Baruri pre-europene (IV): Patria, Turn, Simplon

„Patria” a fost o berărie care acum nu mai este, dar înainte de asta, câteva precizări teoretice asupra jegului; dacă ne întrebăm așa, profund, adânc, á la Jupân Dumitrache, „Jegul, de unde vine jegul?”, avem nevoie de un Ipingescu, adică de mine, care iată cum mă bag singur în seamă: pentru spațiul de pe pagina asta, eu mă bat cu Grig Bute; pentru pagina asta, Grig Bute și cu mine ne batem cu redacția; pentru revista asta, toți din redacție ne batem cu concurența de pe nișa noastră, de pe print, adică; toți din print ne batem cu televiziunile; toată media, și printul, și televiziunile, și radiourile (toți!) ne batem cu internetul cel gratis; toate sursele de informare, și media, și netul (toți!) ne batem cu alte moduri de utilizare a timpului (bere, grătar, sală etc); noi, sursele de informare și posibilitățile de leisure (toți!) ne batem pentru timpul tău cu șeful tău, care și el se bate cu șefii lui and so on and so forth. Toate bătăile astea înseamnă concurență, iar concurența înseamnă (teoretic) calitate, iar calitatea înseamnă moartea jegului. Așa că unde-i jeg, e clar: concurența nu funcționează.

Așa era berăria Patria de pe bulevardul Magheru, undeva între hotel Ambasador și cinema Patria din blocul Aro. Jegoasă cum e greu de crezut că poate fi o berărie, chiar și comunistă; ca să nu se vadă prea bine (deși se vedea), încăperea era ținută în penumbră, prin procedeul tehnologic „nu spălăm niciodată geamurile”, și pentru că nici așa nu era suficient de întuneric înăuntru, existau și niște perdele de cârpă infectă, ca alea de pe vechile trenuri personale, dar mult, mult mai murdare, ziceai că-s luate direct din casa lui Miss Havisham. Acolo, la o masă, îl văd bând bere pe Mitică Popescu, actorul; intru plin de tupeu (poate să fi fost 1990, poate să fi fost 1991, dar până-n Mineriadă, știu foarte exact c-aveam capul încă nespart și nu purtam șapcă), m-așez la masa lui și-i țin un discurs absolut aiuritor (și jignitor!), din care se înțelegea că, maestre, știți, eu mă consider un depozitar, adun și păstrez pentru viitorime fapte și fragmente de trecut, și cum dumneavoastră sunteți un astfel de fragment și cum n-o să mai trăiți mult (exact așa i-am zis: „Cum n-o să mai trăiți mult”), mi-am luat libertatea de-a intra în vorbă cu dumneavoastră, sper că nu mi-o luați în nume de rău, plus că am și mica rugăminte de a-mi spune ceva memorabil.

Maestrul și-a băut halba, i-a zis chelnerului: „Băiatul ăsta plătește”, și-a plecat.

***

Primo: nimic n-a rămas din Turn, nici măcar amintirea. Am căutat pe net, ba cu „berărie turn”, ba cu „restaurant la turn”, ba cu „câmpineanu berărie bucurești”, dar cu orice am încercat, nu mi-a dat nimic. Zero barat! De parc-ar fi o parte a memoriei colective ce-ar trebui ștearsă cu totul.

Secundo: am fost la Turn o singură dată, cândva între toamna lui 1990 și vara lui 1993, dar nu aș putea să precizez când anume. Pe strada Ion Câmpineanu (fostă „Regală”, pentru împătimiții de Caragiale-père), cum treceai de intersecția cu Calea Victoriei spre Sala Palatului, coborai oleacă în pantă dulce și dădeai de-un bloc, pe mâna stângă, cu nimic deosebit de alt bloc; acolo, la numărul 25, intrai în scară, urcai până la etajul întâi și intrai în berărie. Nimic deosebit, lume multă, bere proastă, fum de țigară, chelneri infecți (în comunism, chelneria nu era o meserie, ci o instituție; cred că-n Uniunea Sovietică s-au făcut și studii de antropologie pe tema asta, dar n-am date exacte), mâncare pe sponci, mai mult chiflele muiate-n sare ne țineau de foame. Întrebare auxiliară: cum de berea, care dispăruse în comunism, a apărut imediat după Revoluție? Mi se pare foarte dubios. Să fi fost împins poporul la disperare chiar și printr-o metodă ca asta?!

Terzo: ce-aș putea eu povesti despre cum a fost în Turn, în afară de nimic? Exact. Nu am nimic de povestit, nu nimic interesant, ci absolut nimic, nici interesant, nici neinteresant. Am stat la masă cu gașca de roacări, am băut bere, am mâncat chifle cu sare și am tăcut, ascultându-i cum vorbesc degeaba (pe vremea aia se spunea „a abera”): unul râdea singur pentru că îi spunea chelnerului „băiete” când ăla nu putea să-l audă; altul se lăuda în gura mare („Eu dau limbi în răspăr, ca paloșu’!”) și râdea singur; un al treilea a repetat toată seara „Hai, maestre, fă pam-pam” și a râs – ghici-veți oare?! – tot singur. Mica mea experiență solipsist-cretinoidă poate fi ușor recunoscută de toți care-au trăit anii ăia, citesc această revistă și-și zic: „Da, bă, are dreptate Buzea: ce dracul căutam eu acolo?”. De ce generația noastră a făcut aceste lucruri plictisitoare și sărăcitoare sufletește, de ce n-a folosit altfel acel prim deceniu, de ce și-a sabotat singură timpul – nu știm. Dar ce-o să ne răspundem celor încă nenăscuți, când ne vor întreba ce-am făcut noi cu libertatea, atunci la-nceput?!

În răspăr, ca paloșu’. Mda.

