marți, 27 decembrie 2016

Hali’i Kai, Big Island, Hawaii

Dacă e să fiu sincer până la capăt, eu tot n-am înțeles ce e Hali’i Kai asta. Bun, OK, e-un spațiu de cazare, dar ce e, concret? Hotel, hostel, pensiune, gazdă? Stai acasă la niște prieteni? Cine poate să explice, așa, ca pentru un țăran rural ca mine, ce ăla „Home Community”, cum zice-se c-ar fi Hali’i Kai de care zic?!

Dar s-o iau cu începutul. În numărul 29 al revistei, Grig Bute a lansat („infamanta”) sintagmă oameni de turism, cu care sunt întrutotul de acord, cu observația că dacă chiar ne luăm în serios, atunci bine că l-am împușcat pe bietul Nea Nicu la timp, că altfel ne dădea clasă la toți și devenea pe bune Primul Turist al Țării (după ce le luase fața și altora, cu „Primul Miner al Țării”, „Primul Bărbat al Țării”, „Primul Dac al Țării” etc). Păi câte locuri am vizitat eu și câte Nea Nicu?! În România, în Europa, în lume? Numai cu „spațiile de cazare” din Africa și m-ar face terci, ca să nu mai zic de cabanele lui de vânătoare de-aici de la noi, puzderie față de cabanele mele montane, câte-au mai rămas și alea! N-am ce face, ca om de turism nu mă pot pune cu Nea Nicu, unu la unu, așa că recurg la mișelii, ca Manea slutul și urâtul: sun un prieten.

Pukă a fost în concediu în Big Island și-mi spune următoarele: „O mizerie. Insula e mare, dă-o dracu’, cât două județe de la noi, Brașov și Sibiu puse la un loc, da-i pustie că nu-s oameni, doar turiști. Și nu-s oameni că n-au unde sta, că-i numai lavă. Și d-aia fierbințișoară, care curge, băga-ți-ai deștu-n ea, și d-aia care s-a răcit, neagră ca fundul de bivoliță. Unde să-și facă oamenii case? Bine, mai e și pământ bun, pe coasta de est, da’ acolo-i junglă, chestii, rezervație naturală, nu poți s-o iei la drujbă ca bezmeticul, că nu ești în Maramureș. Eu am stat în Hali’i Kai asta de-ți zic, care-i mișto, chiar mișto, m-a costat o căciulă de bani, nu știi tu, că ești sărac: o oază artificială, mă, în deșetul ăla negru de lavă. Flori, chestii, copaci, căsuțe, păsărele, da’ dacă faci doi pași dincolo de oază, vezi negru-n fața ochilor. Negru cât cuprinde. Ca să nu te deprimi, trebuie să mergi cu capul dat pe spate, să vezi numai albastrul cerului, da’ iar nu poți, că pășești dracu’ într-o crăpătură, cazi și-ți rupi gâtul. Ca lava nu e netedă, e spartă-n ’jde mii de milioarde, ca drumurile noastre toate. Bine, n-aveam eu treabă cu lava, îi luam p-ăștia micii și mă duceam la plajă, la Waikoloa, să se bălăcească sub ochii mei, cât beam și eu oleacă de beri. Era safe, nu-i problemă, că-n largul golfului ridicaseră plasele anti-rechini”.

articol publicat în numărul 37/2016 al revistei Cațavencii

Pensiunea Rhein, Azuga

Nu mai fusesem în Azuga de prin 2001 sau 2002, de când vicleanul de Darko mi-a suflat-o pe Dana, zeea cu păr negru și ochi albaștri, s-a-nsurat scurt cu ea și-a zbughit-o în America, de frică să nu-i răzgândesc fata. Sincer, nu i-am înțeles frica, dar mai tare n-am înțeles altceva: el, belgrădean, ea, severineancă... de ce-au făcut nunta-n Azuga?! N-avea niciun sens. Nici acum n-are, și degeaba am încercat să-l întreb pe Darko, pe adresa de la muncă (marinov@illinois.edu), că domnul profesor asociat n-a catadicsit să-mi răspundă. Balcanisme!

M-am reîntors anul asta, pe la sfârșitul lui iulie, că-mi luaseră foc creierii în București, iar bere n-aveam voie că tratament antialcoolism, niște probleme, mă rog, nu știți voi. Mi-am zis că-n Azuga mai iau și eu o pauză de la tratament, ce, eu nu-s om? Habar n-aveam: nevastă-mea a corespondat cu cei de la Rhein, de la pensiune, și a cerut toate detaliile. Abia după aia a plătit avansul. Eu dădeam din coadă ca un cățel crescut în comunism: mergem în Azuga, în cetatea berii!

Cetate pe dracul. Fabrica e demult moloz. Singura bere de la Pensiunea Rhein este un sortiment importat din Scoția: bere de ghimbir, la 12 lei sticla! Să m-apuce nebunia! Le-am cărat p-amândouă sus pe scări, le-am instalat în cameră și-am coborât în curte, să stau întins pe iarbă, cu fața-n jos, ca să-mi pot plânge de milă, resemnat, liniștit, în tihnă, dorindu-mi tihna a lungă, unde nu este durere nici întristare, nici suspin (cum zice Psaltirea), ci bere fără de sfârșit. Dar n-am stat mult, c-a venit să mă ia la masă (aia mică adormise): „Hai, că aici e cramă. Poate au vin”. Vin, la Azuga? De unde struguri, la 930 de metri altitudine?!

„Din Kazahstan, prostule”, zice dumneaei, „ăștia aparțin de Halewood România, uite ce scrie pe pagina de gardă a meniului”. M-am uitat. 18 lei sticla de vin? Am înnebunit, am început să dansez singur, am pupat în bot capul de mistreț de pe perete, am vrut să mă dau uța pe coarnele de cerb etc. De aici încolo eu tac, vă recomand să citiți pe booking comentariul din 4 august 2016, al utilizatorului Amalia, din care spicuiesc: „Pensiunea este un mic colt de rai intr-o localitate destul de anosta, Azuga. Mobila noua, curatenie, verdeata si spatiu de alergat pentru copii. Personalul a fost subdimensionat pe partea de restaurant. Mancarea foarte buna si ieftina. Parcare proprie incapatoare. Am avut la dispozitie si un patut de bebelus”.


articol publicat în numărul 36/2016 al revistei Cațavencii

Tatlageac

După cum bine nu știm, Tatlageac nu-i o localitate, ci un lac, un liman fluviatil, mai exact, întocmai ca Siutghiolul, doar că mult mai mic. Și mai puțin celebru: pe malul Siutghiolului se află Mamaia, pe malul Tatlageacului se află Casa cu Stuf, de care sper că n-ați auzit, ca s-aveți motiv să citiți textul până la sfârșit. „Mica înălțime” nu-i vina mea, asta e altitudinea: lacul e la nivelul mării, adică zero, iar Casa e la nivelul malului, adică la altitudinea de doi metri. Clar că nu-i același aer ca la Buta, Cozia, Podragu sau Fântânele, da’ oricum, tot e mai bine ca-n București, că mai adie briza mării, mai foșnește stuful, e frumos.

