitate (starea naturală a femeilor, de altfel).

Şi be mic: îmi prinde bine să nu las engleza să-mi ruginească (ceea ce se întâmplă în ritm galopant, din păcate). De exemplu, de când n-am mai dat peste verbul „to seep”...?!

Veronika se pregătește iară

2011-07-01T10:56:00.002+03:00

Mă umflă și râsul când le văd pe fetițele astea care se strofoacă să răzbească la parale, îmbârligându-se în disperare cu fotbaliști, cu maneliști și cu alți triști, vai de steguleața lor! Și tot ele se miră că nu mai parvin odată, oricât ar năduși la munca cu datul din fund; păi nu așa se lucrează, fetelor! Dacă sunteți habarniste și-o faceți după ureche, normal că tot rupte-n coate o să rămâneți: și proaste, și blonde, și falite! Când e-atât de simplu să ieșiți din foame: veniți voi frumos la mine, prestați, iar eu vă-nvăț ce și cum. Nu ne batem joc de meserie!

Sau vă duceți la Veronika, să vă spună ea. Că se pricepe la sportul ăsta, nu ca voi: n-a iubit ea mult, dar a iubit cu cap. La obiect, dragelor, la obiect! Măcar că era atunci chiar mai fragedă decât sunteți voi acum, a mers direct la esența chestiunii, adică la pungă. La 22 de anișori, Veronika a ochit cel mai gras portofel din raza ei de acțiune și p-ăla a pus gheruțele, fără să mai piardă timpul aiurea, cu mingicari, cămătari și găinari. A, că titularul avea 78 de primăveri, asta-i altă ciorbă, da’ în fond nu te împiedici în amănunte de-astea mundane atunci când te pălește dragostea a mare! Și ce dacă norocosul putea să-i fie străbunic, ce importanță are? Iubirea, pasiunea, astea au contat pentru Veronika noastră, mânca-o-ar neica pe ea de model de reușită în viață! Ea s-a topit după dumnealui pentru cât era el de cilibiu și cu vino-ncoa, nu pentru c-avea în buzunar un miliard de dolari; sigur, n-a fost rău nici miliardu’, dar ea l-ar fi adorat pe moșulache și fără el. Păi, când îți întâlnești sufletul-pereche, ce relevanță mai are un nenorocit de miliard de coco?!

Sunt unele voci, otrăvite de invidie, care susțin că nu-i a bună să rămâi văduvioară la banii ăștia, și să-ți mai comanzi și-un nume pe măsură, doar-doar oi da peste un alt Făt-Frumos, la pungă încă și mai gros; dar astea-s bârfe murdare. Esențial e că Veronika a luat caimacul tuturor siliconatelor și botoxatelor, le-a lăsat cu ochii-n soare și a dat tuturor o lecție de dragoste fără năbădăi, dar cu folos: non multa, sed multum!

The Ultimate Seducer

2011-06-28T10:36:00.006+03:00

Te gândeşti la un bărbat de succes ca la un cumul de nişte calităţi anume: înalt, bogat, arătos, bun de gură, tânăr, atletic, erou... labă, copii! Ăl mai tare futăcios român era un pişpirică ochelarist, ciuruit de datorii, timid cu femeile, savant de meserie şi, pe deasupra, moldovean! Nu m-aş mira să aflu c-o avea şi mică, măcar nu există acum nici o şansă de-a afla chestia asta.

Vasile Urechia, că despre el e vorba, a realizat cel mai al naibii tur de forţă din câte se pot imagina în lumea reală a seducătorilor (să lăsăm deoparte filmele, romantice sau porno, că alea-s prostii). Oricine e cât de cât familiarizat cu trebuşoara asta a seducţiei ştie că, dacă într-un grup de prietene ai futut-o pe una, poţi să-ţi iei adio de la restul găştii: restul nu te mai lasă nici moarte să te-apropii de ele, nici dacă le legi de pian. Dar e ceva şi mai imposibil de bifat decât o gaşcă de prietene, şi anume, o gaşcă de surori.

Ei bine, aici a fost mare moldoveanul nostru: după o primă căsătorie care n-a mers bine (nici n-avea cum, că pe doamna o chema Francisca Josefa Dominica Alexandresco de Plano! Cum naiba să se fi-mbucat señora asta c-o mătărângă moldovenească?!), Urechia a luat-o pe Luiza, fatâ bunâ, di la noi di-aişi di prin Moldova. A luat-o cinstit, cu acte, n-a culcat-o pe furiş în cucuruz, ca alţii din aceeaşi zonă folclorică. Soţioara lui i-a şi făcut o mândreţe de fetiţă, după care Vasilică a constatat că şi-a luat ţeapă, că sora mai mică a Luizei era mai bunesă decât Luiza însăşi. Aşa că domnul divorţează şi se recăsătoreşte la mica viteză, cu Ana, cumnăţica cea nurlie. O iubeşte şi p-asta de-o îndoaie, până când o altă revelaţie îi plezneşte mintea lui deşteaptă de savant: a treia soră, Emilia, e cea mai bunăciune din tot cârdul! Pe ea, moldovene: Vasilică îi face şi Emiliei un copil, dar fără despărţenie de Ana, că avea şi el o vârstă, începuseră să-l încerce şalele. Şi uite aşa ar fi trăit ca o familie fericită, până la adânci bătrâneţi (they happily lived ever after, cum se zice acum), că nici Luiza nu ieşise complet din peisaj, când îşi bagă dracul coada, în persoana mezinei; a patra soră, Carlotta, e atât de piesă, încât bătrânul cioflingar îşi mai coboară izmenele o dată, ca să-i dea şi ei cep.

Nimeni nu ştie cum a răzbit maestrul Basil cu patru surori în crivat, şi nici dacă se băga sau nu la simultane. Dar se ştie cum s-a spart tihna lui de moşneguţ şi-a rămas Carlotta fără bucuria ei băţoasă: fiica Luizei se îndrăgosteşte de fiul Emiliei, iar tăticul Urechia, spre deosebire de Costel din „Garcea şi oltenii”, nu e de acord cu incestul (măcar că rămânea averea în familie), aşa că tinerii se sinucid. Happy end.

Care avere, o să mă întrebaţi acum. Păi, averea celor patru surori, că Vasile n-avea un chior pe sufletul lui moldav.

Teoria şi practica spa-ului

2011-06-27T11:46:00.006+03:00

Vine o colegă la mine într-o zi: „Mihai, vezi că trebuie să-i pupăm în cur pe unii care au nişte spa-uri. Bagă tu un text şi dup-aia trecem amândoi peste el, da?”. Bun, bag eu textul, îl trimit, vine răspunsul: „Trebuie să insişti mai mult pe mămici”. Fără să înţeleg ce-mi spune, modific puţin textul, pe ici pe colo, şi anume în chestiunile ne-esenţiale, după care îl retrimit. Ea nu se mai deranjează să dea re, ci se deplasează personal: „Mihai, nu ţi-am zis să tragi tare pe mămici?”. Eu, perplex ca un bolţar: „Păi ce treabă au mămicile cu spa-ul?!”.

Nu mai continui povestea, deoarece nu mai e interesant (ne-am enervat amândoi, eu am ajuns până la a le numi pe respectivele mămici „vacile alea”, ea îşi apăra de zor mămicile, enfin, discuţie tipică de agenţie), dar după multă suferinţă, am înţeles care era de fapt esenţa chestiunii: pentru fiecare dintre noi, cuvântul „spa” însemna cu totul altceva.

Pentru mine, un spa înseamnă o staţiune balneară, cu ape termale, băi de abur şi jocuri de noroc; vizualul pe care mi-l produce pronunţarea cuvântului „spa” este cea a unor bărbaţi graşi, goi, transpirând de zor într-o saună încinsă, hidratându-se cu bere rece şi discutând despre fotbal, politică şi afaceri. În acest peisaj mental, conceptul „mămici” se potriveşte fix ca nuca-n perete.

Pentru ea, un spa înseamnă cu totul altceva. Nu mă prindeam în veci, dar am făcut un experiment: le-am întrebat, pe gagică-mea şi pe maică-sa, ce înseamnă un spa, după care l-am întrebat pe domnu' Septimiu (care e doxă). Răspuns feminin: un spa e un loc de masaj, cu uleiuri, esenţe, arome şi muzică învăluitoare. Vizual indus: o femeie tânără, lungită pe burtă, învelită cu un prosop în jurul şalelor, cu un zâmbet extatic pe faţă şi cu ochii închişi. E întinsă pe un masă albă de masaj, cu petale de trandafiri presărate (pe masă!), şi se mai văd şi o parte din mâinile maseuzei (palmele şi braţele până la coate). Asta vedeau ele. Am vrut să m-arunc pe fereastră.

Răspunsul lu' domnu' Septimiu: „Spa este o localitate balneară din Belgia, unde lumea bea apă minerală, face băi termale şi saună. În principiu, e un loc de tratament, dar seara lumea se adună la cazinou şi joacă la ruletă. Prin extensie, şi alte localităţi cu oferte similare au ajuns să se cheme „Spa”, de exemplu Govora din România antebelică, Herculane sau Sovata în interbelic sau Băile Felix în comunism. Fără ruletă, sigur”. Mi-a revenit pulsul.

Ca să fiu sigur, l-am sunat şi pe amicul Julius, această legendă a masculinităţii. Răspuns: „Spa e când te duci la saună după ce faci forţă la sală. Am ajuns la 90 de kile „împins”, băiatule! Tu tot mai ţii căcătul ăla de halteră în sufragerie? Ce dracu' faci cu ea, că n-am auzit să bagi „împins”, doar îţi usuci pe ea ciorapii!”.

Concluzie: când aveţi de muncă la vreo chestie cu „spa”, întrebaţi-mă pe mine. Cunosc acum chestiunea sub toate aspectele ei. Iar sfaturile mele nici nu costă mult, deşi, evident, nu sunt gratis.

Ce mai e gratis pe lumea asta?!

Generaţia click

2011-06-20T17:35:00.003+03:00

Ca de obicei, am să încerc să fiu scurt, dar nu garantez: ce a urmat după generaţia pro?! Nu am fost capabil să îmi răspund la întrebare, aşa că m-am aşezat la bere cu Sharky. Din vorbă-n vorbă, stimulat de beri şi de argumentele lui (Sharky are întotdeauna păreri proprii foarte vehemente), am ajuns să propun următoarea periodizare:

1. Generaţia maeştrilor. Cam greu de definit, dar e vorba de generaţia bunicilor noştri („noi” fiind cei născuţi între '65 şi '75), care bunici au fost influenţaţi de diverşi maeştri, cum să spun, de „maeştri persoane fizice”. Prin asta vreau să spun că influenţa decisivă asupra generaţiei în formare, asupra tinerilor care-şi deschideau „fereastra de sensibilitate” (am scris altundeva despre asta), se exercita în mod direct, prin discuţii de la om la om, indiferent de domeniul în care era interesat tânărul sau tânăra (literatură, dans, bucătărie, politică sau prostituţie). „Eu învăţ de la X”, cam asta cred eu că putea spune cei din generaţia bunicilor noştri. Spre deosebire de cei care au urmat, adică generaţia părinţilor noştri.

2. Generaţia şcolii. Dar a venit comunismul. Marea majoritate a maeştrilor a fost omorâtă de comunişti în închisoare. Au supravieţuit puţini, foarte puţini, şi încă mai puţini au fost cei care au continuat să-şi predea arta într-un fel sau altul. Dar comunismul a adus la oraşe milioane de oameni de la ţară, care trebuiau instruiţi cumva. Tot comunismul a adus milioane de oameni din mahalale spre centrele oraşelor, din care alungase sau omorâse clasa educată a societăţii. Aceşti oameni, ţăranii şi mahalagiii, părinţii noştri, au fost influenţaţi decisiv de şcoală, de sistemul comunist de învăţământ. Şcoala a fost factorul cu cea mai mare influenţă asupra adolescenţilor din generaţia lor.

3. Generaţia cărţii şi a muzicii. Apoi am venit noi. Deja lumea se schimbase, controlul informaţional deţinut de comunişti nu mai era nici pe departe atât de strict ca în anii '50 (când făceai puşcărie pentru c-aveai acasă o „carte interzisă”!), iar şcoala nu mai era un model. Falimentul economic al sistemului era evident pentru toţi, iar faptul că aveai şcoală nu îţi garanta o viaţă mai bună (ca-n anii '50, iarăşi), şi nici succes social. Asupra noastră, deci, a celor lipsiţi complet de maeştri, prinşi într-un sistem şcolar sclerozat, bun de nimic, au căpătat influenţă alte surse formative: cărţile şi „muzicile”. Prin „cărţi” înţeleg traduceri din literatura universală, iar prin „muzici” înţeleg benzile de magnetofon, discurile de vinil şi casetele de casetofon, imprimate cu muzica la modă din lumea liberă (în primul rând cea anglo-saxonă).

