luni, 3 septembrie 2018

Baruri pre-europene (II): La Trei Ochi Sub Plapumă, Mandravela, Bumbești

La Trei Ochi Sub Plapumă: „Umblă Mihăiță să se lase de băut” – na, c-am trăit s-o aud și p-asta! Iubitori ai paginii 20 (să nu fiu obraznic și să zic „ai revistei”), vă garantez că e-o legendă lansată de dușmani, clocită în cine știe laboratoare secrete ale serviciilor, sau poate chiar în strada Savușkina 55, la fabrica de troli; după cum se știe, Putin altă grijă n-are, decât să mă las eu de băut.

Ei bine, nu! Am trecut la serialul de baruri pre-europene din alte motive, nu că m-ar bântui piaza rea a abstinenței. Parte din motive țin de dorința de-a ieși din cușca prezentului, în care unii dintre voi se simt bine, iar unii dintre noi, nu; grosul ține de incorectitudinea mea politică, din cauza căreia de peste tot sunt ușuit, în afară de pagina asta, ține-o-ar Dumnezeu întreagă și sănătoasă.

Dar mai întâi, povestea: cândva, nu se știe când (1840 – 1890, oricând în jumătatea aia de secol), peste un negustor au intrat bandiții-n casă. L-au „muncit”, cum se spunea în româna veche la tortură, ca să spună unde și-a ascuns banii (să le dea pin-ul, cum ar veni), și omul deja mărturisise, când – hop! – din patul conjugal a sărit nevastă-sa, c-un făcăleț, și zbang, l-a căpăcit pe unul din bandiți cu atâta simț de răspundere, de l-a lăsat lat. Celălalt i-a băgat cuțitu-n ochi, i l-a scurs pe obraz, dar și-a luat și el un făcăleț peste cap, două, trei, patru, cinci, pân-a ales să fugă englezește, să-și scape pielea. În urma acestui jaf ratat, negustorul s-a lăsat de negustorie și s-a făcut cârciumar, iar la un pictor (rămas anonim) și-a comandat un tablou pe care l-a expus în sala mare a cârciumii. Tabloul, probabil naiv lucrat, îi înfățișa pe cei doi soțiori în pat („sub plapumă”) la momentul începutului atacului; evident, în acel moment doamna avea ambii ochi în cap, dar bucureștenii au făcut acest spirit miticist („trei ochi sub plapumă”), care a prins atât de bine, încât cârciumarul și-a schimbat accordingly numele stabilimentului. Nu știu dacă povestea-i adevărată. Se non e vèro, e bèn trovato.

Am fost să caut locul. La intersecția Căii Moșilor cu Bulevardul Carol, așa scrie în istoriile orașului. Azi, acolo nu este nimic, doar o intersecție aglomerată. Și-atunci? Au conservaționiștii dreptate? „Hai să păstrăm tot ce e vechi, că vechiul e valoare, orice vechi e valoare” – chiar orice? Țin minte cât s-a bătut Nicușor Dan (om foarte simpatic) pentru Hala Matache, și repet întrebarea: merita?
*** 


Mandravela: ca orice bucureștean, îmi urăsc și eu orașul, profund, visceral, pasional, cum văd că se urăște în această câmpie plată, banală și săracă, în care-a aterizat Bucureștiul, nu se știe cum, ca o farfurie zburătoare (nu se potrivește deloc cu ce-i jur împrejur).

Dar mă răsucesc, cum ne-a-nvățat profesorul Vlăduțescu (traducător din Boetius, un băiat, nu-l știți), și zic: dar eu ce-i i-am dat orașului meu? Pentru că-i al meu, măcar că nu e, adică tocmai de-aia. Când am venit aici de la țărănoaia, în 1975, eram un copilaș credul, care și-o lua de la toți; orașul m-a făcut adultul de azi, caracter jegos, da, dar apt pentru supraviețuire. Sătucul meu din pădurile Hârtibaciului, care n-a avut niciodată mai mult de 80 de case, m-ar fi pregătit la fel de bine pentru mileniul trei? Întreb.



Ai mei au nimerit în cartierul Berceni, despre care bucureștenii nici nu știau că există, într-un bloc cu patru etaje, frumos foc (zugrăvit în verde). Bunînțeles că, orașul fiind împărțit în sectoare, nu în cartiere, a trebuit să aflăm că stăm în Berceni de la alții, noi neștiind acest lucru; adică alții din alte zone ne spuneau că stăm în Berceni, pe când vechii localnici, nativii căsuțelor scăpate de buldozere, spuneau că stăm în Mandravela. Eu ce să mai înțeleg, copil de grădiniță?!