Două mașini, trei copii, două femei, multe bagaje și un bărbat – ăsta a fost desantul nostru la Casa cu Stuf. Omul cărător de bagaje eram eu, femeile mi-erau nevastă respectiv cumnată, copiii mi-erau fiică respectiv nepot și nepoată, iar cazarea era achitată pe-o săptămână („Să mai scăpăm din nebunia aia, că ne-am topit”). Trai pe vătrai: piscină în curte, totul închis, picimea n-avea cum crea probleme, femeile aveau mereu de vorbit, iar eu, ca să nu-ncurc pe nimeni, eram izgonit încă de dimineață („Du-te de-aici că ne stai în drum”). Jogging până pe plaja de la Cherhana, baie după poftă, uitat după gagici; timp de patru zile, a mea era lumea (bani nu-mi dădeau, ca să nu mă-mbăt). Mă-ntorceam pe la trei, mâncam, apoi începeam Abendsitzung Bier pân-adormeam în curte, pe șezlong.

Dar într-o zi le-a luat cheful de shopping și-au plecat spre Constanța, spre mall („Ești sigur că te descurci cu ăștia micii?”). Am fost sigur. Nici n-ajunseseră ele la Tuzla, cred, și toți trei urlau ca din gură de șarpe, ceva incredibil, parcă orchestrat: ăia mică era pe lăptic, ăla mic pe diversificare, aia mare nu voia să mănânce fără mami, eram terorizat! Cu orice m-aș fi apropiat de oricare dintre ei (biberon, linguriță, lingură), urlau și mai tare. Salvarea s-a numit Doamna Vica, o țigancă urâtă ca dracul, șefă peste chelnerițe, care i-a mesmerizat fulgerător: pe aia mare a amenințat-o că „o dă la țigani” dacă nu mănâncă tot din farfurie, ăluia mic i-a îndesat tot piureul în gură, fără să discute, iar pe-aia mică a luat-o-n brațe și-a făcut-o să înghită tot lăpticul și s-adoarmă imediat după. Mi-a spus că ea n-are copii, dar a fost cea mai mare dintr-o familie de 11 frați, știe meseria ca pe apă. Am vrut să-i explic că nu-i corect politic să mai zici „țigani”, dar a pufnit-o râsul: „Ați înnebunit de tot voi ăștia de la București” (Casa cu Stuf)

***

„Am chef să fiu romantică”, a zis ea, iar pe mine m-a acoperit, vorba evanghelistului, „o sudoare de sânge”. Când vă uitați la știri și vedeți reportajele din România Blestemată (jumătatea aia de țară despre care nu vreți să știți nimic în restul timpului): „Femeie schilodită cu parul, în Vaslui”, „Soție și mamă călcată-n picioare, în Dolj”, „Pensionară cu capul crăpat cu sapa, în Teleorman” și alte asemenea titluri, nu vă mai minunați ca fariseii („Cum se poate-așa ceva?”), că e clar. Respectivele au avut și ele chef să fie romantice.

Am luat cazare la fiță, la Lacul Racilor, pe malul deja celebrissimului lac Tatlageac; noi doi, singuri într-o vilișoară de lemn ascunsă într-un desiș de trandafiri cățărători etc, cel puțin așa suna reclama. Am ajuns, am văzut, aveam de toate: loc de parcare, vilișoară de lemn, restaurant, ponton pe lac, gazon bine tuns, băncuțe romantice la umbra pinilor și-a arborilor de mătase („albiția”, cum au poreclit românii specia asta, după obiceiul lor cel rău), cramă, etc. Din a doua seară am constatat și micile nepotriviri: crama era închisă, băncuțele romantice erau permanent ocupate, fiind doar două, gazonul era stropit automat (deci te alegeai c-un duș necerut, dacă te nimereai pe-acolo când porneau stropitorile), pontonul de pe lac era locul consacrat al adolescenților ghinioniști care veniseră cu părinții, vilișoara era de lemn și era numai a noastră la parter, etajul fiind închiriat unui cuplu prea puțin romantic, care ziua dormea și noaptea se-mbăta, iar locul de parcare era al nostru toată ziua, mai puțin seara, când parcarea se umplea de cei care nu erau cazați la Lacul Racilor, ci veniseră doar să cineze la restaurant. Și ce vină aveau că seara lor începea la orele 16:00 precis...?!

În ultima zi, nevastă-mea a fost tranșantă: ori suntem romantici, ori nu mai suntem! Hai să ne destrăbălăm în Neptun, unde merge toată lumea! Acolo mă duci, să ne-arătăm și noi la față! Adică, ce? Noi suntem nimeni?

După cum ne-au tratat chelnerii din Neptun, cam da. Până ne-au luat comanda, până ne-au adus mâncarea, până au adus nota... trei ore. Plini de spume, am ajuns târziu la Lacul Racilor. Acolo, pe terasa de deasupra lacului, o grămadă de mese libere, doar câteva perechi de îndrăgostiți sorbind de cocktailuri. Luna plină se reflecta în lac, țârâiau greierii, ospătarii așteptau comanda, prețurile erau mai mici ca-n Neptun... ce era să facem? Ne-am dus la culcare (Lacul Racilor).

articole publicate în numerele 34 și 35 din 2016 ale revistei Cațavencii

joi, 15 decembrie 2016

Blaxy

Sunt pe plajă, ca tot omul fără treabă. Sub radar îmi cade o fată singură și tristă, călare pe-o minge de volei. Scanez momentul: nevastă-mea o atacă pe-aia mică cu lăpticul dintr-un biberon, copila contracarează cu urlete preistorice. Momentul e bun, pe ea, pe mingea ei! Mă dau în vorbă (nu e interzis...!).