4. Generaţia pro. După noi au venit cei care n-au mai citit aproape deloc şi nici muzică n-au mai ascultat, dar s-au uitat la televizor. Generaţia formată (nu născută!) între '90 şi 2000 a devenit astfel fundamental diferită de generaţia mea (ceea ce a fost perceput ca o „prostire” a tineretului), dar este evident că aşa era natural să se întâmple, din moment ce fiecare generaţie e diferită de precedentele, atunci când se schimbă influenţa decisivă asupra adolescenţilor.

5. Generaţia click. Ultima generaţie de care am eu cunoştinţă e aşa-numita „click generation”, iar internetul e cea care a format-o: nu şcoala, nu cărţile, nu muzica, nu televizorul. Aceşti oameni se află permanent, de când se ştiu, la un click distanţă de orice pe lumea asta, şi asta îi face şi pe ei fundamental diferiţi. De toţi din celelalte generaţii.

Concluzie: toată vorbăria asta cu „prostirea progresivă” a tinerilor e falsă. În funcţie de canalul principal prin care obţin informaţia, în perioada lor de formare, oamenii se aleg cu personalităţi diferite. Şi sensibilităţi diferite. E adevărat că tentaţia e foarte mare, pentru oricine, să considere valorile proprii drept valori universale (şi, cumva, de la sine înţelese), iar pe cei care nu le împărtăşesc să-i considere complet tâmpiţi. Spre exemplu, am feed-back de la cei din generaţia click (m-am văzut prin ochii lor): sunt un boşorog freak, deloc cool, care face pe hipsterul şi nu le are deloc cu gadgeturile.
Lol.

Traseul Nae Popescu

2011-05-23T15:11:00.006+03:00

Nu e cazul să încep explicându-vă cine a fost Nae Popescu, pentru că nu ştiu nici eu. Oricum, chiar dacă nu-i cunosc biografia, pot să afirm cu certitudine că a fost un mare munţoman şi un foarte harnic cartograf, dat fiind că a lăsat în urma lui mulţime de hărţi montane. În ceea ce priveşte traseul, posteritatea l-a botezat cu numele lui, datorită eforturilor depuse de el, de Nae, pentru a marca şi promova acest traseu. Care mie îmi place foarte mult, pentru că are ceva din „traseul Negru Vodă”: face legătura între două masive.
E vorba, în acest caz, de Leaota şi Bucegi: prin Târgovişte, Pietroşiţa, Fieni şi Moroieni, ajungi la cantonul Brătei, pe valea cu acelaşi nume. Acolo, evident, totul e închis, nici vorbă să poţi dormi la canton; mai există însă cabana Bratei şi staţia de colectare a apei. Cabana a aparţinut unei fabrici, a fost demult vândută, acum e proprietatea cuiva (oamenii par foarte deranjaţi de turişti...), dar se poate sta la staţie, cu puţin noroc. Norocul şi-l mai face şi omul, dacă-mpinge o sticluţă de ceva, nişte ţigăruşi, poate chiar nişte cash; dar dacă apare o delegaţie de şmecheri de la regia apei, atunci nu mai e nimic de făcut, îţi pui cortul în poiană şi basta. Prea te-ai boierit, înapoi la smerenie!
Prima bucată de traseu, urcuşul prin pădure, e şi cea mai grea. Îţi iese sufletul până te vezi sus, în gol alpin. Pe urmă merge mult mai uşor: vârful Răteiul Mic, apoi Răteiul Mare, apoi Creasta Lungă şi, în sfârşit, vârful Leaota. De acolo mergi tot pe curbă de nivel, ocolind vârfurile (Cumpărata, Jugureanu, Secăriţa), până dai de Curmătura Fiarelor, unde dai de marcaj cu bandă roşie: eşti în traseul de creastă. De acolo ţii tot spre est, spre stânga, fentezi toate vârfurile (Piatra Albă, Dudele Mici, Dudele Mari, Bucşa, plus încă vreo două-trei cărora nu le ştii numele, că nu-s trecute pe hartă). După un ultim urcuş şi un ultim vârf no-name ocolit prin dreapta, ajungi în şaua Strungăriţa. Adică în traseul de creastă al Bucegilor. De acolo poţi coborî direct în Padina sau poţi să mergi pe creastă spre nord, până în şaua Strunga, de unde cobori fie în dreapta, spre Padina, fie spre stânga, spre Moeciu de Sus. Ce-ţi spuneam?! Lucru frumos, curat, isteţ, gata la orice!
La orice, dar pe vreme bună. Noi n-am avut aşa ceva. Ergo, n-am făcut traseul Nae Popescu, ci de la staţie am mers pe conducta de apă până la cariera Lespezi, unde paznicul ne-a dat indicaţii preţioase, printre care şi acela de a ne feri de hoitul de cal: nişte dobitoci de vânători de la Bucureşti au amenajat un observator ca să vâneze urşi, şi-au agăţat în cârlig o carcasă de cal, pe post de nadă. Evident, n-au împuşcat nimic („Ursu' îi mai deştept ca ei”, zicea paznicul), dar au atras populaţie ursină în traseul turistic: „Aveţi de grijă, că îi o ursoaică cu trei pui mici, aia încă-i rea, şi mai e un urs enorm, la vreo 400 de kile, cu ăla n-aveţi treabă că nu iese ziua. Ursoaica numa' îi problema, că umblă după mâncare cu ăia micii”, ne-a explicat el. Ce era să facem?! Am plecat cu Doamne-ajută, şi uite că ne-a ferit norocul de ea şi de puii ei. După ce-am ajuns la rîu am văzut că accesul în Cheile Orzei este interzis, mai nou, aşa c-am respectat interdicţia şi am ocolit prin dreapta, pe sub plaiul Orzea. Am jurat c-o să revenim odată să facem şi traseul ăla „interzis”, că prea e fain. Ajunşi la lac, la Scropoasa, am cam încheiat-o cu adventure trails, că de-acolo am intrat pe drum forestier. Nu chiar de la cabana Scropoasa, ci după ce am trecut şi de cheile Zănoagei. După aia, rutină: cabana Zănoaga, cabana Bolboci, hotelul Coteanu, cabana Padina, hotelul Peştera. Mâncare, bere, televizor (4-1, Timişoara cu Dinamo!), fete de liceu, duş, cocktail cu vodcă şi portocale de Sicilia, somn. Frumos, curat, isteţ... dar cam pe boşorogeală. Unde-s vremurile când dormeam în cort?!
A doua zi, după ce i-am zâmbit recepţionistei (tânără, nurlie, veveriţoasă... mai venim!) am apucat pe bandă albastră până sus, la Piatra Arsă, pe cracul estic al Bucegilor. Nu ne-am oprit la bere, că cerul era negru şi tuna de zor (Iulius o băgase pe mânecă, îi sfârâiau călcâiele), am mers repejor pe fast forward, pe Piciorul Pietrei Arse, până la Stâna Regală. Fix când ne-a venit primul rând de bere, a-nceput şi ploaia.
Am ciocnit în sănătatea lui Grecku, care nu voise să vină cu noi pe munte, pe motiv de vreme rea. El să trăiască şi să fie sănătos!

Poate ar trebui si noi sa stim cum arata documentul!

2011-05-12T19:05:00.000+03:00

Asa arata un text care a trimis la moarte si sclavie milioane de oameni. Cool!

p.s. n-am fost in stare sa gasesc si originalul sovietic. Ma ajutati, domnule Ernu?

Perioada "comunismului unguresc" din România

2011-04-20T16:00:00.004+03:00

Mă gândesc că poate, totuşi, există o explicaţie raţională a deciziei celor care au fondat şi votat partidul „România Mare”. Poate că acei bătrânei plini de venin aveau o logică a lor, inaccesibilă mie (şi generaţiei mele). Poate că aceşti oameni au apucat, în nefericita şi îndepărtata lor tinereţe, acea perioadă sinistră de „comunism de import”, în care 90 – 95% dintre comuniştii români erau evrei, maghiari şi bulgari. Poate că ei, atunci, au fost atât de umiliţi în fiinţa lor, încât au resimţit naţional-comunismul lui Ceauşescu ca pe o eliberare, ca pe o mântuire. Poate că, dacă am fi ştiut să-i ascultăm pe aceşti moşuleţi patetici (şi dacă ei ar fi ştiut să se exprime!), am fi aflat lucruri care ne-au scăpat, şi am fi reuşit să ne explicăm îndârjirea lor răzbunătoare şi prostească. Din păcate, eu (şi generaţia mea) am reţinut din discursul lor politic doar scuzarea comunismului (şi regretul după Ceauşescu), fără să sesizăm accentul pe care-l puneau ei pe dimensiunea naţional-securistă a comunismului. Acum e prea târziu. România s-a civilizat şi se apropie de standardul de viaţă al Ungariei, aşa că ungurii au tot mai puţine motive să se simtă superiori. Iar moşuleţii sunt acum pământ, iar partidului lor i s-au pus bulendrele la uşă.

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna lui 1987, despre perioada „comunismului unguresc” din România:

„Citesc cu galbenă invidie, dat şi cu încântare, revista maghiară Alföld, oct. 1985, din Debreţin. Şi îmi retez logica singurului şovinism admisibil (şi obligator): „Nu putem accepta şi nici nu e just ca fraţii noştri unguri să fie mai liberi decât suntem noi!”.

Un fragment de roman, Evanghelia după Luca, de Kurucz Gyula, are ca temă Securitatea şi şi turnătorii ei. Acţiunea se petrece la ţară, într-un sat, după o slujbă bisericească (preotul e turnătorul propriilor credincioşi); urmează un jurnal cumplit al unui intelectual lucid (Kassák Lájos) din epoca stalinismului anilor 1955 – 1956; mai multe articole îl elogiază pe Petru Groza, marele prieten al poporului şi limbii maghiare; urmează o listă demascatoare a lozincilor şi ucazelor privind predarea cotelor în era Rákóczi.

(Printre rânduri simt, totuşi, că ne dispreţuiesc profund. Poate că, la ora asta, merităm acest dispreţ. Ei nu admit Ardealul decât ca unguresc şi nu vorbesc de români decât ca de nişte barbari năvălitori).

Memoria nu mă înşală: în Ardeal, românii au fost aceia care s-au opus – fizic şi ideologic – atât fascismului, cât şi comunismului de tip rusesc. Ungurii au trecut cu grămada la comunişti; Clujul, în anii 1947 – 1956, era un oraş în care noi ne sufocam şi ei erau fericiţi. Nu aveam voie să public, aveam voie doar să traduc din maghiară, dar fără să iscălesc. Pe o poartă a oraşului dispăreau cărturarii noştri (spre Canal, spre Aiud, spre sinucidere), pe alte trei porţi năvăleau foştii szálasişti cu dosare de partid curăţele, ca să fie făcuţi universitari. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Naum, Bezdechi, Marica mureau de foame – în schimb Gáal Gábor, Csehi Gyula, Gáal Ernö, etc., triumfau zgomotos. Eram inspectat, la lecţiile mele de română, de o comisie de inspectori dintre care nici unul nu ştia româneşte, iar din discuţia cu ei reieşea că eu sunt cel care vorbeşte maghiara cea mai corectă şi mai cultă. Agârbiceanu (pe ai căror umeri plângeam când nu mai puteam de nefericire) era izolat şi păzit: Nagy Istvan şi Asztalos, proletculţi barbari, se predau în şcoli. Sütö Andras debuta şi avea succese cu diverse porcării staliniste. În Valea Jiului, toţi stahanoviştii erau unguri (Hajdu Gyula, Kopetin Geza, etc.), toţi cei patru miniştri ridicaţi dintre mineri erau tot unguri: Muzsik Mihaly (văr depărtat cu un unchi al meu, Adam), fraţii Şuler, fraţii Kovács. Până în 1968, prin dispoziţie de la C.C., toţi secretarii de partid din Valea Jiului trebuiau, obligatoriu, să fie unguri: deşi procentul de mineri unguri nu depăşeşte, nici azi, 10% din populaţie. Nu pot să uit că toate cele trei atacuri organizate de partid împotriva „reacţiunii” (atacul Căminului Studenţesc „Avram Iancu”, manifestaţia de 1 Mai 1947 şi spargerea sălbatecă a tipografiei ziarului „Patria”) s-au făcut de către muncitori care vorbeau numai ungureşte...