***

Simplon: faptul că bucureștenii se cred moțați e-o convingere generală în toată țara, așa cum e-o convingere generală în cartierele Bucureștiului faptul că ăi din Centru se cred moțați (eu, bercenez de primă generație, împărtășesc această convingere: nu una, ci două gagici m-au părăsit pentru că locușorul meu e-ntr-o zonă „rău famată”. Nu voi uita niciodată, îi voi hăitui pe „centriști” fără preget), iar ce poate fi încă mai în Centru decât Calea Victoriei?! După mica-mi știință, nimic. Așa că răfuiala cu Centrul o încep de la Simplon (Calea Victoriei no. 31). Pe el! 

Zice-se c-aici ar fi fost o cafenea semi-celebră, Café de la Paix pre numele ei din interbelic, ceea ce nu cred: cum dracul să fie „celebră” dacă era fix peste drum de Capșa?! Mai degrabă era genul ăla jegos de after-hours, adică cine se-mbăta la Capșa era dat afară și se ducea la Café de la Paix, unde-i găsea pe nenorociții gen Zaharia Stancu, otrăviți de ciudă că n-aveau nici fețe, nici bani de Capșa; asta cred, dar n-am de unde să știu sigur. O variantă ceva mai omenească e c-acolo se-aduna actorimea de la teatrele dimprejur, mai pe ieftinache, să se răcorească după spectacole. Dar nici asta nu știu sigur. Dup-o vreme, cafeneaua a devenit restaurant cu autoservire și-așa a traversat tot deșertul comunist, ca „Autoservirea Simplon”; habar n-am de originea numelui, dar îmi pare interbelic. Prin 1987-1988, eu așa l-am apucat: o bombă infectă, plină de fum, în care principalul fel de mâncare era vodca, deși exista și-un galantar cu „produse alimentare” (ha!). După Revoluție, spațiul a fost luat de niște băieți care-au deschis o „Școală de Scufundări” (nu e banc!), adică acolo aveau biroul, „scufundările” se făceau în diverse piscine din București, care mai de care fără apă (de unde apă în 1990?!). Să tot fi fost anii 1991 – 1992 când Simplonul a redevenit Simplon, adică un bar pestilențial, unde numai bărbații adevărați puteau intra fără să vomite. Printre bărbații adevărați am fost și eu. O singură dată. Nici n-am apucat să duc paharul la gură, că la masa mea s-a și înființat un pleșcar, că moșule, că nu știu ce, că dacă-l știi pe Dineață („Nu, nu-l știu”), sau pe Kovacs („Nici”), sau pe Ciclopu („Nu!”), sau pe Popeye („Pleacă, mă, de-aici!”). Că cică e obligatoriu să-i știi p-ăștia dacă vrei să bei în Simplon, că toți sunt „tovarăși” de-ai lui (de-ai pleșcarului), oameni de o deosebită rezonanță culturală („Valoare mare, moșule!”). Am plecat. Simplonul s-a-nchis. În 2007 a anunțat Primăria că face acolo un Centru de Informare Turistică. Îhî.

articole publicate în numerele 38, 39, 41 ale revistei Cațavencii

N.M. pentru a V-a (și ultima) parte a seriei „Baruri pre-europene” am pregătit Cina, Turist și Lăptăria lui Enache. Așa ceva nu se ratează!

Cele 10 puncte de la București

După părerea mea, toate, fără excepție, sunt complet greșite. Mai exact, false. Solicit punctul de vedere al celor suficient de binevoitori! Mulțumesc.

p.s. nu eu am întocmit lista „celor 10 puncte”. Altcineva a făcut-o. Încerc s-o aduc în discuție pentru că reprezintă una din versiunile „bucureștenismului” ca mentalitate. Și acum, lista:

1. Romania este un succes.

2. Unirea din 1859 este mai importanta decat Unirea din 1918.

3. Romania se numeste Romania din 1859, chiar daca denumirea oficiala e acceptata international in 1866.

4. Da, ne tragem din daci si romani.

5. Anul 1918 a facut Romania foarte pestrita din punct de vedere etnic, lucru care astazi a disparut natural, fara tragedii.

6. Contextul politic si militar din 1918 a contat enorm, dar in aceeasi masura, mai mult chiar, a contat dorinta romanilor de a trai la un loc.

7. Poate ca romanii si ungurii ar trebui sa colaboreze pentru realizarea unui manual de istorie comun, precum Franta si Germania. Din pacate, regimul politic din Ungaria si partidul politic unguresc de aici gandesc cam ca oamenii cavernelor si nici in viitor nu-i vad mai linistiti.

8. Romania s-a facut pe model francez dar n-a reusit sa-si atinga potentialul.

9. Perioada comunista a fost buna din perspectiva reamintirii permanente a omogenitatii romanesti.

10. Transilvania este importanta, dar nu mai importanta decat Moldova.

Retezatul lui Dottore

Nu există! NU EXISTĂ! Nu există loc de campare mai idiot decât Tăul Dintre Brazi, iar când spun „idiot” sunt o dulce fecioară sfioasă: Tăul Dintre Brazi este, de foarte-foarte departe, cel mai urât lac glaciar din România, iar asta nu e puțin lucru. Țara are multe lacuri glaciare, poate 200, poate mai puține, iar cele mai multe – vreo 70 – sunt în Retezat, cele de aici fiind cu „cel mai”: cel mai întins (Bucura), cel mai adânc (Zănoaga), cel mai frumos (completați după dorință), cel mai ascuns (Tăul Ascuns). Tăul Dintre Brazi nu e nimic: un lac colmatat, de 10-20 de centimetri adâncime, folosit de mistreți ca scăldătoare. Am văzut eu multe lacuri, dar așa ceva... pe scurt, o cloacă. Din el ies gaze, pur și simplu: stratul de noroi de sub pânza subțire de apă fermentează și aruncă la suprafață bolboroace pestilențiale. Lipsit de orice urmă de viață, evident, nici mama mamei peștilor n-ar putea trăi acolo. 