O cheamă Despina și nu, nu e la agățat („Te rog să nu-ți faci vreo impresie”), ci e la muncă, nu ca mine. Au angajat-o cei de la Blaxy să joace volei. Păi, să joace („Nu, nu cu tine, cu oaspeții complexului”). De unde știe că nu-s și eu oaspete de-al „complexului”? Poate că sunt și-i fac reclamație (râdem amândoi). Știe, știe că nu sunt, că m-a văzut de când mi-am mânat tribul pe plajă. Da’ ce, îi știe pe toți oamenii de pe plajă?! Da, da, îi știe. Adică, pe cei ce stau la Blaxy.

Chestia e că Blaxy ăsta nu e nici hotel, nici complex hotelier, și nici nu-i în vreo stațiune, ca toate hotelurile normale la cap. E undeva prin scaieții dintre Costinești și Olimp, mai aproape de Olimp, dar oricum, în plin câmp. Între Blaxy și mare e o pădurice impenetrabilă de mărăcini, iar dincolo de pădurice e micuța plajă a Despinei, pe care nu era nimic până anul ăsta, doar o cherhana și un restaurant de fițe („Popasul Pescarilor”). De anul ăsta, cei de la Blaxy au confiscat jumătate de plajă, în preacunoscuta manieră românească (șezlonguri și umbrele, totul împrejmuit cu gard și bodyguarzi). Pentru amatorii de senzații tari (volei!), au amenajat și-un mic teren, cu stâlpi, cu plasă, cu minge, cu Despina, cu tot ce trebuie, mai puțin cu jucători, și asta e durerea mare: ce fel de oameni vin să stea la Blaxy?

Răspundeți-vă singuri la-ntrebare, judecând ce mi-a explicat ea: la complex nu-ți iei cameră, nu; la complex îți cumperi cameră. Adică plătești rate la camera aia timp de vreo 50 de ani, să zicem, după care e-a ta, vii și stai când vrei, ca și cum ai avea vilă. Bine, poți sta și-n timpul ăstor 50 de ani, numa’ să nu-ntrerupi plata ratelor, c-atunci ai încurcat-o. Vă-ntreb, cine s-ar băga-n așa combinație, afară de new Romanians d-ăia care vor să se laude la vecini că și-au luat „casă la mare”? Ergo, problema la Blaxy nu e nici personalul (și ăia-s varză, săracii, că e primul lor job), nici poziționarea (totuși, de la etajul 10 se vede marea până departe), ci clientela, care se ceartă non-stop și se-mbată toată noaptea, iar la plajă nici n-ajunge, preferă să zacă în piscinele complexului, cu berea la rât.

text publicat in numarul 29/2016 al revistei Catavencii

joi, 8 decembrie 2016

Dal Brigante

Dacă m-ar întreba cineva de un motiv anume pentru care m-apuc să recomand un bar în Casole d’Elsa, aș spune cinstit: nu există niciun motiv. Casole nu e nimic, nu are nimic, nu semnifică nimic: un sătuc toscan, vechi de niște mii de ani, ca orice localitate din Toscana, dar atât. Bine, dacă te iei după localnici, Casole e buricul pământului, e alfa și omega, e locul unde s-a pus coada la prună; aceeași poezie pe care-o auzi în toate locurile mici de pe planetă. Cu cât oamenii stau într-un loc mai mic, cu-atât se dau mai mari!

Dar, însă. În Casole am avut eu trei ore libere, că nevastă-mea s-a dus la cumpărături c-o prietenă de-a ei, fostă colegă la Clermont-Ferrand (o urâtă), iar eu am primit „liber la program”, cu condiția să nu mă-mbăt. După părerea mea, am respectat condiția. După părerea ei, nu. Să vedeți: am luat-o la picior prin târgușor, am fotografiat până m-am plictisit, am văzut tot ce era de văzut în vreo 40 de minute (și asta că m-am lălăit, să treacă timpul!), după care am intrat într-un bar, că muream de sete. N-am avut nicio intenție malversaționistă, jur! Asta-mi este crucea! Pur și simplu, am zis că stau și eu jos, că mă dureau picioarele, mă uit la televizor și beau ceva rece. Am nimerit la Dal Brigante, care-i pe o străduță mai la dos (Via Nicolo cred că-i zice), undeva lângă muzeu. De afară, barul arată foarte bine, c-un aer d-ăla vetust, după care se dau în vânt americanii. Am luat un pahar de Chianti și am comis cu bună-știință crima de lez-toscanitate de-a cere și niște cuburi de gheață; dac-așa aveam eu chef, ce! Ciprian, chelnerul (român din Petrila, ce credeați?!) a vrut să-mi explice că nu-i bine ce fac, într-o engleză atât de fantezistă că m-a bufnit râsul (eu vorbesc mizerabil, dar pe lângă Ciprian sunt lordul Mountbatten). I-am zis să tacă din gură și să-mi dea odată gheața aia. Atunci m-am pomenit cu Boris la masa mea.

Boris este american din Orlando, născut din părinți, bunici și străbunici cubanezi, are o poveste foarte mișto și o prietenă complet nebună, pe nume Petra, pe care-o alintă „Syriza” (iar ei îi place). De fapt, Boris venise la mine să mă roage să-i dau și lui gheață de pus în vin, că alde Ciprian îl refuzase net (se făcuse că nu-nțelege ce vrea clientul... truc vechi!). Am băgat puțină instrucție cu ortacul din Petrila, l-am fericit pe Boris c-o căldărușă de gheață, am băut împreună patru sticle de Chianti în trei ore (și - repet, subliniez, accentuez și insist - nu m-am îmbătat!), am aflat trei istorii de viață (a republicanului Boris, american, a eco-socialistei Petra, franțuzoaică din părinți greci, și a ciudatei lor iubiri, amalgam de ură politică, atracție fizică și mult alcool) și-am plecat mulțumit din Dal Brigante. Da, o după-amiază excelentă. Dar despre cele trei istorii, săptămâna viitoare.