Şi totuşi, azi, fiindcă sunt în primul rând european şi doar după aceea un bun român (în primul rând, om de omenie şi abia după aceea cetăţean al unui stat), mă doare şi îmi este ruşine de politica şovină a miticilor de la Bucureşti. Antenele românilor din Ardeal se întorc spre televiziunea budapestană, iar trecutul le e şters de decretele unui ţăran pus de ruşi să ne sfâşie prin divide et impera”.

Despre limba română şi limba maghiară

2011-04-14T12:52:00.001+03:00

„Noi, spre deosebire de unguri, nemţi şi ruşi (ale căror limbi le cunosc) nu am făcut acel efort filologic de a traduce, în limba poporului, neologismele de care aveam nevoie. Noi le-am împrumutat: ne grăbeam, ştiam şi franţuzeşte şi latineşte, cuvintele împrumutate se lipeau cu dragoste de limba noastră veche. Dar, azi, nici măcar profesorii de limba română nu mai ştiu să traducă (sau să explice etimologic) avalanşa de neologisme ce curge ca o lavă spre limba noastră cultă. Un ţăran ungur, cu numai patru clase primare, descifrează înţelesul unui articol de cultură; un român, chiar student, dacă nu e autodidact sau dintr-o familie de intelectuali, nu înţelege nici jumătate”.

Citat din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu, pagina 122, volumul 1 (ISBN 978-606-88546-3-5), editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009.

Şi acum vine poanta: exact acelaşi lucru l-am scris şi eu în Berile de Aur. O să dau mâine citatul, că n-am acum un exemplar la mine. Am scris asta în 2005, când, evident, habar n-aveam de I.D. Sârbu şi de memoriile lui. Şi nici nu cunosc limba maghiară. Dar fostele mele iubite o cunoşteau! De aici, drama.

Banc nemţesc despre socialism

2011-04-14T12:18:00.001+03:00

Ştiţi dumneavoastră cine a fost primul socialist? Cristofor Columb.
Când a plecat, habar n-avea unde se duce; când a ajuns, habar n-avea unde se află; când s-a întors, habar n-avea pe unde a umblat.
Şi toate astea cu bani împrumutaţi.

În originalul nemţesc:

Wiessen sie wer der erste Sozialist war? Columbus.
Als er loosegelte, wusste er nicht wohin er ging; als er ankam wusste er nicht wo er war; als er zurückkam, wusste er nicht wo er gewesen war.
Und alles mit geliehenem Geld.

sursa: „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu

Din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”

2011-04-04T18:40:00.002+03:00

Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.

Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.

Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.

Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.

Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!

Citat: “Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.

Interesantul domn Bradut Florescu

2011-03-25T15:56:00.004+02:00

Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda. Iata articolul pe care l-a scris, dupa ce a plecat.

Rostul

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze , domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si roaga-te pentru cei vii.

Sa traiesti.

Bradut Florescu

Raspuns la articolul "Rostul"

Foarte pasional textul domnului Florescu. Ca orice text pasional, e insa foarte usor de demontat. Extrem de usor!

1. Batranii. Fara batrani, sustine domnul Florescu, nu exista viitor. Corect, pana la un punct: fara batranii unei tari nu exista viitor national, ci doar individual. Lucru confirmat si de destinul domnului Florescu: si-a facut suma in publicitate (unde a prins perioada buna, cu salarii imense, nerelationate cu salariul mediu al tarii), dupa care a plecat in Thailanda, unde-i bine si cald, femeile ieftine si travestitii si mai ieftini. Ma intreb daca si-a luat si bunicii cu el.
Pe de alta parte: cinstit vorbind, in medie, batranii din Romania sunt prosti. Infantilizati de 51 de ani de dictaturi (1938 - 1989). Oameni dezorientati, total manipulabili, carora li se poate imputa, cel putin partial, votul nefast din 1990 (completat de cel din 1992), care a furat Romaniei 10 ani de evolutie normala, capitalista. Da, batranii tarii sunt saraci si dispretuiti, dar si-au facut-o cu mana lor. Vorbesc, desigur, de medie. Sunt destui batrani inteligenti si demni, dar sunt o minoritate, in masa imensa de spalati pe creier, care an de an sunt dati pe toate posturile TV, cum se bat pe agheasma.

2. Pamantul. Pare ca domnul Florescu, dupa cum se exprima, si-a petrecut (poate) vacantele la tara, dar a copilarit la oras. Altfel nu s-ar tangui (cu talent, admit) dupa dulceata traiului patriarhal, de care vrea sa scape oricine l-a trait pe pielea lui. Viata la tara e grea, terna si lipsita de bucurii (ca sa nu mai zic de realizari personale!), fara concedii de vreun fel si fara nici cea mai mica perspectiva de a emigra in Thailanda. Omul de la tara, taranul, e sclavul pamantului, nu pamantul e sclavul lui. Pamantul il hraneste, da, dar ii fura viata, ii fura fiecare clipa din viata, astfel incat taranul nu apuca niciodata sa citeasca sau sa gandeasca. Si lor, taranilor, le sunt partial imputabile momentele '90 si '92. Si ei, taranii, sunt infantilizati politic, intocmai ca si batranii. Si ei, taranii, sunt regretnici ai comunismului, desi comunismul a ucis mai multi tarani decat ciuma si a distrus taranimea in spiritul ei, atat cat era.
Pe de alta parte: acum, azi, taranimea e condamnata la disparitie. Nu ca profesiune, ci ca patura sociala larga (40% din populatia tarii!) si ca pastratoare a traditiilor. Nicaieri in lume, cu atat mai putin in Europa, nu sunt rentabile micile ferme nespecializate ("gospodariile"). Din castigul realizat nu pot nici macar supravietui, daramite sa-si plateasca si impozitele! In ceea ce priveste viata la tara, au sanse numai marile ferme si micile ferme specializate ("crescatoriile"). Dar viitorul este la oras, nu la tara: in Statele Unite, 3% din populatie se ocupa cu agricultura. Cam cat personalul care lucreaza in "media" (inclusiv in publicitatea din care a fugit domnul Florescu) in Romania.

3. Credinta. Sentimentul religios moare nu numai in Romania, ci in toata Europa; macar o data suntem si noi "sincroni" cu cei pe care i-am luat ca model! E adevarat ca exista un specific national, bine surprins de domnul Florescu: in timp ce in Cehia, circa trei sferturi din cetateni se declara "fara apartenenta religioasa" (adica atei!), in Romania cam 2% spun ca sunt atei, iar 95% se declara "credinciosi" de un fel sau altul. Cat de credinciosi sunt, se vede din sondajele de opinie, in care repondentii nu stiu sa distinga Pastele de Craciun, nu stiu cand a trait Isus si n-au nici cea mai vaga idee despre dogmele fundamentale ale crestinismului (de-abia reusesc sa bolboroseasca "Inger, ingerelul meu"). Da, religia "vie" este un fenomen desuet in Europa, iar manifestarile religioase din Romania sunt hilare. Si ce-i cu asta? De ce absenta religiei din viata cuiva e o paguba? De ce o viata nereligioasa e "fara rost"? De ce ateii sunt personalitati mai putin complete decat credinciosii? De ce eu, ateu, sunt mai de-spiritualizat decat turmele ortodoxe care se calca-n picioare sa pupe moastele Sfintei Parascheva, sau decat tiganul plin de aur care-si duce masina la sfintit, dand popii bani "fara numar, fara numar"?!

Care este, in final, "cheia" in care trebuie inteles textul domnului Florescu? Ce trebuie inteles ca gandeste domnia sa, si mai ales, ce vrea dansul sa intelegem noi ca gandeste? Fie "V-am facut, prostilor, am castigat bani grei in Romania, vanzadu-va gunoaie, si-acum ii sparg in Thailanda, pe placeri foarte pamantesti!", fie "Imi pare rau pentru Romania, dar e o tara mica, fara nici o sansa economica in competitia globala, si o cultura stearpa, fara nici o sansa de exprimare simbolica valoroasa. Salvarea nu e decat individuala, iar eu am reusit-o, am dat de bine si sunt la caldurica, na!".

Daca aveti o alta cheie de intelegere a intentiilor autorului Florescu, va rog sa mi le impartasiti. Multumesc.

Ce s-a ales din propaganda național-comunistă

2011-02-11T13:32:00.001+02:00

La școala aia de securiști la care mi-am tocit coatele doi ani din viață, ne-au învățat că, pentru ca propaganda să aibă eficiență, trebuie să fie:

- Continuă (fără ”pauze de trezire” permise subiectului)
- Simfonică (transmisă pe toate canalelele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului)
- Pe termen lung
- Partizană (”biased”, nu știu cum se zice exact în română; adică să prezinte un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiție sau dispută)
- Afirmativă dar nu documentată (adică afirm răspicat ceva, dar nu indic niciodată sursa din care știu acel ceva).

Pentru cei care au Amintiri din Epoca de Aur, proprii și personale, e limpede: în epocă, aceste must-uri ale teoriei propagandei au fost grosier transpuse în trei puncte (poate patru): ”Ceaușescu este un om extraordinar”; ”România este o țară extraordinară”; ”Românii sunt un popor extraordinar”. Cel de al patrulea punct, cumva mai puțin scos în evidență, era ”Toți ceilalți sunt dușmanii noștri”.

E interesant să ne uităm puțin la rezultatele pe termen lung ale acestei acțiuni, având în vedere că timp de 20 de ani (1969 – 1989), România a fost un laborator aproape perfect pentru propagandă unitară și spălare de creiere. Aș zice că există trei paliere:

1. Palierul de acceptare. În general, oamenii de pe acest nivel sunt persoane în vârstă (peste 60 de ani), dar există și tineri sub 25 de ani care se încadrează (tineri crescuți de astfel de părinți sau bunici). Important: nu au experiența directă a altor țări. Rezultate: plasarea ”binelui național” cândva în trecut (fie în comunism, fie în evul mediu, fie în antichitate – dacii, etc), supralicitarea ”frumuseților patriei noastre” și a forței ”dușmanilor națiunii”, plus afișarea unei neîncrederi galopante în realizările democrației, ca sistem de organizare socială.

2. Palierul de respingere. Cam între 20 și 40 de ani, români rămași în țară, având experiența străinătății și acces la informație. În mod curios, deși au fost generația cea mai îndoctrinată, efectul pervers este că ei resping net valorile care le-au fost inculcate: ”Ceaușescu a fost un stupid”, ”România este o țară profund subdezvoltată”, ”Românii sunt un popor tarat, fără nici o șansă”. Deși e ciudat, un astfel de discurs nu adaugă ”Toți românii sunt proști, în afară de mine”, cum ar fi de așteptat.

3. Palierul de respingere violentă. Aici intră românii plecați din România și neabsorbiți de ”țesutul social” al țării de imigrație (ceea ce-i normal, din moment ce absorbția se face începând de la a doua generație). Atenție, prin ”absorbție” nu mă refer la câți bani câștigă, ci la prietenii pe care-i au (și care-s tot români). Discursul lor se aseamănă cu cel de la pct. 2, cu excepția faptului că e mult mai tranșant, iar adjectivele folosite sunt mult mai virulente.

4. Palierul de distanțare. E cea mai subțire categorie, foarte puțini români intră aici. Ei sunt aproape toți oameni care au lucrat și lucrează mult cu străinătatea, dar reprezintă instituții și firme din România. Adică sunt funcționari de stat sau membri ai multinaționalelor, iar asta îi face să călătorească mult prin Europa de Vest, Europa de Est și România, dar nu ca turiști, ci ca ”oameni ai muncii”. Ei se distanțează de cele trei categorii anterioare prin faptul că nu cred în ”excepționalismul” românesc (și în nici un fel de excepționalism, dealtfel). Adică, dacă prima categorie îi vede pe români ”în alb”, cea de-a doua ”în negru” iar cea de-a treia ”în foarte negru”, ei îi văd pe români în gri. Într-o nuanță oarecare de gri. Așa cum văd toate popoarele, indiferent de gradul de prosperitate: în diverse nuanțe de gri, mai deschise sau mai închise.