Lasă că oricum e interzis ca loc de campare (dintre toate masivele, Retezatul are un regim special), dar numai un om foarte nebun, cu mințile duse pe pustii, s-ar putea gândi să-și pună cortul acolo: mai jos este cabana Pietrele (confort, bere etc), mai sus e cabana Gențiana (doamna Jeni, bere etc), sus de tot e lacul Bucura, unde orice om normal își pune cortul și face trasee. Dar ce, Dottore-i normal? „Campăm la Tăul Dintre Brazi, unde nu campează nimeni, ca să nu stăm cu toți pigmeii” – iar eu, ultimul om, în loc să-i dau patruzeci de mii de pumni în cap, m-am luat după el. Când am ajuns și-am văzut mizeria, mi s-au încleștat fălcile de furie, mi-au dat lacrimile de ciudă pentru propria mea prostie și nevolnicie (să mă iau după dobitoc!), l-am lăsat pe tembel să-și admire opera (lacul + decizia de-a campa acolo), m-am dus la râu să aduc apă, mi-am făcut de lucru încercând să nu sugrum ipochimenul, să scap specia de-un asemenea exemplar. Numai ce-l aud zbierând: „Vino, bă, încoace, să vezi ceva!”. 

Un dans nupțial al libelulelor. Există viață în lac, chit că nu e vorba de păstrăvi, lipani sau zgăvloace, ci de insecte și larvele lor, care prosperă în mediul ăla dantesc de zici că Doamne ce-i. Perechea de libelule „dansa” la rasul apei și trebuie să admit că era un spectacol de admirat, un spectacol rar: neavând genă pentru poezie, eu i-aș spune „frumos”. Dottore era de altă părere, trâmbița ca apucatul, dându-i masculului sfaturi sexuale pe care hârtia nu le suportă, iar la sfârșit și-a scos râtul din sticla de vodcă doar ca să ofteze: „Fute lumea, fute...”. 

***

Dacă ajungi la Bucura pe traseul Galeșu – Porțile Închise – Păpușa – Peleaga, te poți numi bărbat: nu e ușor să parcurgi toate astea cu rucsac mare și să nu mori de oboseală sau de prăpastie. Felicitări! Evident, eu nu mă pot numi bărbat pentru că n-am luat-o pe-acolo, era prea greu iar eu prea fricos, așa c-am ajuns la Bucura pe unde ajunge toată lumea, pe la Curmătura Bucurei; de Dottore ce să mai zic, ăstuia îi tremură carbonul și dacă vede-un șoarece, dar dacă vede Porțile Închise! E vorba de-o custură cam dată naibii, de-aia. 

Întind cortul, începe ploaia. Începe ploaia, începe Dottore să orăcăie: „Oliu, că intră apa-n cort! Oliu, ce mă fac eu, îmi udă lucrușoarele! Oliu, pișa-m-aș pe Kelty Gunnison-ul tău, că nu face doi bani, fir-ar al dracului de cort!”. Până aici! Sunt eu un monument de toleranță, sunt bleg, sunt prost de bun, dar totul până la Kelty Gunninson! Care este un cort excepțional, un cort de foarte mare valoare, cel mai bun cort care există – bine, pe ieftinache, că de unde bani pentru un Jack Wolfskin model Yellowstone II?! Faptul că două-trei picături din potopul de-afară s-au strecurat ca sprintenele și l-au stropăcit pe neghiniț pe chelie nu înseamnă că-n Kelty Gunninson intră apa; poate doar un picuț, un piculeț, cât să mă simt eu răzbunat pentru ce mi-a făcut nenorocitul la Tăul Dintre Brazi, cu fanteziile lui bolnave de campare – n-o să-l iert în veci, ploicica de la Bucura e doar începutul. Îi rumeg eu japiței una di granda, lasă! 

Să-l fi auzit cum zbiera, Doamne Cristoase Isuse: „Oliu, că pică! Oliu, că intră! Uite-uite, am o băltoacă la picioare! Oliu, că am una și la cap! Mi se udă sacul de dormit, unde mai dorm eu? Oliu, că răcesc, oliu, că fac gâlci, oliu că mă ia și rânza! Ce-o fi fost în capul meu să am încredere în tine și în căcatul ăsta de Kelty Gunnison – prost, eu, că trebuia să-mi fi cărat dracu’ cortul meu, vechi, dar bun!” (nefericitul are un Cerna II), „Săracul Nea Nicu, ce corturi se făceau la Urziceni pe vremea lui, corturi de corturi, nu porcării d-astea americane, fir-ați ai dracu’ de capitaliști!” etc. 

Nu știu cine-a zis că răzbunarea e arma prostului, pentru mine e plăcerea zeilor: l-am lăsat pe mărunt să se zvârcolească în propriile tânguieli vreo patru ore, râzând cum n-am mai râs eu demult, cred de pe vremea lui Moș Ghinion Iliescu, apoi am ieșit afară-n ploaie și-am întins lateralele cortului cu niște șireturi de bocanci, pe care le-aveam eu de rezervă (îmi cunosc prea bine cortul). N-a mai intrat niciun strop. Înăuntru, Dottore broscăia năuc, storcând o pereche de șosete: „Mai și râzi ca vaca!”.

***

Cum se ajunge de la lacul Bucura la București*? Simplu. Se scoală omul de dimineață, își strânge catrafusele, așteaptă să usuce soarele roua de pe cort, îl strânge și pleacă. Bagă pas ceva mai spornic decât de obicei, urcă în Curmătura Bucurei, coboară în Valea Pietrele, trece pe lângă Cabana Gențiana, ține traseul de triunghi albastru, lasă pe mâna dreaptă cascadele Maria Magdalena și Lolaia (evitând astfel cu măiestrie Cabana Pietrele), ia microbuzul de la Poiana Cârnic până la Ohaba de sub Piatră, de acolo se suie în trenul de Petroșani, la Petroșani se suie în trenul de București și aia e. O zi, una. Cu noroc, prinde și metroul.