***
Povestea lui Boris: cică bunică-su era sau foarte bogat, sau foarte sărac (n-am înțeles exact), dar, oricum, în 1959 a mers pe mâna lui Fidel și-a trăit ca-n sânul lui Avram: funcții, privilegii, chestii. După ce s-a născut fi-su (tatăl lui Boris), „a ales libertatea”, adică a cerut azil politic la americani, în timp ce era acolo, trimis de regimul comunist într-o delegație oficială. Pe nevastă-sa (bunica paternă a lui Boris) a lăsat-o de proastă la Havana, unde băieții de la DGI au făcut-o carne de mici, ca soție de trădător al revoluției. Lui bunică-su i-a mers incredibil de bine ca refugiat, deși Boris nu-și amintește să-l fi văzut vreodată muncind; teoria lui e bătrânul făcea fel și fel de matrapazlâcuri (dirty jobs) pentru Fidel și gașca lui, iar americanii închideau ochii, după ce-și luau partea. Tac-su lui Boris a crescut idealist rău, s-a certat cu bătrânul după facultate și-a plecat brambura de-acasă, „să arate ce poate”. După un an de zile de chelnerie și muncă în construcții s-a-ntors cu coada-ntre picioare, i-a cerut scuze patriarhului și-a acceptat să-i slugărească toată viața, ca șofer personal și cărător de servietă, orice, numai să nu fie trimis să muncească pe piața liberă, că se lămurise. Cât a trăit moșul, Boris și-a făcut de cap (Everyone knew me in Orlando, man!); când a murit, Boris a fost hușuit de-acasă, c-o alocație lunară absolut enormă (n-am de unde să știu dacă nu mințea, așa că nu scriu suma aici), cu singura condiție de-a nu mai călca pe teritoriu american până când familia nu termină de descurcat moștenirea rămasă de pe urma bunicului ex-comunist (sau ex-ex-comunist? Dracul mai știe!). Boris s-a dus direct în Montmartre, ca să „studieze” pictura. De atunci tot „studiază”.

Povestea Petrei. Bunicul Petrei a fost tot comunist, a luptat în războiul civil din Grecia și și-a luat-o grav peste urechi, la propriu (a rămas fără timpanul stâng, cu tot cu pavilionul auricular aferent). A reușit să fugă după 1949, mai întâi în România, apoi în Austria și în cele din urmă în Franța, unde a „funcționat” până la moarte ca tovarăș de nădejde al celor de la L'Humanité („eroul nostru”, „victima fasciștilor” etc), fiind invitat, pe post de exponat, la conferințe despre clasa muncitoare. În mod incredibil, tatăl Petrei (care nici măcar nu mai știa grecește) a trăit toată viața în același mod, din tot felul de pomeni de stat, plus onorarii pentru „luări de cuvânt” și pentru articole publicate la reviste din toată Europa, pe care i le traduceau (gratis) socialistele de la L'Humanité, că era băiat de-al nostru, din popor (plus că, nemuncind, avea tot timpul din lume să stea cu ele la lugu-lugu). Așa s-a născut Petra, dintr-o franțuzoiacă bubuind de idealuri și-un apatrid bubuind de plictiseală. La moștenirea familiei, Petra a adăugat ecologismul radical și și-a creat o personalitate militantă cu care ar fi murit de foame, dacă nu era Boris și „pictura” lui. În afară de curbele corpului său, Petra mai are o calitate: știe din ce-a trăit Marx, și știe pe bune. E?


articole publicate în revista Cațavencii, numerele 31/2015 și 32/2015

marți, 6 decembrie 2016

Cartea Şoaptelor

La data de 1 decembrie 2016, Ada (o fată, n-o știți) a scris pe contul ei de Facebook: „Astazi imi dau seama ca nu urasc doar pustile, pistoalele, cutitele, ci si parazile! Orice obiect care e construit pentru a aduce moarte mi se pare un obiect inutil si nefast. Iar o parada de din astea....”. Atât. Eu, bunînțeles, n-am fost de acord, dar când sunt eu de acord cu Ada?! Numai că nu-i suficient să nu fii de acord. Trebuie să-ți și argumentezi punctul de vedere. De fapt, nu, nu „trebuie”, asta-i o tâmpenie, că nicio fandacsie umană n-are caracter de legitate naturală, ca gravitația sau ca evoluția; m-am exprimat greșit. „E bine să” îți argumentezi punctul de vedere, dacă nu vrei să te ia lumea de prost. Tot o să te ia, oricum, dar măcar ești cu inima împăcată!

Bref, părerea Adei este și părerea neveste-mii, era și părerea maică-mii, aib-o Dumnezeu în buna Lui pază, era și părerea lui taică-meu (asemeni), este și părerea șefului meu direct de la Cațavencii, precum și părerea a 90% din omenire și-ar putea fi sintetizată cam așa: „Dacă n-ar mai fi arme și soldați, n-ar mai fi nici războaie, nici ucideri de niciun fel, lumea ar trăi în pace, ar munci să construiască lucruri utile, iar progresul ar fi rapid și vizibil pentru toți. Săracii ar avea cel mai mult de câștigat, iar fabricanții și negustorii de arme ar avea pierderi la început, iar apoi s-ar orienta către altceva, iar energia lor ar ajuta la facerea binelui, în loc de a răului (evil)”. Poate că sună frumos, nu știu. Tot ce știu este că-i o părere foarte răspândită și foarte greșită.

Pentru că, de ce: dacă un prost te poate bate, te va bate. Dacă te poate ucide, te va ucide. Dacă îți poate da foc la casă, îți va da foc la casă. E natura prostului să distrugă. Gândește-te la tine: dac-ai fi prost, n-ai face la fel? Zi că nu ești în stare să construiești nimic cu mintea ta și cu mâinile tale; ce-ți rămâne de făcut? Exact, să distrugi. De mic copil și până intră la loc în pământ, prostul asta face.

De-aia există poliții, armate, arme, soldați, uniforme și F-16. Nu ca să defileze pe sub Arcul de Triumf. Ci ca să păzească pacea. Și înăuntrul țărilor, și-n afara lor. Când nu există poliție, proștii fac legea (asta povestește Vasile Ernu că s-a întâmplat în fosta Uniune Sovietică, între 1990 și 2000. Mă rog, aproximativ. Asta se întâmplase și-n Rusia, între 1918 și 1922). Și ce se petrece când proștii fac legea? Înseamnă că toată lumea omoară pe toată lumea, fără frică și fără pedeapsă... iar, evident, cel mai rău și-o ia „clasa mijlocie”, care nu-i nici destul de bogată ca să fugă din țară, nici destul de săracă pentru a scăpa neobservată, nici destul de violentă ca să știe să se apere singură. Nemaivorbind de faptul că pentru asta ar trebui să fie solidară, dar de unde solidaritate la voi?!