Povestea unu: pe locul unde se află acum sinistrul „mall” Big Berceni a existat în interbelic faimoasa cârciumă a lui Costică Mandravela (aromân de-al nostru). Faimoasă, pentru că dincolo de Șoseaua Olteniței se afla Mânăstirea Văcărești, plus pușcăria cu-același nume, iar când cineva se „libera” din pușcărie, toată floarea cea moțată a interlopilor bucureșteni se aduna peste drum, la cârciuma lui Costică, să-l ajute pe „liberat” să se reintegreze în societate. Sigur că de multe ori se lăsa cu plăgi tăiate, înjunghiate, împușcate și altele asemenea, ca și-acum; cimitirul din spate, Cărămidarii de Jos, completa odiseea (pușcărie – cârciumă – cimitir) „liberării”. Dincolo de cimitir se întindeau câmpurile cu porumb, viile și livezile oamenilor, plus grădinile de zarzavat risipite printre ele, cu căsuțele aferente. N-a rămas nimic. În locul Mânăstirii Văcărești este azi Sun Plaza Mall, în locul cârciumii este Big („Băcănie Industrială Gospodina”) Berceni, în locul porumbiștilor e pădurea de blocuri, numai cimitirul rezistă. Povestea doi, însă, rămâne pe altă dată!

*** 

Bumbești: mă cheamă Marius pe la el („Hai, bă, să-ți dau banii ăia”). Mă duc, nu-l găsesc – Marius lucrează la Locanta Jariștea – sun să-l cert că de ce mă pune pe drumuri dacă nu este la muncă, îmi zice că-i vis-a-vis, în depozit, transpiră peste un teanc de facturi. Caut, dau peste o clădire ponosită pe colț, la parterul căreia aflu ulterior că fusese legendarul „restaurant” Bumbești.
Legendar pe dracul. De fapt, „grădina zahana Bumbești” era altceva decât un așa-zis restaurant comunist de la parter, din care am văzut cu zecile în sinistrul deceniu ’80 – ’90 (toate la fel: încăperi prost luminate, pline cu ratați care beau în picioare, în nori de fum puturos de țigară, cu câte o tanti îmbrăcată în halal alb foarte jegos, grasă, agresivă și hoață, pe post de manager); se pare că Bumbești fusese locu-n care prosperase proletariatul dejist, cel ce construia comunismul „obsedantului deceniu” (1948 – 1958), în timp ce țara murea la Sighet, la canal, la Aiud, la Pitești, la Periprava și-n câte alte locuri. Ce le păsa mahalagiilor Bucureștiului? Ei furau de la abator (unde lucrau mai toți capii infractorilor; eu însumi l-am cunoscut pe Nașu, pot depune mărturie) ce puteau - și puteau, că de-aia învățaseră meserie-n pușcării - iar la Bumbești întindeau grătare fără număr și fără sfârșit, pe care frigeau de toate: ficăței, mușchiuleți, rinichi, inimi, măduvioare, fleici, dar mai ales momițe.

Și acum ajungem la sensul acestui remember matein: ce erau momițele? Lasă că azi sunt uitate complet ca fel de mâncare, dar li s-a uitat până și înțelesul numelui, mă rog, cel puțin în clasa pe care cu onor o reprezint, aceea a intelectualilor de week-end (și de concediu): eram și eu convins, ca toată lumea, că „momițe” sunt testiculele de taur și de berbec, preparate într-un anumit fel, ca să-și piardă mirosul specific (și foarte puternic). Cu alte cuvinte, eram convins că „momițe” și „fudulii” sunt perfect sinonime; nimic mai fals. Momițe erau, zice-se (și poate că încă sunt, pentru cine se pricepe), ganglionii limfatici din gâtul vacii, care, nu știu de ce, la specia asta (Bos taurus) cresc neobișnuit de mari. Și de gustoși, zice-se, pârpăliți pe grătar, dar nici asta n-am de unde să știu. A, da: cică la Bumbești nu erau grătare, erau „table”. De băut, habar n-am ce se bea într-un mediu infracțional ca acela. Carcalete, bănuiesc. Toți oamenii de tip „pușcărie” preferă să se îmbete cât mai repede, nu să piardă timpul degustând și discutând. De tăiat cu șuriurile când ne mai tăiem?!

articole publicate în numerele 25, 29, 34 ale revistei Cațavencii