Cât am făcut noi, Dottore și cu mine, de la Bucura la București? Cinci zile, da. Nu este o glumă, chit că asta-i revistă de umor: am dormit la Gențiana, am dormit la Pietrele, am dormit la Cârnic (Cabana Cascada), am dormit la Arxavia (pe Valea Oltului, exact!) și abia în după-amiaza târzie a celei de cincea zile am apucat să-mi văd și eu copilul și să mă cert cu nevasta, serios, productiv, tinerește („Fir-ai al dracu’ de bețiv, e ultima oară când te mai las pe munte cu psihopatul ăla etc”). Avea și ea dreptatea ei: de ce se oprea Dottore peste tot? Ca să bea bere, de-aia. De ce mă opream și eu cu el, în loc să-mi văd de drum? Pentru că-s prea sărac ca să merg pe munte fără el, de-aia. Da, îl atârn! Ce altceva aș putea să fac?! Dați-mi voi o soluție, dacă sunteți așa deștepți!

Doamna Jeni de la Gențiana nu mai avea niciun pat liber și ne-a spus asta de la bun început („Nu mai am, mămică, duce-vă-ți jos la Pietrele că acolo găsiți”). Când Dottore a aflat că o bere costa 7 lei la Gențiana și 10 lei la Pietrele, a hotărât și pentru mine: „Rămânem aici!”. Am dat să deschid gura și să-i amintesc că nu existau paturi/priciuri libere, dar el mi-a retezat-o autoritar („Taci, că ești prost!”), s-a miorlăit pe lângă doamna Jeni, s-a gudurat, a schelălăit (fără succes), apoi s-a apucat să facă pe băiatul bun pe lângă domnu’ Gicu, căruia i-a strecurat niște bani și uite așa am rămas noi la Gențiana.

Dottore s-a umflat de beri și s-a fojgăit toată noaptea la pipi, înnebunind pe toată lumea, dar eu am aflat că Gențiana este o afacere excelentă. Iarna e puhoi de schiori! Străini, old school: își pun pieile de focă, urcă, le scot, coboară. E?

                                                 *da, au aceeași rădăcină, cuvântul albanez „bukur” (frumos) 

***

Iată faptele: coborâm de la Gențiana la Pietrele, dimineața (până-n prânz, adică), Dottore și cu mine. Nu eram beți! Aduc mărturie. Eu, treaz bec, el, ușor mahmur (foarte puțin, l-am văzut eu în niște stări cu totul neverosimile). Cerem cazare la Pietrele, tanti ne întreabă câți suntem, eu îi zic că doi, ea întinde mâna și ne dă o cheie: „Vila Stânișoara, camera trei”. Iau cheia și dau să plec, dar Dottore de colo: „Mai dați-ne o cameră”. Eu mă uit la tanti, tanti se uită la mine: „Camerele sunt cu două paturi”, zice ea, dar nu știa cu cine are de-a face: „Mai dați-ne o cameră, tot de-asta cu două paturi. Plătim!” (voia să spună că plătea el, ceea ce nu face parte din firul epic). Tanti se uită bolând la Dottore, care se simte dator să explice: „Din cauza lu’ ăsta” (eu, adică). „Sforăie!”. Tanti se uită foarte urât la el, dar îi dă și-a doua cheie, iar de-aici începe fantasticul.

„Unde e vila Stânișoara?”, întreb eu. „Cum ieșiți în stânga și pe urmă încă o dată la stânga, pe după tractor”. Îmi ridic rucsacul, dau să plec, iar Dottore de colo: „Ia-l și pe-al meu, că mai stau puțin pe-aici” (voia să fumeze). M-am uitat și eu urât la el, m-am încărcat ca măgarul de aur și m-am dus. Mi-am ales camera mai bună (ce?!), am lăsat rucsacul lui în cealaltă cameră, am făcut un duș că se impunea, după atâtea zile, m-am schimbat în ceva mai lejer și-am bătut la ușa camerei celeilalte, să văd ce face colegul. 

Nu era acolo. Rucsacul în aceeași poziție în care-l pusesem eu, de Dottore niciun semn. Mă duc în sala de mese, mă uit după el („Poate-o fi trecut pe bere...”), nu era. Ies în fața cabanei, mă fac că mă plimb pe-acolo – doi pași înainte, doi pași înapoi, cât spațiu credeți că-i în față la Pietrele?! – dau cu șutul în niște gunoaie, îl sun, nimic (nu e semnal). Dup-o oră de așteptare mi-am călcat pe mândrie și m-am dus la tanti s-o întreb dacă nu l-a văzut pe colegul cu care venisem; desigur că s-a uitat la mine ca la un picat din lună. I-am explicat că nu-l găsesc, mi-a zis că poate e-n pădure, unde există semnal de mobil, m-am dus acolo (știam că avea telefonul la el), multă lume care vorbea cu cei de-acasă, Dottore nicăieri. Trecuseră aproape două ore, începeam să intru la idei. Avea pe el un tricou, șort, parazăpezi și bocanci, nici măcar șapcă; unde putea să fi dispărut? Bine, portofelul lui era la mine, dar oricum. 

A apărut lac de apă, cu ochii scoși din cap de oboseală: n-a înțeles unde trebuia să facă „înc-odată stânga pe după tractor” și alergase pân’ la Cârnic și-napoi. Și cine credeți că era de vină?! „Trebuia să mă cauți, prostu’ pământului!”.