Mult mai interesant e când nu există armată. Atunci se întâmplă că nu și-o ia doar „clasa mijlocie”, ci tot poporul, de la boșorogii c-un picior în groapă la nenăscuții din uterele mamelor: proștii-i omoară pe toți. Și cine să-i oprească? Soldați nu-s, arme nu-s, experiență militară nu-i. Cât timp s-ar fi putut construi așa ceva, oamenii au zis că nu, că-i prea scump, că de ce să dăm banii pe prostii? Mai bine-i băgăm în ceva serios, rentabil; îhî! Spune-i asta prostului. El, când vrea să te omoare, te omoară, nu stă la discuții cu tine, despre rentabilitatea investiției și despre alte seriozități. El are, cum spuneți voi, „altă agendă”.

Totuși, aproape niciodată nu reușesc proștii să extermine „tot poporul”, că tot mai scapă câte unii. Și acum vine partea frumoasă: ce prioritate au cei care scapă? Păi, Ada, uite ce prioritate au: își fac o armată. Da, da. Cu puști, cu pistoale, cu cuțite, cu obiecte construite pentru a aduce moartea, cu „obiecte inutile și nefaste”, exact. Uneori, și cu parăzi, dar astea nu-s esențiale. Esențiale sunt cheltuielile (imense, imense!) făcute pentru scopuri, zici tu, inutile. Și nefaste. Ciudat, dar fiecare popor care-a trecut prin genocid le consideră utile și faste. Iată un punct de vedere fundamental diferit de al tău... și al celor 9/10.

În Cartea Șoaptelor nu e vorba de genocidul asupra evreilor (Shoah, cum îi zic ei; 1941-1945), și nici de genocidul asupra ucrainienilor (Holodomor, 1932 -1933), ci de cel asupra armenilor (Haioț țegaspanutiun, 1915 - 1923). Bine, nu e vorba numai despre asta, dar e vorba și despre asta, și nicidecum într-un mod secundar. Secundară ar fi observația mea că acum, anno domini 2016, armatele Israelului, Armeniei și Ucrainei sunt printre cele mai bine pregătite și motivate din lume, sigur, fiecare în felul ei și fiecare în propriul binom de aliați-inamici. Sunt armate de teren, nu armate de paradă. Asta spune multe. Eu, unul, nu-mi doresc ca românii s-o asculte pe Ada și să fie nevoiți să treacă printr-un genocid ca s-ajungă să aibă o armată capabilă să-i apere de așa ceva. Prefer să m-asculte pe mine și să rupă acum niște bani de la gura șomerilor și asistaților social și să cumpere armele de care e nevoie. Și mai sper ca Mihai Radu să nu citească vreodată acest text ca să nu aibă înc-un motiv să mă dea afară din redacție.

Apropo de români (de care nu e vorba aproape deloc în Cartea Șoaptelor, că nu-i nevoie de ei, sunt doar decor, fundal, zgomot de fond): „O diaspora însemna însă un pericol din afară spre înăuntru și o tentație pentru cei de dinăuntru spre afară” (pagina 139, capitolul trei, Cartea Șoaptelor, de Varujan Vosganian, editura Polirom, ediția a II-a, 2012). Ce avem noi aici, în această frază a autorului, ușor de trecut cu vederea dacă nu ești un maniac ca mine? Aici avem motivul foarte clar pentru care, indiferent de rezultatul votului de duminică, viitorul guvern (oricare ar fi el) este silit să pună osul la muncă. Cu o diaspora de peste 15%, România nu-și poate permite să facă pe proasta și să dea cu bățu-n baltă, pentru că riscă depopularea (de fapt, „accelerarea depopulării”). O diaspora e o garanție antidictatură, asta a înțeles Stalin, când s-a chinuit să-i aducă pe armeni în URSS (cu unii i-a ieșit, dar cu cei mai mulți, nu); diaspora românească este o garanție antibalcanism, asta au înțeles politicienii de la noi (cred, sper). Poate nu toți. Dar cei care n-au înțeles încă vor ieși din politică, pentru că electoratul lor este îmbătrânit și în curând va muri.

În ceea ce mă privește, vă recomand să citiți Cartea Șoaptelor doar dacă sunteți oameni cu carte și nu oameni cu televizor. În primul caz, vă va plăcea și vă va stârni o grămadă de întrebări (în orice caz, mie mi-a stârnit); în al doilea caz, vă va plictisi și vă va da dureri de cap a la Ion Dicuseară („Dom’ profesor, da’ ce mă-nteresează pe mine problemele lu’ ăștia?”). Eu v-am spus. Alegeți!

marți, 29 noiembrie 2016

Sărbătoarea Corturilor

Dacă aș fi ales cartea după titlu, îmi luam țeapă: nu e vorba de niciun fel de cort. Apare doar la sfârșit de tot un cort d-ăla țigănesc, de nuntă, sub care se adună vreo două sute de proști să-l asculte pe-un canceros care se-nchidea într-o budă de lemn ca să vorbească cu Dumnezeu. Cool! Dar eu nu mi-am luat țeapă, pentru c-am ales-o de pe raftul librăriei nu după titlu, ci după autor. Acuma, trebuie spus că o fi Ioan T. Morar unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți umoriști în viață, dar Sărbătoarea Corturilor nu e un roman umoristic, din păcate; ar fi putut fi, dar autorul a ales alt registru, ceea ce-mi confirmă o bănuială mai veche, și anume că toți umoriștii sunt, în forul lor interior, oameni foarte triști. D-ăia care iau viața prea în serios (nu fugiți, nu e și cazul meu!). E adevărat că autorul a presărat firul narațiunii cu poante, dar nu sunt glume scoase din capul lui, sunt aspecte grotești ale firii umane, prezentate fără comentarii auctoriale, așa, din poignet. Dacă ai chef, râzi când dai de ele. Dacă n-ai chef, nu. Eu n-am râs, nu știu de ce. Poate că iau literatura prea în serios.