Bref: din propaganda comunistă, din ”Cântarea României” de exemplu, a rămas destul de mult. Chiar și efectul pervers al ”respingerii” e tot o consecință a muncii propagandiștilor, doar cu semn schimbat (”Țara asta e de căcat” e o inversare destul de sumară a lozincilor de tip ”România, țară de eroi”). Concluzie: când faci propagandă, așteaptă-te la efecte neprevăzute. Și total imprevizibile. Dar fii sigur că, într-un fel sau altul, vei obține efecte.

Hai, că-i mișto să faci școală la securiști.

Teza lui Fibră

2011-02-05T12:46:00.003+02:00

Redau mai jos, fara nici un fel de prelucrare, continutul tezei lui Fibra din Brasov. Mentionez ca intre timp au trecut circa 20 de ani. Astept parerile voastre.

Lucrare scrisă la literatura română pe trim. I

Floare albastră – de M. Eminescu – comentariu literar

Mihai Eminescu, cel mai de seamă reprezentant al romantismului la noi, abordează în poeziile sale o serie foarte variată de teme și procedee stilistice.
”Floarea albastra”, adică de fapt simbolul acesteia este preluat de la Novalis, un mare poet de origine germană, numai că termenul acesta are o cu totul altă semnificație în poezia lui Eminescu. Aceasta reprezintă aici simbolul iubirii pierdute.
Această poezie se structurează pe două idei: ideea cunoașterii infinite, absolute, prezentă în primele trei strofe, și cea a cunoașterii terestre, prezentă în celelalte strofe ale poeziei.
”Floare albastră” are de fapt 14 strofe. Trei bucăți îl reprezintă pe poet, iar diferența până la 14, deci 14-3=11, reprezintă monologul interior liric al fetei.
Deci, după cum reiese de mai sus, în primele trei strofe este creionat portretul spiritual al poetului. Acesta este preocupat de cosmologie, adică de cer, de nori, și mai ales de stele, dar și de istorie și cultură (”piramidele-nvechite”). Deci, remarcăm aici setea acestuia de cunoaștere.
Găsim aici simbolul geniului, al eternității (”piramidele-nvechite”), dar și al morții (”marea-ntunecată”).
Această ”mare-ntunecată” are menirea de a provoca spaimă cititorului și parcă mă cuprinde un fior când citesc aceste versuri.
Este reliefat apoi portretul fizic al fetei, care, de fapt, este un personaj feminin în această poezie. În acest sens, autorul spune că fata avea fața ”roșie ca mărul”. Această fată avea și păr: el era ca ”de aur”; într-atât de frumos era.
În aceste versuri, putem observa cu ușurință faptul că poetul folosește absolut toate verbele la viitor. Acest fapt ne duce la concluzia că autorul trăiește doar în imaginație această scenă.
Dar tocmai am uitat să scriu câteva cuvinte despre strofele 2 și 3. Acestea cuprind o adevărată chemare la dragoste, la iubire. Marele nostru poet este foarte sensibil la așa ceva.
Autorul folosește o serie de metafore și epitete, care, împletite cu o extraordinar de mare măiestrie creează o imagine vizuală de o mare plasticitate, imagine care parcă bântuie prin fața ochilor noștri.
Poetul revine apoi la folosirea timpului prezent. Înaintea ultimei strofe există un rând de puncte care simbolizează, poate, moartea dragostei, fie prin dispariția iubitei, fie datorită uitării.
De aceea, ultima strofă este plină de nostalgie, de regret pentru iubirea pierdută.
În încheiere afirm că această poezie este scrisă în stil romantic. Marele nostru poet împletește imaginile cu o rară maiestrie, creîndu-ne un vast tablou al lumii înconjurătoare, atât a ceea ce există în ceruri, cât și pe plan terestru.
Această poezie poartă în ea o antiteză.

- comentariul pe care l-ai realizat în asemenea termeni dezvăluie o condamnabilă lipsă de respect față de valorile culturii noastre și mai ales față de cel mai mare poet al românilor. Totodată poate fi considerat ca un semn al lipsei de bun-simț elementar față de profesor.
Și cine nu respectă pe nimeni și nimic, nu se respectă pe sine însuși.

2 (doi), semnat: indescifrabil

Estul, esticii și est-europenismul

2011-01-12T22:05:00.007+02:00

După cum vă povesteam, convivii de la Revelion m-au scos din pepeni cu pretențiile lor de atotștiutori într-ale politicilor supra-naționale (adică regionale), deși erau complet pafariști, după umila mea părere. Mai exact, disputa de idei s-a centrat în jurul întrebării: ”Sunt românii un popor unic sau sunt un popor asemănător cu cele învecinate?”. Eu eram pentru răspunsul ”e asemănător”, toți ceilalți susțineau unicitatea românească. Diferența de opinii (considerând de la sine înțeles că toți erau oameni inteligenți, inclusiv eu) provenea din cantitatea de informații de care dispunea fiecare: ei încetaseră să citească cu vreo 20 de ani în urmă (cam de la Revoluție), pe când eu citesc cu lăcomie, tot de pe atunci. Ergo, ei își bazau părerea pe amintiri, iar eu pe fapte pe care le cunosc din cărțile contemporane și de pe internet. Aveam însă un imens avantaj asupra lor: mă credeau mult mai tânăr decât sunt. Habar n-aveau câte știam din comunism din proprie experiență. Dar aș minți dacă aș spune că am câștigat disputa, pentru că n-am câștigat-o: mai degrabă au rămas ei cu impresia că m-au convins, atunci când eu am renunțat la argumentație (așa cum fac totdeauna când vorbesc cu oameni agresivi și neinformați). Ergo, să vedem cum definim termenii din titlu:

”Estul” poate fi văzut cam în trei accepțiuni, depinde de punctul de vedere. Să le luăm pe rând.

1. Țările europene de la est de linia Stettin – Trieste, exclusiv Germania și Rusia. Asta înseamnă 23 de state (luate de la nord la sud): Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Grecia, Moldova, Transnistria, Ucraina. Las iar pe dinafară Cipru, Georgia, Armenia, Azerbadjan.

2. Țările europene care au făcut parte din ”blocul estic”, adică statele europene din fosta sferă de influență sovietică: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Ungaria. Opt țărișoare, mari și late.

3. Țările europene răvășite de comunism, exclusiv Rusia: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Moldova, Transnistria, Ucraina.

Acum, dacă ne uităm mai bine, vedem exact unde e problema între cei de generația mea (și mai tineri) și cei din ”generația Revelion”: când vorbesc de ”Est”, ei operează cu accepțiunea #2 (cea de pe vremea lor), pe când eu operez cu accepțiunea #3 (cea de pe vremea mea). Mai plastic exprimat, eu sunt pentru ei un puțoi care face pe interesantul, iar ei pentru mine sunt niște sclerozați depășiți care vorbesc din burtă. Probabil că asta este eterna problemă dintre generații, dar eu vorbesc acum de acest caz particular, al ”unicității” românilor.

Paranteză: accepțiunea #1 nu folosește la nimic practic, dar are rostul de a ne da o idee despre felul cum ne privesc cei din Vest, francezii, de pildă: o grămadă de țărișoare ciudate și nemaiauzite, care pretind și ele c-ar face parte din Europa. Ca să vezi!

”Esticii”, după părerea mea, sunt cetățenii statelor din #3, acei europeni necrezut de săraci rezultați în urma comunismului, care dau năvală spre Vestul cel bogat, purtând cu ei ca pe un blestem mentalitatea lor est-europeană. Est-europenismul, altfel spus. Interesant e să vedem ce mai e și ăsta.

”Est-europenismul” e o mentalitate colectivă care înglobează furtul, lenea, naționalismul șovin, dezorganizarea intenționată, inapetența pentru libertate colectivă (combinată cu patima pentru anarhie personală), parvenitismul, agresivitatea și violența, dar mai ales și mai presus de tot, sărăcia extremă (și corolarul ei, disponibilitatea pentru orice muncă legală și ilegală). Pe scurt, în ochii occidentalilor, est-europenismul este o tară psihică a unor europeni albi care se poartă ca niște africani negri.

Desigur, pentru noi ca români, est-europenismul pare efectiv o descriere a mentalității tribale țigănești. Eu nu cred că este așa. Cred doar că țiganii sunt cel mai izbitor (și complet) exemplu de white niggers, dar mai cred și că, în proporții diferite, toți cetățenii #3 suferă de est-europenism. Există și unele laturi pozitive ale est-europenismului (memoria istorică, ritmul înalt de creștere economică, exportul de creiere), dar ele sunt complet marginalizate de conotațiile negative ale termenului. Care ne este aplicat tuturor, de la Tallin la Tirana și de la Praga la Kiev.

Unde-i unicitatea românilor, că eu n-o văd. Intrați aici și spuneți-mi dacă voi o vedeți. Da' pe bune, nu la oha!

Balcanii, balcanicii și balcanismul

2011-01-10T22:51:00.006+02:00

Constat cu oarecare uimire că opinia majoritară, în România, este ”Noi nu suntem balcanici!”. În urma unor discuții în contradictoriu de la Revelion, am zis să aprofundez subiectul, că nu se face să-l las așa în coadă de pește.

Întâi de toate, ”Balcanii” sunt niște munți din Bulgaria, care merg cam de la sud de Varna până la frontiera bulgaro-sârbă, undeva la nord de Sofia. Bulgarii le zic Stara Planina (Munții Vechi), grecii antici le ziceau munții Haemus (și grecii de-acum tot așa le zic), iar turcii i-au botezat Balkan, adică ”munții împăduriți”. Până aici, nici o șmecherie.

Când e vorba însă de a delimita The Balkans (în sens de zonă specifică a Europei de sud-est, sau mai exact statele moderne care intră în această zonă), treaba se încurcă grav. Există, pe câte știu eu, vreo trei accepțiuni ale termenului.

1. Țările europene situate, integral sau parțial, în peninsula Balcanică (delimitată de Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, sistemul fluvial Kupa-Sava-Dunăre; pentru neinițiați, Kupa este un rîu de frontieră între Slovenia și Croația, iar Sava este principalul afluent din dreapta Dunării). Asta înseamnă că în ”Balcani” sunt 12 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia. Am pus statele de facto, nu cele de jure (da' știți de ce? C-așa am eu chef).

2. Țările europene care-au aparținut Imperiului Otoman, o vreme mai lungă sau mai scurtă. Asta ar însemna 14 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Ucraina, Ungaria, Transnistria și Turcia. Observație: rămâm pe dinafară patru state, europene și ele, foste și ele colonii otomane: Cipru, Armenia, Azerbadjan, Georgia. Dacă mai adăugăm și ”statele” Abhazia și Osetia de Sud, se fac sase. Dar ce-ar fi să nu le-adăugăm? Și în general, ce-ar fi să lăsăm pe dinafară statele astea, ca să nu ne mai complicăm degeaba?

3. Țările europene de mentalitate balcanică, altfel spus statele bolnave de balcanism. Sunt tot alea de la punctul 2 (minus Ungaria), dar cu un new entry pe listă care schimbă toată discuția: Rusia.

Bun, acum cel mai greu lucru, anume definirea balcanismului. Din câte am găsit, termenul ăsta a fost inventat de un neamț, un geograf pe nume August Zeune, care l-a folosit pentru a denumi zona europeană de sud-est, mai exact cea de la punctul 2. În principiu, balcanismul este ”o anumită versatilitate în privința principiilor și o tentație spre nepotism și corupție” (definiția lui Vladimir Tismăneanu), la care se adăugă, zic eu, o psihologie tribală, anti-comunitară, ”Mie să-mi meargă bine, pe ceilalți dă-i în pizda mă-sii” (sau în altă formulare: o înclinare nativă spre invidie, dusă la extrem, aproximativ ”Să moară capra vecinului”, după vorba românească - sau beggar thy neighbour, cum spune vorba englezească). Desigur, sunt absolut convins că nu poate exista o definiție a balcanismului care să fie exhaustivă și să mulțumească pe toată lumea; esențial e că termenul are conotații negative și e perceput ca fiind opus europenismului, când prin acesta se înțelege spirit comunitar și cinste contractuală.

Mai e un termen, care a intrat în limbajul curent cam după 1989, de fapt în timpul războaielor din fosta Iugoslavie: balcanizarea. Sensul lui este (din nou, aproximativ) ”fragmentare extremă a unui spațiu politic, în mici entități cvasi-statale, aflate în permanentă stare de conflict”. Eu mai adaug ceva: și care se ignoră complet unele pe altele. Asta e ceea ce am constat personal cu ochiul liber, în noaptea de Revelion: când am adus vorba despre Bosnia, toți mesenii s-au uitat la mine ca la maimuța congoleză cu fundul verde. Pur și simplu, Bosnia nu exista în imaginarul lor geografic sau politic.