***

Am plecat de la Pietrele într-o stare de perplexitate pe deplin comparabilă cu cea a lui Gelu Voican-Voiculescu: eu mă grăbeam, Dottore nu. Inexact: eu trăgeam s-ajungem cât mai repede, el se scremea să mergem cât mai încet (n-am văzut așa ceva!). Îl rugam, pledam, peroram, nimic: putoarea abia-și târșâia picioarele. Toată lumea știe că de la Poiana Cârnic pleacă două microbuze pe zi spre Ohaba de sub Piatră, așa că orice om se zorește să-l prindă pe primul; dacă totuși îl ratează are back-up, microbuzul numărul doi, și tot nu rămâne fiul ploii. Sună logic ce spun? Sună! Cu toate astea, Dottore voia în mod explicit să pierdem primul microbuz, altă explicație nu exista pentru viteza lui de deplasare („Mai încet, Dottore, că te ia radaru’!”); am încercat și șaga, dar tot nimic. Zero! Ajungem la Cârnic. Mut, am rămas mut. Mai fusesem acolo în 2003, într-un an foarte nenorocit pentru mine (murise maică-mea, mă părăsise iubita etc) și-mi amintesc perfect că nu era decât un canton silvic (da, aveau și de mâncare, niște virșli, parcă), în fața căruia trăgea microbuzul. Atât. Acum am numărat cabanele: Lolaia, Codrin, Cârnic, Popas Cârnic (!), încă una al cărei nume l-am uitat și Cabana Cascada. Cât căscam eu gura pe acolo, Dottore iar dispare ca măgaru-n ceață; mă uit mai bine, era instalat ca boierii în cerdacul înalt de la Cascada, cu berea pe masă, scrumiera lângă, plus o chelneriță tinerică ce se sprintenea pe lângă el: „Ce faci, mă, nebunule?”. El scrumează tacticos: „Stai calm, micule. Ia loc, dă comanda, simte-te bine. Am totul sub control”. Iar aveam senzația că joc într-un film prost: „Păi, microbuzul? Crezi că stă după noi, să bere și să astea?” (dialogul era pur mungian, el sus, pe terasă, eu jos, pe drum, ferindu-mă de mașinile care treceau ca-n Piața Presei). El suflă fumul cu voluptate: „Ți-am zis că am totul sub control. Care parte n-ai înțeles-o?”. 

Bref: c-o zi înainte, când alerga ca o găină cu capul tăiat, Dottore ajunsese până la Poiana Cârnic și-și făcuse un plan machiavelic, despre existența căruia fusese destul de inteligent ca să nu mă informeze. Microbuzul a venit și-a plecat, noi am dormit la Cabana Cascada (oleacă fiță pentru gustul meu barbar) după ce-am băut și-am mâncat ca porcii negri. A doua zi, gipul lui Dottore a tras în fața cabanei, marele montagnard a coborât pe scări (eu căram bagajele), s-a instalat pe locul mortului și i-a zis șoferului (un zdrahon pe nume Călinmice): „Calc-o! Mergem la Nea Tomiță, la Arxavia. Am vorbit, ne-așteaptă cu beri”.

articole publicate în numerele 37, 38, 40, 41, 42 ale revistei Cațavencii

Scriitori de poveste

Povestea a început bunînțeles cu Florin Lăzărescu, adică c-un telefon: „Mihăiță, nu vrei tu să scrii o carte?”. „Păi deja scriu o carte, Florine”. „Las-o dracu’ de carte și scrie altă carte, așa cum te-nvăț eu; că eu mereu te-nvăț de bine!”. Poți să-l refuzi pe Florin? Nu poți. Mi-a zis că cică să scriu de Vasile Pogor. Ce să scriu de Vasile Pogor, întreb eu. Ce vrei, zice Florin. „Auzi, măi”, îl întreb eu, „dar Pogor ăsta nu era cârciumar?”. El, de colo, că de unde ai mai scos-o și p-asta, Mihăiță tată, eu îi zic că am băut la Casa Pogor din Iași de unde am dedus că era cârciumar, c-așa sunt ăștia: ce, la Brașov n-am băut la „Casa Tudor”? Florin a râs într-un dinte și mi-a zis că n-a fost niciun fel de cârciumar, că să pun burta pe carte și să-i dau manuscrisul în trei luni, că are mare zor: „Nici eu nu sunt de capul meu, măi Mihăiță! Te rog foarte mult să mă-nțelegi!”. Adică tot Buzea era ăla hapsânul, cum ar veni. 

M-am dus la Bibnat, m-am dus la BCU, m-am dus la Biblioteca Academiei (da, aia unde citește Cristoiu, zice-se; eu n-am văzut niciun Cristoiu pe-acolo. Erau numai oameni serioși, veniți cu treabă, nu să se joace!), am scos material destul de gras (credeam eu, dar de fapt era doar grăsuț), am scris cartea, i-am trimis-o lui Florin, mi-a trimis-o înapoi pe motiv că era prea schiloadă, prea slăbănoagă, lăsa descoperite niște bucăți esențiale din viața lui Pogor al meu („Să pui mâna și s-o scrii la loc”). Am pus, am rescris-o, i-a plăcut („Vezi că se poate, Mihăiță?”), mi-a explicat că o să fie una dintre cele 11 biografii ale scriitorilor ieșeni cu care Iașiul se fălește. Era să mă scap în pantaloni: „Florine, vrei să mai scriu încă zece cărți de-astea?!”. M-a asigurat că nu și m-a rugat să nu fiu tâmpit, că celelalte zece au fost scrise de crema scriitorilor din generația mea. M-am scăpat în pantaloni. Ce știam eu de generația mea literară?! Nimic. Iar de crema ei, ce să mai vorbim. Mi-a tremurat carbonul de numa-numa până să pun mâna pe cele zece biografii „concurente” și să le iau la citit. Abia dup-aia am respirat ușurat: nu mă făcusem de râs. La mustață scăpasem, la mustață!

Să te compari cu morții e ușor, să te compari cu vii e greu: păi ce mare șmecherie e să scrii mai bine decât Cichindeal?! Vai de capul lui, săracul; iar despre alții ca el – Mumulean, Beldiman, Pralea, Sihleanu, Donici, Bolliac, Cârlova – nu e nimic de zis în afară de: pardon? Poate aveți treabă și eu vă rețin! Măi băieți, sunteți niște pigmei: limba română s-a făcut mare, voi ați rămas foarte mici. Nu-s prea convins că pe vremea voastră erați altceva decât „foarte mici”, dar enfin, poate că n-aveați termen de comparație; azi, însă, locul vostru e-n doctoratele șoarecilor de bibliotecă, nu-n librărie. Iar de bătut, eu mă bat cu ăi din librărie, nu cu voi, prăpădiților.