Referitor la carte, ca să știți dacă merită sau nu s-o citiți: eu de unde să știu?! Fiecare om are propriul lui sistem de valori, unuia-i place revista OK, altuia Cervantes, eu cum să dau sfaturi cu valabilitate generală? Mai bine trec cartea prin cele cinci criterii ale mele, să vedem dacă trece:

Unu: este un roman ecranizabil? Da, este. Nu știu însă dacă ar ieși un film bun. Eu l-aș face bun, dar parcă poți să știi pe mâna cărui prost îți nimerește cartea, dacă îți dai acordul pentru scrierea unui scenariu pe baza ei?!

Doi: e groasă? Că e clar că-ntr-o carte groasă încap mai multe tâmpenii și „burți” decât într-una subțire. Asta are „burți” destule, dar nu excelează în tâmpenii.

Trei: e mișto de citit? Da, este. Adică nu e d-aia care te face să-ți dai cu barda-n coaie, că vai ce capodoperă, că haoleo ce măiestrie, să nu zici de ea că nu ți-a plăcut de frică să nu te-njure lumea că ești prost. Aici e o problemă cu literatura, cu cărțile: s-au întins mai mult decât le este plapuma. Romanele sunt povești, atât și nimic mai mult. Sunt o marfă. Le cumperi și le citești ca să-ți facă plăcere, ca să te simți bine, nu că ești obligat! Uite exemplu de carte „obligatorie”: Ulysses al lui Joyce. Că dacă nu ți-a plăcut, ești prost. Că dacă n-ai putut să-l citești, ești prost. Că dacă totuși l-ai citit până la capăt și zici că-i o manțocăreală, ești prost. Bine că sunt io prost, mă! Iată punctul meu de vedere: Joyce mi-a vândut o poveste, rodul muncii lui, care mie nu mi-a plăcut. Punct. Nu îi dau banii mei. Prefer să-i dau celui care-mi vinde o poveste ce-mi place. Capisci? Mă piș pe capodoperele voastre obligatorii, pe laureați Nobel și pe deștepți care scriu cărți despre cum sunt ei deștepți; dacă sunt așa deștepți, de ce nu scriu un limbaj de computer, de ce nu inventează fuziunea la rece, de ce nu descifrează scrierea rongo-rongo, de ce nu atâtea chestii care mai sunt de făcut? Vreți admirația mea pentru că scrieți romane, băieți? Muie. Asta poate oricine. Scrieți romane bune, povești pentru oameni mari, de vârsta mea, și vi le cumpăr bucuros. Dar dacă umblați cu fofârlica, atunci pa și pusi, ne vedem când ne-ntâlnim, să vi le cumpere admiratoarele lui Dan Puric, nu eu.

Patru: e din cap, sau din viață? Adică, autorul a stat el așa și s-a gândit la ceva (Mircea Cărtărescu, exemplul viu), sau a găsit o chestie care i s-a părut interesantă și a repovestit-o în felul lui, să se bucure de ea și alții mai tolomaci (cum făcea Truman Capote, de pildă)? Sărbătoarea Corturilor e din a doua categorie, adică pleacă de la un fapt real pe care autorul îl croșetează într-un roman bun.

Cinci: rămâi cu ceva în cap după ce-o citești? Da, rămâi. Eu am rămas cu mai multe lucruri, din care unul e de seamă (penticostalii chiar vorbesc în limbi străine când intră ei în transele alea, sau se prefac?), iar vreo două sunt mai așa, mai puțin de seamă: că arădenii se cred bănățeni, nu crișăneni (nu știam); că în Israel se cultivă viță-de-vie și se face vin, ceea ce iar nu știam (credeam că pe-acolo crește mai mult grapefruit, nu grapes!); că banii se scurg din România aproape la fel de repede precum se fac, ceea ce explică de ce nu prea se găsesc pe-aici, iar când se găsesc, se găsesc doar la unii, mereu aceiași, nu la toată lumea; că „unii, mereu aceiași” au fost și sunt securiști.

Acuma, chestia e să spun câte ceva și despre acțiunea propriu-zisă. Nu spun. Cine știe ce-o să-nțelegeți voi! Mai bine nu spun nimic, e mai sigur așa. Tot ce pot să spun e că dintre cele cinci personaje principale ale cărții (Dumnezeu, Diavolul, Israelul, Securitatea și cititorul), singurul care-și vede constant de treabă este Diavolul. Doar el are un plan și consecvența de a-l urma pas cu pas, fără să se lase intimidat de eșecuri. Ehehe, dacă și poporul român făcea la fel, unde-ar fi fost astăzi țărișoara asta?

joi, 24 noiembrie 2016

Hotel Cometa, Cap Aurora

„Hai, pui, să mergem și noi la mare!”. Eu sunt puiul și știu una și bună: când îmi zice așa, vrea să rup din portofel. Iar dacă se-ajunge la portofel, pentru mine urmează totdeauna momente foarte grele, foarte dureroase.

Hai în Thassos, că e frumos! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de români săraci, și sunt sătul, nu-i mai suport și-n concediu, aldui-i-ar bunul Dumnezeu! Bine, atunci hai în Creta, c-avem zbor direct și te poți da printr-o grămadă de ruine și răgălii, cum îți place ție! Plus plaja de la Elafonissi! Mai ții minte Elafonissi? Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci zgomotoși, cu creierele pline de bășini! Bine, atunci hai în Paxi, la liniște! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci sub acoperire! Bine, atunci hai la Budva, că-s prețuri mici și te las să-noți până la insulă, dacă ai chef! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci bețivi! Atunci hai în Croația, la Cres, c-am auzit numai lucru bune de insula aia! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci scârboși, nudiști, fel și fel, Doamne apără și păzește! Atunci hai pe Riviera Amalfetană, că n-am fost niciodată și-s tare curioasă! Da, zic, poa’ să fie frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci milogi! Bine, atunci hai iar la Toulon, pe plaja de la Des Sablettes, c-acolo ne-a plăcut la amândoi! Da, zic, era frumos, da’ nu se poate, c-acum s-a stricat și Des Sablettes, e plină de săraci sufertari, de sindicaliști, de nenorociți! Atunci hai pe plaja de la Jurmala, c-acum în iulie e caldă apa! Da, zic, e frumos, da’ nu se poate, că e plin de săraci murdari, d-ăia care vorbesc rusește de ți se-ntoarce rânza pe dos! Bine, atunci hai la Sinemoreț, c-acolo nu e nimeni! Da, zic, ar fi o idee, da’ ce te faci dacă tocmai d-aia se umple de săraci nomazi, d-ăia, știi tu, „la pânză”?!