Alt efect al balcanizării: în Ucraina, lumea e convinsă că ”românii sunt țigani”. Cine nu crede, să facă o tură pe la Kiev. Și discutăm pe urmă.

Exercițiul bunicului Gheorghe

2011-01-10T20:33:00.004+02:00

Bătrânul Gheorghe Buzea (ce coincidență de nume!), m-a învățat acest exercițiu, pe care eu, copil leneș și obraznic, nu l-am exersat cu destulă osârdie la timpul cuvenit. Încerc acum să recuperez, măcar că nici creierii nu-mi mai sunt așa proaspeți, să-nvăț cu ușurință. Bref, iată ce zicea el: “Nepoate, când vezi unul d-ăsta care se dă mare și nu-și mai încape-n pene, gândește-te ce-ar fi fost el dacă nu veneau ăștia la putere!”.

Pentru bunicul Gheorghe, ăștia erau, desigur, comuniștii. Când am crescut suficient, comuniștii nu mai erau la putere, așa c-a trebuit să exersez cu alți aștia, de fapt cu acești ăștia pe care-i am la îndemână. E reconfortant, să știți!

Merg cu metroul. Lângă mine, o tanti bine sărită din 50 de primăveri, c-o mutră acră. Să nu fi căzut comunismul, asta era acum vreo “secretară cu agitația” pe undeva, dacă nu chiar ministru al culturii. În picioare stă un gras cu față de bețiv. Ăsta era membru în CC, ca nimica. Două scaune mai încolo, un moșuleț d-ăla rău, cu privire resentimentară. Securist din garda veche, acum ar fi tuns de zor la “roacări”, ca-n spotul publicitar, și-ar fi bătut dizidenți până la moarte, ceea nu vedem în nici un spot.

Ochelaristul încărunțit, trist, ar fi fost împușcat demult, în timp ce-ncerca să treacă frontiera spre sârbi. Bodyguardul metroului, voinic, țigănos, era acum în pușcărie, cu a treia condamnare pentru bișniță (contrabandă port Constanța).

Și mai reconfortant e când mă uit la televizor. Sau citesc presa ocupată cu isprăvile puternicilor zilei. Ce-ar fi ajuns Mircea Geoană în comunism? Dar Roberta Anastase? Emil Boc? Sebastian Vlădescu? Attila Verestóy? Oana Zăvoranu? Elena Udrea? Nu știu, așa cum nu știe nimeni, dar pur și simplu mă simt bine atunci când îmi dau răspunsuri după pohta ce pohtesc: securist; coafeză; chelner; aprozarist; braconier; curvă; ministereasă (nu contează la ce minister anume, că nu-mi pun eu probleme d-astea: ministere să fie, că tovarășa Nuți s-alege cu unul în orice regim!).

Mă-nveselesc lugubru dacă merg mai departe pe gândul bunicului: ce s-ar alege de ei toți în cazul unei restaurații comuniste (visul erotic a peste jumătate din pensionarii României)?! Ce ziceți, încercăm? Curaj, găină, că te tai: Blaga, șef de cameră la Jilava; Markó Béla, deținut politic (greva foamei, proteste internaționale); Videanu, luat pe “legea 19”; Baconschi, co-semnatar la “scrisoarea celor șase” (împreună cu Pleșu, Mihăieș, Manolescu, Oișteanu, Ghinea); Berceanu, amnistiat din lipsă de probe; Bórbély, regim carceral (pentru proteste); Udrea, la plăpumărie; Oprea, mesevist; Hunor, decedat în anchetă; Predoiu, Miss Penitenciar; Sandu, ciripitorul celulei; Șeitan, muncă în folosul comunității; Funeriu, responsabil cu gazeta de perete; Cseke Attila, felcer; Dumitru, evadat (de pe tarla, de la prașila a doua).

Prefer să mă opresc aici. Că dacă la putere revin comuniștii, cu Academia Cațavencu încep curățenia. Să zicem “mersi” dac-avem parte măcar de groapa comună!

Prima dată nu-i prima oară

2011-01-10T20:28:00.003+02:00

Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.

Al patrulea amendament

2011-01-07T16:42:00.005+02:00

Acum 234 de ani s-a născut textul declarației de independență a Statelor Unite, unde citim negru pe alb că noi toți avem niște drepturi ”inalienabile”, adică dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la căutarea fericirii (We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness).

Acum 145 de ani s-a născut Vasili Blokhin, un om cinstit, muncitor, care și-a căutat și el fericirea, ca oricine. Din păcate, a murit la balamuc.

Acum zero ani, adică azi pe la prânz, s-a născut în mintea mea rotundă ideea de a scrie acest text, care adică să dezbată chestia cu ”căutarea fericirii”. Nu-l scriam, dar prea m-am enervat auzind a enșpe mia oară una din replicile pe care le urăsc cel mai mult (e-n top five, categoric): ”N-are nici o legătură!”.

Să mă explic. Ca pe oricine altcineva, și pe mine mă calcă pe nervi multe lucruri pe care le aud, le văd, le pățesc, le simt sau le intuiesc (adică le știu dar fără dovezi). Întotdeauna o să fie ceva care nu-mi convine, ceea ce nu-i de mirare (ar fi culmea să fie invers!). Cu trecerea timpului, m-am dezvățat să dau vina pe țară (”Ca la noi, la nimeni”) sau pe concetățeni (”Suntem ultimii oameni, domnule!”). M-am obișnuit și cu gândul că și în alte țări și zări sunt oameni proști – sau cel puțin, oameni care au alte păreri decât mine. Am încetat deci să invoc Mitul Perfecțiunii Altora (”Nu vezi așa ceva în Germania”; ”Coca-Cola are alt gust în America”; ”La noi e jale, dar Afară e cu totul altfel”, etc) și m-am dezobișnuit, puțin câte puțin, să mai cad în cur de admirație (”Aveți dublă cetățenie, ce extraordinar!”). Dar pentru că româna e limba mea maternă și în limba asta gândesc, mi-e încă foarte greu să mă abțin în fața stupizeniilor de limbaj. Nici măcar nu-i vorba de greșeli sau de exprimări confuze, ci pur și simplu de tâmpenii în gândire, coafate în și mai mari tâmpenii în vorbire.

Acum că m-am pornit, hai să fac și Top 5, că cine știe când mai am ocazia. Pe locul unu, detașat, ”Nici nu știi câtă dreptate ai!” (pai da, nu știu, am spus-o din prostie, noroc cu tine că erai pe-aproape, să-mi atragi atenția ce a putut ieși din bezna minții mele). Pe doi ar fi asta cu ”N-are nici o legătură!”, la care o să revin. Trei și patru sunt foarte disputate între ”o serie întreagă” și ”miere de albine”, aceste două piscuri ale precizării (prostești și inutile, dar ce contează), iar cinciul cred că-l acord celebrului ”întru”, ierte-mă adepții păltinișanului, doar că tare nerod trebuie să fie omul, când își vopsește cioara și se convinge singur că-i papagal. Dar dacă numai un papagal îl face fericit și-ajunge să creadă singur în propria lui scamatorie, n-o să m-apuc eu acum să-i contest dreptul la căutarea fericirii.

Bun, înapoi la ”N-are nici o legătură!”. Aici povestea e mai amplă, mai veche și mă tem că mult mai personală. Dacă e să mă rezum la esențial, aș zice că eu am fost dintotdeauna genul care vede ”legături” peste tot, dar nu știu cum s-a nimerit că am avut mereu prieteni care nu vedeau ”legături” nicăieri. Exemple, ca să nu vă pierd: în facultate am avut odată o așa-zisă ”comunicare științifică” (altă tâmpenie) și am vorbit despre ”Obsesia etnogenezei în opera lui Mihail Sadoveanu” (rahat cu perje, că despre etnogeneza asta e vorba doar în ”Creanga de Aur”). Ca să fiu sigur de succes, i-am chemat în sală pe băieții din echipa de fotbal, să mă susțină energic, în caz c-or sări etnogeneticienii la bătaie (adică regretatul profesor Gheorghe Bulgăr, fie-i țărâna ușoară). Conferința a fost o reușită, că fotbalagiii au făcut o bună impresie asupra colegelor mele, filoloage ochelariste pline de coșuri, și publicul a mai ieșit puțin din amorțeală. Pe de altă parte, pe băieți i-am cinstit ulterior cu bere Gambrinus, și după ce s-au cherchelit mi-au mărturisit că n-au înțeles absolut nimic: ”Băi, labă, da’ ce legatură e între Sadoveanu și daci?!”. Am explicat până am făcut spume la gură, ca să nu primesc alte replici decât ”Bine-bine, coae, da ce legătură e între Sadoveanu și dacii pulii mele?!”, etc.

Alta: urma să plec la Budapesta și am întrebat-o pe-o fată care făcuse masterul acolo: ”Cum e orașul?”. Răspunsul a fost descumpănitor: ”N-are nici o legătură!”. De data asta eu am fost cel care n-a înțeles nimic, și-abia când am ajuns pe Rakpart am priceput unde bătea ea: voia să spună că, în materie de urbanism, Budapesta nu seamănă absolut deloc cu Bucureștiul. Mă rog, gusturi – două capitale europene, vecine, foste comuniste, ambele de influență franco-germană (la început) și sovietică (la sfârșit), e cam greu să nu semene ”absolut deloc”, dar astea-s nuanțe. Important e că interlocutoarea mea nu putea să vadă ”legătura” dintre două orașe, pe când eu văd legături între orice și orice, între cumâs și NORAD, între Herodot și Kinder cu surprize, între ciobaneștii caucazieni și scrierea mayașă, între părul meu pubian și focile din Baikal. Esențial e să vrei să vezi legături, că te concentrezi și le vezi. Pe de altă parte, dacă nu-ți convine să vezi o legătură, păi atunci n-o vezi nici când ți se înfășoară de gât, sub formă de ștreang.

Mătușă-mea, de exemplu, nici acum nu poate să vadă legătura dintre cerceii ei din urechi și piercing-urile din buzele, sprâncenele și nările altora (ce-i drept, cu mult mai tineri decât ea). Sau verișoară-mea, care se miră și-acum de scânteia de geniu ce-a făcut-o să-și boteze cățelul ”Țachis”, de parcă n-ar fi la mintea cocoșului (câine-cățel-cuțulache-cuțulachis-țachis). Dar poate că vina-i a mea, că nu posed ca ea, minte de cocoș.

Alt exemplu de incapacitate în a vedea legături: Vasili Blokhin al nostru n-ar fi priceput niciodată ce ”legătură” poate fi între modesta lui persoană (general-maior în NKVD) și Statele Unite ale Americii. Spre norocul lui, nici superiorii săi politici n-au făcut vreo legătură, că altfel era rău de Vasili, nu mai pupa el pensie. Și de ce să i se fi refuzat omului dreptul la pensie? Că doar a muncit pentru ea, nu i-o dădea statul degeaba, pleașcă! Șansa lui e că a găsit devreme în viață o muncă aducătoare de fericire, fiindcă în fond ăsta e secretul: să-ți placă ce faci. Tu, de fapt, ești felul în care-ți câștigi pâinea, ești truda ta de zi cu zi. Dacă truda asta nu-ți place, ești nefericit. Dacă îți place, ești fericit. Simplu ca vaca.

Munca lui Vasili era să omoare oameni. S-a achitat cu bine de asta, de-a lungul multor ani de serviciu meritoriu, și-a ajuns călăul cel mai prolific din toate timpurile, cel puțin din toate cele consemnate istoric: în jur de 20.000 de indivizi și-au încheiat problemele datorită lui. Dintre ăștia, vreo câteva mii de ofițeri polonezi, în pădurea de la Katyn; restul au fost cetățeni sovietici, așa că apartenența lor etnică nu contează, că-n patria muncitorilor și țăranilor toți erau egali. Carevasăzică, Blokhin a beneficiat din plin de drepturile fundamentale ale omului: de dreptul la viață (că doar nu l-a omorât nimeni), de dreptul la libertate (ce, i-a zis cineva ceva?!) și la căutarea fericirii (omorâtul oamenilor îl făcea pe el fericit, și uite c-a avut parte din plin!). Și-atunci, de ce se laudă americanii cu drepturile omului, și contestă rușilor întâietatea?