Ăi din librărie au ceva în comun, cel puțin ăștia zece: coaie. Nici unul n-a fost căcăcios, nici unul nu s-a pus în patru labe ca să-l pupe-n cur pe scriitorul său „de poveste”: Andrei Crăciun n-are nicio greață să mi ți-l dezbrace pe Creangă de legendă și să dea în fapt toată calicia de care omul Creangă era capabil (citiți cartea, sunt pasaje fabuloase); Tudor Ganea îl pune la punct pe Sadoveanu fără milă și fără discuție – colaborator comunist, favorizat al regimului, grandoman cu acte – iar nick-ul „Contele din Ciorogârla” va rămâne tinicheaua cea mai tinichea dintre toate tinichelele atârnate de coada maestrului; Costache Negruzzi ni l-a dat pe „Alexandru Lăpușneanul”, da, și pentru asta orice românofon are o datorie de onoare la Conu’ Costachi – nu însă și Bogdan Răileanu, care-mi dezvăluie sursa lui Negruzzi: pe Arkadi Arkadievici, der doppelgänger. Nu citiți noaptea cartea lui Răileanu, că vă cauzează; e-un sfat prietenesc. Dan Coman merge tiptiliș pe urmele lui Mihai Codreanu și află de unde avea maestrul bani de mers la bordel: îi cerea maică-sii. Când biata femeie a trecut la cele veșnice, maestrul Codreanu a găsit inspirație pentru sonete tot la bordel, dar bani cerea de-acuma de la nevastă-sa. Nicu Gane, prietenul de-o viață al lui Pogor al meu, a căzut în mâinile lui Iulian Ciocan și-a ieșit de-acolo nemuritor, da, dar șifonat rău de tot: nu poți să nu te bășici de râs la pasajul cu Nicu pictor, al cărui model – un cerșetor, un SDF-ist, un Obdachloser care puțea de cădea tencuiala de pe pereții atelierului – îl tapa de bani la greu pe domnul „pictor”, dar mai bine vă las să citiți singuri, că prea e savuros. Alex Tocilescu încearcă să fie băiat bun cu Topîrceanu al lui, dar nu-l protejează de the dark side of the Force: ieșeanul George Topîrceanu s-a făcut ieșean pe bani, nu pe semințe, că la București crăpa de foame. Otilia Cazimir, zice Simona Antonescu, era fată bună, dar cu lipsuri: n-o chema nici Otilia, nici Cazimir, nici sexy nu era, nici de măritat n-a reușit să se mărite, nici copii n-a avut, nici de-mbogățit nu s-a-mbogățit din scris (ca Sadoveanu, bunăoară), nici fericită n-a fost decât prea puțin timp (aici sunt pasaje dure, dar emoționante, chiar și eu m-am înmuiat oleacă: dragostea ei cu Top – George Topîrceanu – a fost pe bune și va rămâne pe bune, cel puțin cât va trăi româna ca limbă vie). Florina Ilis s-a furișat cu răutate în mintea arsă de nebunie a lui Eminescu și și-a scris cartea de-acolo, scuipându-l pe Maiorescu venit în vizită și nepregătindu-se de moarte, cum ar fi făcut orice om normal (dar cum să te pregătești de moarte când ești nebun?!); când zic „coaie” vorbesc serios, că eu unul n-aș fi avut sânge-n pompiță să fac ce-a făcut Florina Ilis, da’ recunosc cinstit că eu sunt mai fricos decât cei mai mulți oameni, ceea ce nu înseamnă mare lucru, că oricum scriitorii sunt oameni fricoși, prin natura profesiei. Bine, nu și Adela Greceanu, care-i dă voie lui Alecsandri în curtea școlii, ca să se producă și el în fața gagicilor cu următoarele versuri: „Ah, doamnă, ești belă ca roza ce crește / Și fruntea-ți divină treptat se belește! / Ah! lasă-mă a-ți spune cât sum fericit, / Văzând dulcea-ți față c-astfel s-a belit!”. În ce-l privește pe Cristi Fulaș, ăsta-i negru-n cerul gurii, e pitbull pregătit să ucidă: îl ia pe bietul mitropolit Dosoftei și-l bagă direct în pușcărie, în Polonia la Zolkiew care acum se cheamă Șovka și e-n Ucraina (sic transit gloria mundi). Fiind om bun Fulaș ăsta al nostru, suflet cald de creștin, îl ține pe Dosoftei în pușcărie până moare, ca Dumas-père pe l'abbé Faria. Eu v-am zis de la-nceput. Scriitori? Caveat! 

În materie de bătaie, n-au eu treabă cu nouă din ăștia zece, că nu mânc aceeași pită cu niciunul dintre ei; drumurile lor nu sunt și drumul meu. În ceea ce-l privește pe Cristi Fulaș, însă, lucrurile ar fi putut sta foarte rău dacă știam mai demult de el, dar cum n-am știut, e o șansă bunișoară să nu ne ciocnim vreodată: el și-a terminat trilogia, eu încă nu; el și-a dat preaplinul măsurii de traducător, eu încă nu; a fost tradus el însuși într-o grămadă de limbi, eu încă... hai, gata, închei aici comparația că mă enervez! Fulaș și cu Buzea au o genă comună, genă „stradală”, dar el aleargă deocamdată pe-un culoar paralel, unde-i și doresc s-ajungă la potou, că eu am alte treburi. Pe culoarul meu nu alergă nimeni și așa vreau să rămână situația, că n-am chef de concurență tocmai acum, când am prins și eu oleacă de cheag. Cum ziceam: caveat!