Așa că ne-am cazat la două stele, la hotel „Cometa” din Cap Aurora. Ce, la Cap Aurora nu e bine? Ie-te-te, mai facem și mutre acuma! Îți zic eu că-i foarte bine! E patul cam strâmt, nu-ncăpem și noi doi, și aia mică, dar nu-i bai, dorm eu pe podea și voi două-n pat; păi de ce am totdeauna la mine sacul de dormit? De mâncat, mâncăm la Meteor, alături, c-acolo avem bonuri de masă, doar n-o să mâncăm la cine știe ce prostie de fiță, cu chelnerițe tinere, cu fusta scurtă și țâțe mari! Chelnerița noastră e-o doamnă așezată, la vreo 60 de ani, care-o scuipă mereu pe-aia mică, ca să n-o deoache. E, și ce dac-a scuipat din greșeală și la tine-n ciorbă? Mai greșește omul, mai ales dac-are proteză care clănțăne.


articol publicat in numarul 28/2016 al revistei Catavencii

Hotel Central, orașul Victoria

Sunt cu treabă la Viromet, stau mai multe zile, așa că-mi iau cameră la hotelul Central, cameră cu două paturi, că mai mică n-au. Mă sună doi amici care „urcă” la Cabana Podragu, dar care n-au unde rămâne noaptea în Victoria, din motiv de trenuri proaste. În dobitocia mea cea fără de seamăn, mă ofer să-i cazez („Unul doarme în pat, celălalt pe jos, vă-nțelegeți voi! Aveți saci de dormit, da?”); le spun s-o caute pe Tanti Mia când ajung și să-i ceară cheia, să nu stea după mine, că poate vin târziu. Rămâne că „OK”. Mă întorc, într-adevăr, târziu, adică pe la vreun opt jumătate, și deschid ușa camerei. Mele.

Cei doi pitecantropi zăceau, încălțați cu bocancii, fiecare într-un pat, împresurați de sticle de bere, puse popic pe podea; ziceai că-i Infanteria Stelară. Rucsacii lor se aflau plasați în mijlocul camerei, strategic, și singurul lucru la care m-am gândit a fost că cineva le-a plasat câte-o grenadă-n fiecare și apoi a detonat-o controlat, astfel încât întreg conținutul rucsacilor să fie împrăștiat de explozie pe toată suprafața, de la ușă (unde stăteam eu, pietrificat) și până sub fereastră (unde era o măsuță). Pe măsuță era laptopul meu. Pe laptop, ignarii tăiaseră roșii, slănină, ceapă și brânză, ca să aibă și ei de-un mizilic, să nu le cadă berile pe burta goală. Cotoarele de roșii, șoriciul, cojile de ceapă și opinelurile rămăseseră la locul lor – pe laptop. Le fusese lene să-ntindă mâna până la masă, după ce se tolăniseră-n paturi, astfel încât își desfăcuseră berile cu dinții: capacele erau pe perne, exact unde le căzuseră neanderthalienilor din gură. Apropo de gură, vorbele cu care m-au întâmpinat au fost exact astea (nu le uit cât trăiesc): „Bă, lábăre, cum dracu’ să ne răcim berile, dacă n-ai frigider?”.

Asta se întampla acum 12 ani. Am avut iar drum în Victoria și am luat aceeași cameră, de hatârul trecutului care nu se-ntoarce (mai bine așa). Tot în trei am stat și-acum: cu nevastă-mea și cu aia mică. Prietenii mei nu mai sunt sub orizontul observabil: unu-i dezțărat, altu-i alcoolic. Virometul nu e chiar moloz, dar nici mult nu mai are. Legendarul ștrand din Victoria e pustiu; apa din bazin e rece. Orașul e curat, doar că-i lipsește ceva: oamenii. Necrofagii au simțit mirosul și-au început deja să se-nfrupte. Aici au fost turnate mare parte din cadrele din „Fotografii de familie”, cum îi zicea atunci, la vremea filmărilor.


articol publicat in numarul 27/2016 al revistei Catavencii

Pologul din Valea Groapele, masivul Făgăraș

Acesta nu este un text. Acesta este un jet de vomă. Eu, ca scribălău cinstit, mi-am făcut datoria și v-am avertizat. De aici încolo, fiecare pe cont propriu!

Plec din Gara de Nord cu noaptea-n cap, schimb trenul la Brașov, cobor la Făgăraș. N-am de mers mult până la destinație, doar 20 de kilometri; în ticăloșia mea, ca un câine turbat, sun la fetele care mă așteaptă pe Valea Groapelor, la cabana Piscul Alb: „Her-me-li-ne-leee! Sper că nu v-am trezit. E vreuna dintre voi cu mașina?” (știam că veniseră cu cel puțin o mașină). „Da”. „Cine?”. „A, toate suntem, adică fiecare e cu mașina ei, doar că eu l-am luat și pe Relu”. Îmi frecam mâinile de bucurie: „Per-fect. Eu sunt în Făgăraș, în gară. Cine vine să mă ia, să pornim devreme pe traseu?”. Pauză. Consiliu. Șușoteli. „Mihai, ne pare rău, uite, am vorbit, și nu poate veni niciuna, vezi cum te descurci. Înțelegi, drumu-i cu găuri, e păcat de mașini”. 


Am rămas tâmpit. 

Dac-aveam pic de demnitate, mă duceam direct acasă; dar n-am avut. Am făcut Făgăraș - Râușor - Ileni - Hârseni - Sebeș - Măliniș - cabana Piscul Alb cu autostopul, schimbând o Dacie papuc, două remorci de tractor și-o basculantă. În portbagajul Daciei, unde m-am înghesuit cum am putut, fuseseră duși la târg niște purcei. Am căpătat un miros pe care nu l-aș putea numi nici iz, nici damf, nici duhoare, ci un amestec subtil din toate trei. La Piscul Alb n-am găsit pe nimeni: cabana era încuiată, lacăt, etc. Sun, aflu că cele patru cucuiete sunt la o pensiune nouă, mai sus pe drum, că mă așteaptă, și că Relu Păhărelu e deja beat frânt. 