În concluzie, cum poți să-ți găsești fericirea, dacă nu luând-o de la altcineva?!

Aforisme în oglindă

2010-12-15T11:52:00.002+02:00

Filmele romantice distrug relaţiile, pentru că fac femeile să creadă că astfel de chestii se pot întâmpla în realitate.
Filmele porno distrug relaţiile, pentru că fac bărbaţii să creadă că astfel de chestii se pot întâmpla în realitate.

In Memoriam

2010-12-13T09:57:00.004+02:00

În octombrie 1953 au fost executați prin împușcare 13 parașutiști români, anticomuniști, desantați de occidentali în vederea unor acțiuni de sabotaj. Au fost însă capturați de Securitate, judecați de Comitetul Central al PMR (de către Gheorghe Gheorghiu-Dej personal) și condamnați la moarte. Sentința a fost executată la fortul 13 din Penitenciarul Jilava. Iată numele celor treisprezece luptători anticomuniști: Alexandru Tănase, Ion Golea, Ion Samoilă, Ion Tolan, Mihai Vasile Vlad, Ion Buda, Alexandru Popovici, Ion Bucșan, Gheorghe Dincă, Erich Tartler, Ion Iuhasz, Aurel Corlan, Ion Cosma.

Cel mai mare stadion din lume

2010-12-12T20:20:00.001+02:00

Am făcut şi eu spume la gură, ca tot omul, când am auzit că porcul de Sepp Blatter a desemnat Rusia ca gazdă a mondialului de fotbal din 2018. O gălăgie de bani trebuie să fi împins ruşii pentru decizia asta de handicapat! Dar mă rog, acum nu mai e nimic de făcut, noi să fim sănătoşi şi să sperăm că nu ne calificăm la turneul final, că cică în Rusia e criminalitate grupa mare, la fiecare 90 de secunde e câte-un asasinat. Mişto ţară, deştept foc domnul Blatter.

Pe de altă parte, am aflat că cel mai mare stadion din lume nu e într-o ţară civilizată. Incredibil, dar nu în Germania, Statele Unite, Canada, Brazilia sau Anglia se află stadionul ăl mai mare, ci în Coreea de Nord. Dar că nu e folosit la meciuri de fotbal, ci la spectacole „populare” de glorificare a conducătorului. Un fel de Cântarea României, varianta de est (prin comparaţie, noi aveam „varianta de vest” a fenomenului!).

Dar nu asta-i poanta. Ci poanta e că stadionul ăsta minune (150.000 de locuri) mai foloseşte la ceva. În 1998 (dacă nu mă înşel), aici au fost arşi de vii câţiva generali din armata nord-coreeană, în cadrul unei ceremonii publice. Acuzaţia era de „înaltă trădare”, iar procesul s-a ţinut cu uşile închise, bunînţeles. Aş vrea, cumva, ca această informaţie (relativ necunoscută în România: de exemplu, eu habar n-aveam) să ajungă la toţi amicii mei cu vederi de extremă stânga. Să-i mai aud pe urmă lăudând comunismul.

Chinezii au şi ei execuţii pe stadioane, dar măcar îi împuşcă-n ceafă pe dizidenţi, nu-i ard pe rug. Dar, aşa cum zice taică-meu, „oricum, comunismul chinezesc e mai avansat faţă de cel nord-coreean!”. Cum să nu fie?! Este!

Cum au votat basarabenii

2010-12-12T19:57:00.003+02:00

Vă mai amintiţi cum era când ne câcâiam să intram în Uniunea Europeană? Cât de stresaţi eram de voturile rudelor noastre de la ţară, ale pensionarilor şi ale ţiganilor? Vă mai amintiţi de articolul lui Mircea Mihăeş, “Matusalem votează”, sau de cel al lui Sabin Gherman, “M-am săturat de România”? Şi în general, de sentimentul de exasperare al tuturor celor care gândesc, şi care se simţeau (care “ne simţeam”, mai exact), traşi mereu înapoi de eternii ţărani ai istoriei, de prostimea needucată şi manipulabilă (ăia cu “Noi nu ne vindem ţara” şi “Noi muncim, noi nu gândim”)? Prin ce-am trecut noi atunci trec şi basarabenii acum. Am fost curios să aflu mai mult despre clivajul pe regiuni al votaţilor din Republica Moldova, că cele pe criterii de vârstă şi de etnie le ştiam demult. Dacă la noi, principalele regiuni istorice “vinovate” de votul retrograd (electorii lui Ion Iliescu, de fapt) erau Oltenia şi Moldova, care o fi echivalentul ăstora de dincolo de Prut?

Ce-am aflat: desigur, găgăuzii şi cei din Dubăsari au votat majoritar cu comuniştii – nici o surpriză, până aici. Raioanele din centrul republicii, Nisporeni, Teleneşti, Hânceşti, Ialoveni, Străşeşti, Călăraşi, Orhei, au mers pe mâna alianţei pro-europene. Chişinăul şi raioanele din jur, inclusive sudul republicii, au mers tot cu alianţa, dar cu entuziasm moderat. În schimb, nordul ţării, de pe la Bălţi încolo, cu raionul Ocniţa în frunte, au mers trup şi suflet pe mâna comuniştilor lui Voronin, ceea ce mie mi se pare incredibil, pentru că acolo etnia majoritară e cea română. De neînţeles, la prima vedere.

Deduc următoarele lucruri, atât cât pot să-mi fac o părere, fără alte informaţii: cetăţenii republicii, atunci când locuiesc într-o zonă limitrofă Ucrainei, sunt expuşi propagandei Kievului şi deci au opţiuni conservatoare, de stânga. Cetăţenii din raioanele care nu se învecinează cu Ucraina sunt mult mai puţin influenţaţi de propaganda lui Yanukovici şi votează progresist, cu dreapta. Iar cei din Dubăsari sunt complet mesmerizaţi de propaganda Tiraspolului, adică de “Rusia văzută la televizor” – iar în cazul ăsta nici nu se mai poate vorbi în termeni de “stânga” şi “dreapta”, ci direct de noul naţional-socialism rusesc al lui Putin.

Nu-i văd bine pe basarabeni. Dacă nu reuşesc să îi lămurească pe prostănacii de la ţară şi dacă nu găsesc un antidot împotriva politicii Kievului, sunt iar în găleată. Rău. Pa şi pusi Europa, în condiţiile astea. De săraci sunt săraci, numai voinţa de integrare i-ar putea băga în cărţi.

Exact aşa ne simţeam şi noi în 2000, când nu puteam scăpa de Iliescu. Cum o arăta Republica Moldova în 2020… ?!

Să râdem cu Justiția română

2010-12-07T22:47:00.000+02:00

Cum vă spuneam mai adineauri (adică acum două săptăluni), Unicredit Țiriac Bank a fost suficient de deșteaptă încât să ajungă la tribunal. Păgubiții, ăia 1000 de ”acționari fondatori” de care v-am povestit, au tras banca la judecată, sau după cum spune nenea Iancu, ”Am pornit hârtie, s-a isprăvit!” (în Cănuță, om sucit apare replica asta. Precizare necesară pentru cei care nu mă cred pe cuvânt și au de gând să mă verifice).

Și acum vine partea haioasă: nu se găsește judecător care să judece procesul! Fiți atenți, că asta încă-i de poveste – ceea ce se judecă acum nu este procesul dintre acționari și bancă, ci (aproximativ) se judecă Justiția română cu ea însăși, pentru a desemna un judecător care să judece! Fabulos.

Mda... ceea ce uit eu mereu e că judecătorii (ca și preoții ortodocși, dealtfel) sunt plătiți de la bugetul de stat. Deci când te duci la popa și-i dai bani să te-ngroape, să te boteze, să te cunune sau să-ți taie moțul, tu îi dai de fapt o mită, o șpagă, un peșcheș care lui îi pică peste salariu.

Ce mă mai mir atunci că, dacă nu primește ceva, un judecător nu judecă, chit că-i plătit de stat să judece... ?!

Unicredit e pe cai mari sau mici?!

2010-11-19T17:14:00.002+02:00

Intrebarea pare stupida. Raspunsul, insa, nu e deloc usor de dat – ergo, intrebarea e mai putin stupida decat pare!

Aparent, o banca aflata (lejer) in top 10, e clar pe cai mari. Si nici macar UniCredit nu-si pune problema sa “prinda” topul, ci doar sa se situeze pe la mijloc, unde-i sta bine istetului (“Numai prostii se zbat sa avanseze, istetii stau in banca lor, ca sa le fie bine!”, spunea domnul plutonier Potarniche, si tare istet mai spunea. D-aia am trecut eu in rezerva cu grad de caporal si nu de sublocotenent). Ergo, se pare ca prietenii nostri de la UniCredit Tiriac Bank sunt bine-mersi.

Pe de alta parte, ei isi pun problema sa vanda si sa plece de pe piata asta. Si?!, veti ricana. Nu e asta soarta oricarei afaceri, o intemeiezi, o cresti, o faci interesanta, apoi o vinzi celui care iti mai mult pe ea? Ba da, zic eu. Sigur ca asta e soarta afacerilor. Dar cand vrei sa vinzi si sa pleci, lasand in urma procese care inca se judeca (sau mai exact, care nici n-au inceput inca sa se judece!), atunci tabloul nu mai e atat de roz, ca chiar incepe sa bata-n gri. In gri-sobolan.

Daca nu chiar in cacaniu.

Breaking news

2010-11-16T14:14:00.003+02:00

In chestiunea de care va spuneam, cu metodele oneroase de banking ale lui Tiriac senior, se pare ca lucrurile capata o alta directie. Am aflat ca un sfert din cei 1000 de actionari fondatori ai bancii (e vorba de UniCredit Tiriac Bank) vor deschide actiunea de dizolvare a bancii (asta inseamna proces, tiganie, pierdere grava de imagine, etc). Probabil ca si restul, ceilalti 750 de pagubiti, au sa se asocieze actiunii, si atunci se cam pune de o "masa critica", perfect comparabila cu cei 1000 de fosti clienti ai Volksbank, care acum se judeca cu banca.

Be mic, se pare ca gigantul bancar HSBC (a doua forta mondiala) vrea sa cumpere sucursalele UniCredit din Estul Europei. Din punctul meu de vedere, asta poate insemna fie (1) ca UniCredit vrea sa scape de a fi tarata prin tribunale si facuta de doi lei, asa ca vinde tot si se cara de pe piata romaneasca, lasandu-i pe cei de la HSBC sa se spele pe cap cu procesele deschise, fie (2) HSBC-ul s-a prins ca UniCredit e cu spatele la zid si vrea sa-i cumpere cat mai ieftin.

Inca nu stiu care e adevarul. Dar sunt pe stand-by, cum aflu ceva, dau pe goarna.

M-am luat la harță cu Jenică!

2010-11-12T17:37:00.002+02:00

Este incredibil, dar adevărat: am reușit performanța unică de-a mă lua la harță cu Jenică însuși! De ce e unică? Simplu: nimeni n-a reușit vreodată să-l scoată pe Jenică dintr-ale lui, darămite să-l și facă să se exprime tăios! Ei bine, iată că mie mi-a reușit performanța. Cum? Dând-o pe politică, iată cum!

Pentru cei care încă nu știu, Jenică este un mare comentator politic, specializat pe situația internațională. Nu se încurcă el cu politicieni d-ăștia mărunței, din România, d-ăștia pe care-i găsești la tot pasul în Academia Cațavencu, bălăcăriți în toate felurile (nu că n-ar merita-o). Jenică merge di granda: ”Think big, man!”.
Ei bine, subiectul disputei a fost următorul: Rusia este o țară săracă sau bogată? Jenică zicea că-i bogată. Eu ziceam că-i săracă.

Exercițiu: înainte de a citi mai departe, subscrieți uneia sau alteia dintre aceste două păreri contradictorii. E un exercițiu folositor, take me for granted!

Bun, revenim la harță, care s-a terminat ca orice harță, fără nici un rezultat concret, adică Jenică m-a trimis pe mine la dracu’, să pun mâna și să citesc niște siteuri specializate, nu să vorbesc aiurea. Pe de altă parte, eu îi spuneam lui exact același lucru. Vai ce distractiv!

Chestia e că nu-i ușor să definești două noțiuni: ”țară” și ”bogăție” (welfare). Prin ”țară”, Jenică înțelege ”stat”, iar eu înțeleg ”popor”. Când spune ”bogăție”, Jenică se referă la cărămida de bani care stă la dispoziția guvernului unui stat, iar eu înțeleg nivelul de trai al poporului dintr-o țară (adică al majorității etnice din statul respectiv). Din această diferență de definire a termenilor a ieșit toată harța.