În poză sunt cu Paul Cernat (criticul, cel care e-așezat lângă mine), cu doamna Bianca Burța-Cernat și cu Iulian Ciocan (cel de lângă ea). Doamna mi l-a citit pe Pogor și i-a plăcut, m-a lăudat în public (nu mi s-a mai întâmplat mie asta de la ora de istorie din clasa a cincea, ia să vedem, anno domini 1982), a zis că bravo Buzea, ai făcut treabă bună (m-am ciupit ca să mă potolesc, că mă umflasem în pene ca un curcan, gata-gata să plesnesc!), a citit și un mic pasaj din cărticică, ce să mai vorbim, m-a făcut om. Iulian a zis și el de-ale lui, l-a mai spălat pe Nicu Gane de păcate (nu că-n carte îl făcuse albie de porci, dar orișicât, tot îl bubuise oleacă), iar Paul a venit cu următoarea idee, care m-a umplut instantaneu de pricinoșenie: cum, domnule, de n-am avut eu ideea asta înaintea lui?! Cum?!

Bref: dacă Iașiul a adunat fără mare efort 11 biografii ale scriitorilor „ieșeni”, celelalte orașe culturale de ce n-ar face-o? Nu c-ar fi nevoie de mari scriitori, de mari și nemuritori autori de opere inefabile etc, e nevoie de mari biografii ale artiștilor cu vieți „dense”, chiar dacă-n urma lor n-a rămas mare operă literară (ce, în urma lui Pogor a rămas?!). De ce să nu-și prindă Oradea eroii ei într-o colecție asemănătoare, de pildă? Brașovul, Bacăul, Constanța? Clujul, Craiova, Brăila? Sibiul, Timișoara, Suceava? Bucureștiul?! Câte biografii fabuloase au „în adormire” bucureștenii? Păi numai un tur mic, de vară, prin Bellu poate da pe puțin 20-30 de posibile biografii mai tari ca orice roman! Mai mult decât atât, sunt orașe mici care se pot „agăța” fără nicio problemă de-o biografie mare, ca Oneștiul de Nadia Comăneci, Sighișoara de Sándor Petőfi (apropo, știți care e varianta maghiară a zicătoarei românești „Ai dispărut ca măgaru-n ceață”? Pe ungurește vine „Eltűnt mint Petőfi a ködben” - și la chestii mărunte ne fac ungurii, poftim! Noi cu măgarii, ei cu poetul național!), Jimbolia de Lenau etc, se pot găsi biografii magnifice oriunde, numai să vrei să le cauți!

Eu zic c-aici e-o pâinică de mâncat și pentru Ministerul Culturii, și pentru ICR, și pentru primarii de oriunde, și pentru Consiliile Județene, și pentru publicul cititor, și pentru profesorii de toate gradele din preuniversitar. Păi una e să predai un „maestru” după manual și alta e să-l predai dup-o cărticică din „Scriitori de poveste”, heya?

Baruri pre-europene (III): Casata, Lămâița, Dunărea

Casata: victime colaterale ale Brexitului suntem și noi, băieții de la pagina 20, aflați în pericolul de a ne pierde, parțial, obiectul muncii: cum să mai scriem de baruri „europene” când bem la Londra?! Cu impostura nu ne-avem bine, așa c-am căutat o soluție, pe care-am și găsit-o chiar dacă (admitem cinstit) este imperfectă. Iat-o: bem la Dublin? Scriem „Baruri europene”! Bem la Belfast? „Baruri NATO”! Bem la Geneva, Reykjavik, Vaduz, Trondheim? „Baruri Schengen”! Bem la Tbilisi, Minsk, Baku, Odessa, Bălți, Erevan? „Baruri EaP”! Bem la Sarajevo, Tirana, Skopje sau Belgrad? „Baruri balcanice”! Uite așa.

Dar nu-i destul, din cel puțin două motive. Primul: cititorii noștri, cei care-s mai inteligenți decât ai lor, au îmbătrânit odată cu revista și încep să se cam lase de băutură, ceea ce este foarte trist (iar pe noi ne lasă fără pâine); al doilea, că cei serioși, care chiar beau, nu au nici timpul, nici cheful, nici banii și nici interesul de-a se flendura de colo-colo doar pentr-un păhărel de ceva, pe care oricine (chiar și eu) preferă uneori să-l bea pe îndelete, la el acasă. Ca să nu-i plictisim pe acești (tot mai mulți) cititori, plusăm cu încă un subtip de rubrică, și anume „Baruri pre-europene”, adică baruri care au fost în timpul și spațiul Pactului de la Varșovia și care nu mai sunt. Pentru astăzi am ales Casata.

Da, era cofetărie, nu bar propriu-zis, dar acolo puteai consuma alcool (aveau coniac și lichior), puteai fuma cât pofteai și, cel mai important între toate, puteai merge la toaletă! Civilizație, nenică. Bine, Casata provenea din interbelic, dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre una dintre funcțiile oricărui bar din lume (sunt mai multe funcții, vreo cinci, o să le luăm pe rând), cea de facilitare. Cum s-ar spune și scuzați barbarismul, Casata era o facilitatoare: femeia și bărbatul intrau acolo separați și ieșeau împreună („La tine sau la mine?”). Bunînțeles că eu unul n-am intrat vreodată acolo, ca să nu mai zic de ieșit, pentru că atunci când Casata a murit, la 4 martie 1977, cu toți clienții dinăuntru, aveam cinci ani.

Unde anume era? Aici e-aici, că nimeni nu mai știe. Se pare că locul cofetăriei (zisă „Tasata” după cutremur) era unde-i acum stradela Tache Ionescu, între McDonald’s Romană și Café Milano. Dar asta-i, că nu sunt sigur.

***

Lămâița: stăm în Piața Universității, da? În spate-dreapta avem Teatrul Național, în spate-stânga avem spitalul Colțea (de fapt, scuarul unde a fost Turnul Colțea), deci în față ni se deschide bulevardul Elisabeta. Pâș-pâș, mergem pe axul drumului că nu-s mașini (suntem în imaginație, ne permitem), trecem de marea intersecție cu Calea Victoriei, pâș-pâș înainte, trecem și de intersecția cu Brezoianu, pâș-pâș pe lângă Cișmigiu, am ajuns în intersecția cu Schitu Măgureanu, stop. Aici e.

În stânga avem un bloc de apartamente, la parterul căruia sunt magazine („Tata & fiul”, „Librarul”, „Izvor Kebab”, „Libra Bank”), în drepta avem liceul Lazăr, în față-stânga avem un triunghiular bloc interbelic destul de jumulit („De închiriat”), iar în față-dreapta avem unul asemănător, tot triunghiular, tot interbelic, tot jumulit, la parterul căruia se află un Mega Image... dar la etajul căruia nu știm ce se află. Și ce n-am da să știm!

La acest din urmă parter era faimoasa cofetărie Lămâița, din care n-a rămas nimic, dar care a îmbogățit limba română c-o expresie, ceea ce și-ar dori orice scriitor, dar din păcate majorității nu-i iese (iar „Lămâița” nici măcar nu-și propusese așa ceva!); dar s-o luăm cu începutul. Dac-am fi în 1938, să zicem, intersecția ar arăta la fel, numai că-n locul blocului cu apartamente era grădina de vară „Cireșica”, în cele două blocuri triunghiulare erau bordeluri, iar liceul Lazăr era și el mai tinerel, avea doar 78 de anișori, nu 158 ca acum. Dar ia să facem un salt în timp, din 1938 în 1988: nu mai avem bordeluri, avem însă cofetăria Lămâița la parterul unuia dintre blocuri. Intrăm, cerem un suc, o prăjitură, plătim și plecăm cum am intrat – dacă nu știm parola. Dar dac-o știm, urcăm pe-o scară discretă din cofetărie până la etaj, unde avem parte de desfătări trupești în compania unor domnișoare. Sigur, este un păcat ce facem, dar ce ne face nouă guvernul Constantin Dăscălescu nu tot păcat este?!

Bordelul clandestin de deasupra cofetăriei Lămâița a funcționat timp de decenii în plin comunism și nimeni n-a avut nimic de zis (clienții erau străini care plăteau în valută), totul era condus din umbră de securiști, dar buba s-a spart când un mare mahăr a descoperit că prea-răsfățata lui fiică, elevă la liceul Lazăr, era și prostituată la „Lămâița”. Vă imaginați ce scandal a ieșit! Dar nu e treaba noastră. Noi am rămas cu expresia. „A pune botul la savarină”. Frumos!

***

Dunărea: nu-mi amintesc cine știe ce despre cofetăria Dunărea, la drept vorbind. Colegii mei se duceau des acolo, n-am prea înțeles de ce, era o cofetărie ca orice cofetărie, doar c-aveau plăcintă dobrogeană (vorbim de 1988, când în tot orașul nu mai era nimic de mâncare), era și-o mică terasă unde puteai să te așezi și să tragi de timp mâncând un pateu, o plăcintă sau o tartă atunci când aveai de așteptat pe cineva în zonă; cum nu erau mobile pe vremea aia, era destul de jenant să-ți dai întâlnire „la fântână” și să stai ca prostul zeci de minute în șir, pe când în jurul tău oamenii veneau, se pupau și plecau îmbrățișați, de mână sau la distanța aia exotică, de „plimbare amoroasă” cum zicea săracul Mihail Sebastian despre Lenny a lui. Poate că ăsta era rostul sau/și farmecul „Dunării”? Habar n-am, nu le-aveam eu cu amorul pe vremea aia.

Sigur că se dădeau și țepe, ca peste tot. Comandai, mâncai și fugeai până să-ți aducă nota de plată, doar că era trist dacă te invita o fată la „Dunărea” după figura asta și tu dădeai din colț în colț, că râlă, că să vezi, și n-aveai curaj să-i spui că tănticile de-acolo aveau memorie de elefant. Dar altceva am de zis.

Acum câțiva ani am intrat în localul fostei cofetării, aveam necazuri cu telefonul (acum e-acolo un Orange Shop). Pe mine mă știți. Ghinionist, ghinionist, dar cu lipici: am nimerit la o domnișoară consultantă de vânzări care m-a consultat foarte profesionist, că era frumoasă ca o finlandeză, m-a amețit de tot. Știți cum e. Simți nevoia să te cocoșești. Cum ea era tinerică foarte, m-apuc să fac pe Radu Anton Roman (versiunea pitică) și să-i explic istoria orașului (ea era din Pașcani, venise la studii): păi, dragă domnișoară, știi tu ce era aici înainte? Nu, ce? Ehehe, păi ascultă-l pe Moș Mihăiță, c-aici unde ai tu priveliște pe fereastră și-i vezi p-ăia care se pupă cu alea la fântână, a fost cândva biserica Ienei, căzută patriotic la datorie, în Ceaușimă! E?

Lasă că fata n-a înțeles nimic („Ce e aia «Ceaușimă»?”), dar după o vreme mi-am dat seama cât căcat mâncasem, involuntar: biserica Ienei NU fusese acolo, ci mai sus pe bulevard (cu foarte puțin mai sus, dar oricum). Iar de aici au eclozat următoarele întrebări: dacă eu, bucureștean din 1975, nu știam unde fusese biserica și nici când fusese călcată cu buldozerele (30 aprilie 1977, mult înainte de Ceaușimă!), atunci cine mai știe? Dar, mult mai important: ce relevanță mai are „știința” asta, a ceea-ce-a-fost-înainte-aici? Da, știu că s-a distrus enorm și se mai distruge încă (ce impersonal nevinovat: „se” distruge!), dar de nenumărate ori m-a izbit de acest adevăr: orașele sunt pentru oameni vii. Oamenii vii dărâmă ce-au construit oamenii morți și construiesc la loc, altfel. Iar știința celor care se cred păstrători e mereu prea mică: ce era pe locul Intercontinentalului?!

articole publicate în numerele 24, 30 și 40 ale revistei Cațavencii

foto: Mihai Alexe