Dreptatea lui Jenică: de zece ani încoace, Rusia (statul rus) plătește miliarde de dolari în contul datoriei externe, astfel încât acum Rusia nu mai este un mare debitor, ci un mare creditor (situație exact opusă față de cea a Statelor Unite, de pildă). Cum poți să zici că rușii sunt săraci, bă domnu’ Gikă, dacă ei cumpără în draci obligațiuni de stat americane?! Adică pur și simplu îi fac pe contribuabilii americani să muncească pentru ei, pentru ruși! Și tu zici că sunt săraci! Hai că ești haios!

Dreptatea mea: poporul rus e din ce în ce mai sărac, pe măsură ce guvernul dispune de mai multe lichidități. Productivitea muncii e printre cele mai scăzute din lume, mult sub cea din România sau Albania (țări cunoscute pentru harnicul lor spirit antreprenorial). Cam 20% din populație trăiește sub limita de sărăcie (asta e cifră oficială, probabil că realitatea e chiar mai nașpa). Din Rusia se emigrează în masă, iar sporul natural e profund negativ (record european, dar nu știu dacă la nivel mondial rușii prind podiumul). Cam jumătate din forța de muncă lucrează încă la stat (adică stă pe pomana guvernului, în mare parte). Și zi așa, Jenică, cu Rusia e de bine spre foarte bine! Hai că ești simpatic!

Grecku bea bere din cutie și asculta. Nu și-a spus părerea. Foarte probabil că nu avea niciuna, ca de obicei. Pe de altă parte, ar fi interesant ca Jenică și cu mine să fim confruntați și cu alte păreri.

Dacă nu atunci, poate acum.

Raport de Românica

2010-11-03T14:02:00.002+02:00

Anul ăsta n-am văzut nimic nou. Am revăzut, însă: Iașiul, Cherhanaua Pescarilor, Vama Veche, Doi Mai, munții Baiului, munții Făgăraș, munții Călimani, munții Iezer, Ceahlăul, Măgura Branului, Ocna Sibiului, orașul Victoria, hotelul ”Triumf” din București și păstrăvăria regală din Azuga. Da, da, bine, știu... lăsați vă rog miștourile și să trecem la lucruri serioase.
Dacă n-am reușit în 2010 aproape nimic în materie de ”Să ne cunoaștem patria”, am fost însă foarte harnic în a face proiecte. Da’ proiecte, nu așa, jucărie! Adică chestii care sunt bătute-n cuie pentru 2011 (cum era o listă de vreo 15 proiecte pentru 2010... dar ce să mai vorbim!). Ergo, pentru la anul, mort-copt, am pe shortlist: munții Godeanu (cu sau fără prelungire în Retezat); munții Cindrel (cu sau fără prelungire în Lotrului); vârful Pietrosul Bistriței (cu sau fără prelungire în Rarău-Giumalău); două ”muchii” noi în Făgăraș (altele decât Tărâța și Drăgușul). Gata cu duhul blândeții! Până când atata complacere în lene?!

Pe de altă parte, afară de munți și de cârciumi (ambele, obiective prioritare pentru orice turist serios), România mai are trei chestii istețe, pe care până acum nu le luasem în calcul: bălțile, ruinele și peșterile. Și nu e vorba numai de cele mai cunoscute (Delta Dunării, cetatea Poienari și peșterile Apusenilor), ci și de altele mai puțin celebre, dar care fac toți banii. Care-s alea, mă-ntrebați?

Nu știu, urmează să le dibăcesc la anul!

Raport de Străinezia

2010-11-03T13:18:00.001+02:00

Cum anul ăsta se apropie se sfârșit (adică de chefurile fără sfârșit din decembrie), zic să trag o linie provizorie și să contabilizez pe unde-am amușinat în 2010. Azi, Străinezia:
Bulgaria, Franța, Italia. Cam slăbuț, veți zice. Nu tu o Pragă, o Vienă, o Londră acolo, ca să nu mai vorbim de lucruri sfinte (Cuzco, Mount Rushmore, Dettifoss, Papeete, d-astea). Nu pot pentru ca să vă contrazic. Oterul și Rosana au făcut turul lumii, au fost pe drum zeci de luni de zile, au fost prin locuri de care n-a auzit nici dracul (eu deschid Wikipedia când ascult relatările lor de drum), și tac naibii din gură – iar eu, care-am ieșit până la bulgari, am tupeu să ies în față și să casc pliscul ca pelicanul! Pe de-o parte aveți dreptate, nu zic. Pe de alta, de ce să mă comparați cu ei, zor-nevoie, și nu cu Dănel, bunăoară?! Care Dănel a fost o zi până la Belgrad, la concert, și de-atunci nu-i mai tace fleanca, de ce-a văzut el și ce-a auzit și fel și fel!

Iar în materie de buget, eu unul zic zău lui Dumnezău c-am putut umbla și-atât, că la ce sărac am fost anul ăsta, ca și anul trecut și ca de când mă știu, niciodată n-am fost!

Bun, în ordine cronologică, am trecut prin următoarele locuri: Arbansi, Veliko Târnovo, Rusenski Lom, Ruse, Lyon, Avignon, Aix-en-Provence, Toulon, Cassis, Marseille, Chamberry, Annecy, Roma. De plăcut, cel mai mult mi-a plăcut în Aix-en-Provence, că mi-am cumpărat briceag (Opinel!) și n-am intrat în niciun fel de muzeu, ca să-mi stric cheful. Paranteză: cine dracul a inventat și muzeele astea, să nu-i priască omului la drum, să se plimbe și el în tihnă, fără bătaie de cap și ”bifări” obligatorii?!

Iar în materie de plăcut cel mai puțin, Rusenski Lom câștigă detașat. Hors concours! Dacă vreți să știți de ce, uitați-vă la poză. Dacă tot nu vă lămuriți, nici o frică: urmează text în Cațavencu.

Mea culpa, Belfast!

2010-11-02T21:12:00.003+02:00

În mod solemn, cu o mână pe fundiță și o mână pe oliță, cum se spunea pe vremuri, admit că m-am înșelat profund și că Belfast a avut dreptate. Dar s-o iau cu începutul.

Belfast îmi este coleg de muncă și are, după cât se pare, o mare plăcere în a mă pune la punct, când mă prinde neinformat (sau mai rău, dezinformat!). Printre cele mai mari prostii pe care le-am scris în textele mele a fost și asta (citez aproximativ): ”În România nu sunt picturi rupestre”. Belfast m-a contrazis: ”Ba sunt!”. Și sunt, într-adevăr, tunde-mi-aș creierul să mi-l tund.

Nu numai că în peștera Cuciulat din Sălaj sunt deja descoperite o serie de picturi (din care celebru n-a ajuns decât un de cal, poreclit ”Calul de la Cuciulat”), dar anul ăsta au fost găsite picturi rupestre și în Bihor, într-una din sălile peșterii Coliboaia. Deci, mi-am luat-o grav. Cum de s-a putut întâmpla?!
Păi am făcut exact cum face taică-meu de când îl știu, cum face cam toată generația lui, cum face însuși sărmanul Grecku, chit că el e din generația mai tânără: am vorbit din amintiri. Am zis că ”știu”. Necazul e că ceea ce ”știi” azi poate să se schimbe mâine, și tu să rămâi cu știutul în gură, ca sugarul cu suzeta. Ceea ce știusem eu despre inexistența picturilor rupestre în România data din anii ’80 – ’90, când încă nu se găsise niciuna. Între timp lucrurile s-au schimbat, odată cu trecerea timpului care le mișcă pe toate și nu lasă nimic la locul lui. A fost explorat Cuciulatul, a fost explorată Coliboaia, s-au găsit ”rupestre” și la noi. Deloc spectaculoase, extrem de greu accesibile, complet neturistice – dar picturi rupestre, fără nici un dubiu. Uite-așa am fost eu prost de data asta, și Belfast deștept: eu mi-am lăsat informația încremenită în timp, el și-a ținut-o adusă la zi.

Crezi că tu ești mai breaz, prietene? De câte ori n-ai fost și tu la fel? De câte ori n-ai vorbit bazându-te pe ce știai tu din școală – sau mai rău, din auzite? Vrei exemple? Uite aici:
”Balzac e cel mai mare romancier al lumii” (Călin). ”Exporturile industriale ale României de azi sunt infime, față de cele din perioada comunistă” (taică-meu). ”Piatra Craiului cacă tot!” (Grecku). ”Evreii sunt o rasă condamnată” (Julius). ”Varujan Vosganian este legionar” (Ionică). ”Scrierea mayașă este nedescifrată” (persoană publică, nu-i dau numele). ”Zamolxe este documentat istoric” (Samo). ”Limba română este de origine necunoscută” (Zoltan Andras). ”Pocuția e în Bucovina” (Pisoi). ”Americanii n-au câștigat Războiul Rece” (Crețu). ”Lostrița și păstrăvul sunt aceeași specie, doar că lostrița e mai mare” (Dan). ”Toscana n-are ieșire la mare” (tot eu, dar mai recent).
Vezi?

Cum să furi fără profesor – o campanie nereușită

2010-11-02T21:03:00.003+02:00

Când am pornit campania împotriva băncii UniCredit și a lui Ion Țiriac, am crezut că am șanse de 10 – 15%. M-am înșelat. De ce?

În primul rând, pentru că această campanie avea un scop extrem de precis, nu era vorba de vorba de o luptă romantică cu morile de vânt. Scopul era ca jecmănitorul și jecmănitul să se așeze la masa negocierilor, să se pizduiască eventual, dacă nu se putea altfel, apoi să cadă la pace. Jecmănitorul să recunoască public că a comis (cel puțin) o ”ineleganță în afaceri”, ca să spun așa, apoi să-i propună jecmănitului o despăgubire onorabilă (nu o mită, nici o bătaie de joc; ci o despăgubire decentă, care oricum pe jecmănitor nu-l sărăcește, iar pe jecmănit nu-l va îmbogăți). La rândul lui, jecmănitul să renunțe la a striga pe toate drumurile ”Hoțule, mi-ai furat banii, tâlharule!”, și să accepte un principiu vechi de când lumea: ca să faci bani, trebuie să-i iei de la cineva. Da, știu că e ușor să accepți principiul ăsta când nu ești tu însuți acel cineva...

Dacă aș fi avut succes și dacă Țiriac s-ar fi așezat la masă cu cei 1000 de jecmăniți, ar fi fost un semnal pentru toată lumea din business: băi, România s-a normalizat, nu mai e o țară de jaf, facem acum afaceri (pe cât posibil) cinstite, că aici nu-i sat fără câini. Nu șiu dacă știți, dar unul ca Țiriac e foarte respectat între bandiții lui, un semnal de la el ar fi avut greutate.
Dar am ratat complet. Să vedem motivele. Le-aș băga în două clase: obiective și subiective.

Motive obiective:
1. E prematur. Oamenii încă adoră să se lase jecmăniți. Romania încă e o piață pentru mânării financiare.
2. M-am supraestimat grosolan - scopul era mult peste mijloacele mele.
3. Internauții români reflectă foarte bine profilul țării, adică reacționează predominant la sex, politică și fotbal. Campaniile de solidarizare sunt încă mult prea exotice.
4. Nu am avut acces la companiile de media (în primul rând la Mediafax și HotNews), astfel încât să public articole la care să reacționeze internauții.

Motive subiective:
1. Nu am avut o strategie bună.
2. Cele două platforme folosite (Facebook și Twitter) au caracter mai degrabă personal, nu civic.
3. Am avut prea puține intervenții – dar nu sunt sigur dacă nu-mi făceam singur rău ”bombardând” netul cu Țiriac în sus și-n jos.
4. Am subapreciat cât de ocupați sunt oamenii care mă cunosc personal, pentru a se putea implica mai mult în campanie.
5. Nu am dus campania și pe GoldenBeers. Poate că în mediul de limbă engleză ar fi fost rezultate mai puțin dezamăgitoare decât îân română.
6. Din motive obscure (inițiații le știu) nu am beneficiat de sprijinul Academiei Cațavencu.

Bref: am pierdut o bătălie. Războiul o să-l pierd doar atunci când o să mor sau o să renunț. Deocamdată îmi ling rănile și pregătesc alt asalt. Iarba rea nu piere!

Cum sa furi de la saraci: azi, Ion Tiriac

2010-10-11T18:15:00.003+03:00

“Prinde orbul, scoate-i ochii”, cam asa suna o zicatoare a romanilor de demult, cand erau tepuiti in fel si chip. Nici acum nu sunt lasati in pace, dar unele chestii sunt de domeniul artei. Al artei de a fura cu zambetul pe buze si cu legea-n mana, cum ii sta bine voinicului. O sa ne ocupam de voinici d-astia de codru, iar pentru azi il avem in meniu pe voinicul Ion Tiriac.

Adica nu pe el, ci pe banca lui. Sa vedem:
1989, Revolutia.

1990, unii expati revin in tara. Printre ei, Ion Tiriac.

1991, domnul Ion Tiriac fondeaza banca cu acelasi nume si scoate la vanzare pachetul de actiuni. Circa 1000 de cetateni romani il cred om de treaba si cumpara actiuni la banca lui (“incurajeaza renasterea capitalismului romanesc”). Fiecare actiune a fost vanduta cu 1000 de dolari.

1993, capitalul bancii este majorat de catre Ion Tiriac, care astfel ii face minoritari pe cei 1000, care fusesera pana atunci actionari majoritari (ca grup). Ei n-au avut posibilitatea de a subscrie. Pur si simplu, rechinul a trecut la fapte, peste capul lor si fara sa-i informeze.

1995, Banca “Ion Tiriac” inceteaza sa mai plateasca dividente la actiuni. Fara explicatii. Era anul infiintarii Bursei de Valori Bucuresti. Tiriac refuza listarea bancii la Bursa. Dorea controlul complet.

2005, domnul Tiriac trimite cate o scrisoare fiecaruia din cei 1000, oferindu-le 6 euro pe actiune (incredibil!). Evident, oferta este nenegociabila.

2006, Banca “Ion Tiriac” fuzioneaza cu HVB Bank din Austria. Habar n-aveau austriecii ca se baga-n gura lupului. Cei 1000 nu sunt consultati. Nici noua banca nu e listata.

2007, HVB Tiriac e preluata de UniCredit Bank. Se naste UniCredit Tiriac Bank. Evident, nici asta nu e listata pe Bursa.

2010, nu se intampla nimic. Asta daca sunteti de acord, voi cei care cititi postul asta, sa-l dam in gat pe ipochimen. De ce n-o fac ei, astia fraieritii, ma intrebati? Pentru ca sunt batrani. Si pentru ca nu cunosc puterea netului si a retelelor. Dar voi o stiti, ca altfel n-ati fi citit pana aici.

Ergo: pe el, pe smenul lui! Cand te crezi atat de smecher incat toti ailalti sunt prosti, chiar ca meriti sa ti-o iei. Cum anume vreau sa-i sarim la jugulara, va zic in postul urmator.

Raport 2000: azi, Iezer Păpușa

2010-09-22T23:11:00.001+03:00

În anul ăla am făcut una dintre cele mai mari prostii din câte-mi amintesc, în materie de munte. Și de făcut, am făcut eu destule, ia să fac un top, așa: căzut în canion, în Buila Vânturarița; pierdut prin ceață, în Parâng; rătăcit drumul, în Călimani (tot prin ceață!); plecat singur în Iezer, în condițiile în care nu știam nimic de muntele ăsta (n-aveam decât o hartă, atât); băgat aiurea în peștera Rătei din munții Leaota (hă-hă, tocmai prin 1993!). Din toate năucelile astea, cred că pot spune, cu mâna pe inimă, că plimbarea prin Iezer a început cel mai prost, dar s-a terminat cel mai bine... într-un fel.

Am plecat din Gara de Nord, pe la cinci dimineața, greșind trenul. Ajungeam la Focșani cu personalul în care mă suisem, dar m-am dat jos din tren la Chitila și m-am întors în gară, de unde am luat altul, care m-a dus la Golești, de unde am luat alt tren (al treilea!) spre Câmpulung Muscel. Am căutat autogara, de-acolo am luat o rată sătească spre Cândești, dar de coborât, am coborât undeva după Albești, unde harta mea arăta un drum forestier. L-am găsit, cu chiu, cu vai, și m-am pornit la drum. Era un început de iunie și ploua. Mi-nu-nat!

Forestierul se crăcea la un moment dat: cracul din stânga mergea spre Piscul Voievod, iar cel din dreapta urca mult mai blajin, până în drumul de creastă al Zănoagei (chestia e că Iezerul se formează din trei muchii: Păpău la sud-vest, Zănoaga la sud și Văcarea la sud-est. Evident, nimeni nu urcă pe nenorocirile astea, afară de ciobanii cu turmele; turiștii urcă pe cele mai scurte trasee de acces spre creasta principală, de la Cabana Voina către Lacul Iezer, fie pe Valea Cățunu, fie pe Culmea Iezerul Mare).

Așa. Eu l-am ales p-ăla din dreapta, care a presupus și o traversare de rîu (descalță-te, lipăie prin apa rece, încalță-te). De acolo am urcat până mi-au ieșit ochii spre Colții Caprei, după care încă de vreo cinci ori de-atât până la Crucea Ateneului. Am ajuns pe seară - și gândiți-vă cât de lungă e ziua în iunie! Ce să mai zic, am mers în ziua aia de mi-a pierit cam complet cheful de viață, în general, și de munte, în special. Ce părere aveam în seara aia de Masivul Iezer, nici nu vreau să-mi amintesc...

La refugiu m-am întâlnit c-un grup de patru băieți, speologi amatori (ziceau ei), cu ceva experiență, multă bună-dispoziție și două sticle de vodcă. M-am împărtășit și eu din vodca lor, dar cu măsură (ceea ce nu-mi stă în fire, admit). Ei au dormit in refugiu, eu mi-am întins cortul; m-am gândit că-i mai sănătos.

A și fost, într-adevăr: la ora șapte eu mi-am strâns cortul și-am plecat pe traseu, iar ei încă nu făcuseră ochi (vodca, vodcika!). A doua zi a fost deasemeni foarte lungă, dar mult mai ușoară... adică mai neinteresant de povestit.

Am ținut pur și simplu drumul de creastă, Vârful Iezer, Vârful Roșu, Culmea Piscanu, Colții lui Andrei (care nu-s aproape deloc ”colți”, că e doar plai!), Vârful Bătrâna, Spintecătura Păpușii (imensă! Am crezut că nu mai ajung s-o trec), Vârful Păpușa, Vârful Cascoe, Vârful Dracsin și apoi coborârea spre valea Dâmboviței. Am trecut rîul, am găsit un loc bun în pădure (nu prea adânc, totuși), am pus cortul, am aprins focul, am mâncat și mi-am uscat bocancii și ciorapii. Toate astea cu mare frică, că de, la urma urmei eram campat de unul singur în pădure, neh?

A treia zi, când a fost cel mai ușor, a ieșit și soarele. Am trecut Tămașul și-am ajuns la Plaiul Foii pe la amiază, dar nu m-am oprit, am bagat mare cu pasul până la Zărnești, să prind trenul, să nu stau ca prostul după ăla de seară. Restul e tăcere, clar: Zărnești, Brașov, București. Băieții erau adunați pe terasă la Bunica (un loc de legendă, acum nu mai există), am băut bere, am spart semințe, mi-au ascultat povestea și-au râs de s-au bășicat: ”Zi, mă, ai pus tu cortul în pădure, singur? Fir-ai al dracu’ de mincinosu’ dracu’! Da’ hai la tata să te pup, puiuțule, că ești simpatic!”.

Raport 2001: azi, Ciucaș

2010-09-22T22:57:00.007+03:00

Pentru mine, 2001 a fost un an mizerabil, probabil unul dintre cei mai nefericiți ani pe care care i-am trăit până acum (da’ să nu zic ”hop”, că cine știe ce mi-o fi dat să mai pătimesc și de-acum înainte). Un an dintr-ăia, care încep catastrofal și se termină aproximativ extrem de prost. Nu era deajuns că zidurile vieții mele se demolaseră de-ajunseseră moloz (”iară eu ca un colhoz”, vorba celor de la Divertis), da’ s-au mai găsit și agerii ăia să intre cu avioanele-n turnuri. Bine, mi-era mie și de turnuri, dar mai ales mi-era de soră-mea, care pe vremea aia făcea naveta, bilunar, între Boston și San Francisco. Vă dați seama cum eram de fiert până i-am auzit vocea la telefon! Că ”naveta” o făcea cu avionul, nu cu rata, ca la noi la Ghijasa...

În condițiile astea, eu m-am dus în Ciucaș, cu două prietene. Tură de-o zi. Cum naiba era să-mi placă Ciucașul?!

Am mers cu mașina spre Cheia (altă țigănie de stațiune), apoi pe drumul răpciugos până la cabana Muntele Roșu. O frumusețe: în fața cabanei erau scoase două boxe uriașe, mari cât omul, din care bubuia muzică ”de petrecere” (un fel de proto-manele, cum ar veni). Am lăsat mașina în parcare și ne-am repezit la traseu, să scăpăm cât mai urgent de armoniile sublime care emanau din boxele-alea (dacă mă credeți că vântul aducea ”muzica” până pe Vârful Ciucaș, când bătea înspre nord!). Am urcat, dracu’ știe cum, pe Valea Tigăile Mici, până am dat de traseul de creastă, și pe urmă am ținut-o tot roată, mai întâi spre vârf, apoi am cotit dreapta (tot pe creastă, de fapt), spre Șaua Chirușca, de unde am lăsat marcajul de creastă (ăla merge spre est, către Curmătura Stânei), și-am intrat pe cruce roșie, spre sud: Vârful Gropșoarele, Vârful Zăganul, ”săritoarea” de La Lanțuri (dacă și aia-i săritoare, eu sunt Maica Tereza), iar de-acolo am ieșit de pe marcaj și-am luat-o berbecește în jos pe-o vale cheală, și pe urmă prin buruian și prin pădure, până am dat de rîu, de Valea Gropșoarele. L-am trecut și-am dat cu pasul la deal, prin nenorociri de exploatări forestiere, am ieșit la drum și ne-am întors la cabană, de unde-am recuperat mașina și-am plecat cât mai departe de petrecerea cocalarilor de la cabană. Și de masivul Ciucaș, în general.

Acum, ce să zic... fetele au mers bine, fără cârâieli, cu entuziasm pe tot traseul, fără figuri (”Ne e sete!”) și fără alte fudulii pe moațe. Doar că eram eu supărat pe viață, așa că nu țin minte să-mi fi plăcut ceva. Bunînțeles, mi-a plăcut că mergeam pe munte (nu cunosc drog mai bun decât ăsta, când ești cu fundu-n sus; berea este mici copii pe lângă mersul pe munte, da’ cred că asta o știți deja), totuși, Ciucașul nu m-a impresionat cu nimic. Un munte, acolo. Așa cum împart eu munții, super-simplist (munte ”zid” – intri printr-un loc și ieși prin alt loc, vezi Făgăraș; și munte ”piramidă” – intri printr-un loc, faci un tur, atingi vârful sau vârfurile, apoi te întorci și ieși pe unde-ai intrat), Ciucașul e ”piramidă”. Desigur că sunt tâmpit și că orice masiv are un traseu de creastă care te poartă prin tot muntele și te scoate în altă parte, dar așa cum l-am făcut eu, Ciucașul e ”tot roată”. Vina-i a mea, nu a lui. El să fie sănătos!

Cică muntele ăsta e vestit prin marile întinderi de rododendron (sau ”bujor de munte”, cum zice George, da’ el și foarte tânăr), numai că pe mine m-a lăsat rece, cu tot rododendronul lui. Ce, io mănânc rododendron?!

Deși am auzit că alții îl mănâncă, sau mai exact îl beau. O plantă ca asta, monument al naturii, ocrotită în toată Europa, e folosită de români ca să facă din el lichior, vin (adică cidru), ba chiar și rachiu (adică ”țuică”, cum zice gagică-mea. Bine, da’ ea e și foarte tânără...). Păi nu e românul frate cu codrul?! Și văr cu vita, după cum se vede... măcar că nici chiar oile nu-l pasc. Da’ ce, se pune ovina cu românul?

p.s. și pe urmă, cine merge în Ciucaș? Aud? Echipe de oameni mici! N-au fost anul ăsta Dănel și Kroko? Și Grecku cu Jenică? Că iar îmi răsună în urechi veșnica lui tânguire: ”Păi io, bă, cu Jenică...”.