Mă urnesc iar, numărând găurile din drum și pomenindu-le pe-ale lor, și dau peste fetele mele gudurându-se în jurul unui băiețaș, număr nou în peisaj: „Uite, Mihai, el e Bibi”. Veți crede că mint, dar nu e cazul: am pornit pe drumul forestier, eu pe jos, iar careul de dame în gipanul numitului Bibi. Ideea era c-așa-și „salvează” ele energia pentru traseu; când forestierul s-a terminat, am luat marcajul cu triunghi albastru și dus am fost, fără să răspund la nimic („Mihai, Mihai, te-ai supărat?!”). Am mai apucat să-l aud pe Bibi („Aidi, mă, papagalu’ ăsta e cu voi?”) și nu m-am mai oprit vreo patru ore de urcuș țeapăn, până la un polog de cetină de la limita pădurii, unde m-am rostuit peste noapte. A doua zi am băgat forjă până-n vârful Comisul, de unde am cotit stânga, spre Tămaș și Piatra Craiului. Când ești capsat, mergi de sar scântei, parcă nu știți?!

Am aflat apoi că Bibi le-a futut pe toate patru, la rând ca la moară. Relu, zice-se, a scăpat – regret obștesc.

articol publicat in numarul 20/2016 al revistei Catavencii

miercuri, 23 noiembrie 2016

Republica Moldova este un mod de viață

„Este greu să descrii o arie atât de vastă [Rusia – nota mea], dar putem începe cu o mică parte din ea care conține toată complexitatea și ambiguitatea, și pericolul care caracterizează regiunea. Moldova este un exemplu extrem, dar vă ajută să înțelegeți natura unui teritoriu de graniță și cum funcționează acesta și, de fapt, cum funcționerază majoritatea frontierelor.

În diferite perioade începând din 1800, Moldova a fost parte a Imperiului Otoman, a Imperiului Rus și a Uniunii Sovietice, parte a României și independentă. Dacă nu vă place poziția Moldovei, așteptați câțiva ani și o se schimbe. Dată fiind mărimea ei, nu are multă importanță. Totuși, are un avantaj strategic: geografia. Limba principală este româna, vorbită într-un dialect regional aparte. Dar rusa este folosită la fel de mult.

Români, ruși și ucrainieni sunt amestecați aici. A existat și o comunitate evreiască, până când au venit germanii, în Al Doilea Război Mondial. Este celebră în istoria evreilor pentru un pogrom care a avut loc aici, în 1903. O femeie creștină a murit într-un spital evreiesc din capital, Kișinev, iar azi Chișinău. Un ziar de limbă rusă a publicat un articol în care se pretindea că medicii evrei au otrăvit-o. Drept răzbunare, peste 50 de oameni au fost uciși, iar ziarele interna
ționale au scris despre pogrom. Când am vizitat Chișinăul, m-am gândit la acest lucru, dar într-un mod straniu. În 1903, moartea a 50 de evrei într-un loc uitat de lume era încă un eveniment notabil. Când te gândești câți au fost uciși aici 40 de ani mai târziu, pogromul din Chișinău pare ceva destul de nevinovat. Există teritorii de frontieră în timp, dar și în spațiu.

Moldova poate fi un loc obscur în mentalul global, dar, cu toate acestea, este importantă. Moldova se află între două râuri: Prutul este actuala frontieră cu România, iar Nistrul este, în linii mari, frontiera sa cu Ucraina. Principalul port al Ucrainei este Odessa, care este, de asemeni, și orașul pe care Rusia îl folosește pentru a ajunge la Marea Neagră și la Marea Mediterană. În mâinile unor inamici ca Germania nazistă, Odessa este pierdută pentru ruși și, cu ea, este pierdut accesul Rusiei la restul lumii. Ucrainienii și rușii, uniți sau divizați, trebuie să aibă extrem de mare grijă de Odessa. Rușii se luptă acum să își crească influența acolo, în timp ce România, susținută de Statele Unite, încearcă să îi limiteze. Nu este un punct de presiune în sensul izbucnirii unui război, ci este un punct de presiune în termenii unor potențiale frământări ulterioare.

Și Rusia, și Ucraina vor ca frontiera Ucrainei să fie pe Prut pentru că, dacă este pe Nistru, distanța până la Odessa este de doar aproximativ 80 de kilometri. Dacă o putere străină ar controla malul vestic al Nistrului, orașul ar fi greu de apărat. Deoarece Niprul curge și prin [în original, „spre”, dar este o greșeală, că Niprul nu poate curge de la Marea Neagră spre amonte – nota mea] capitală, accesul Kievului la mare ar putea fi pierdut. Contează cine controlează Moldova. Pentru Rusia și Ucraina, aceasta este calea spre Carpați și securitate. Pentru o putere occidentală, este o trambulină spre est. Deloc surprinzător, când a fost semnat Pactul Hitler – Stalin, un codicil secret le dădea sovieticilor dreptul să ocupe Basarabia, o parte a Moldovei românești și actuala Republică Moldova. În 2014, un mic număr de pușcași marini au efectuat exerciții militare în Moldova. Nimeni nu se așteaptă la un război iminent, dar toate părțile sunt cu ochii pe Moldova, nu pentru că aceasta este importantă în sine, ci pentru că este cheia spre lucruri importante. Statisticile oficiale spun că Moldova este cea mai săracă țară din Europa. Când am vizitat-o, am fost însoțit de soția mea și de o membră a staffului meu, amândouă femei raționale și serioase. Totuși, în timp ce ne plimbam pe străzile din Chișinău, ele se distrau estimând prețul cizmelor pe care le purtau tinerele. Am aflat că acele cizme nu erau ieftine. În cea mai săracă țară din Europa, femeile purtau cizme care costau sume impresionante. Am aflat ceva despre Moldova, dar și despre soția și despre angajata mea. Moldova nu este atât de săracă pe cât credeam, iar soția și angajata mea știau lucruri pe care nici nu visam că le-ar ști.

Chiar mai interesant a fost un oraș de lângă Chișinău pe care l-am vizitat, numit Orhei. Deși, statistic, este sărac, străzile erau pline de mașini, destul de multe dintre ele BMW. Mai semnificativ, străzile erau pline și de bănci, inclusiv bănci internaționale importante, cum ar fi Société Générale. BMW-uri, șapte sau opt bănci și oameni bine îmbrăcați nu erau ceea ce mă așteptam să văd.

Așa cum se întâmplă deseori, statisticile oficiale nu surprind realitatea. Aceasta este zona de graniță dintre Ucraina și România, ceea ce înseamnă granița dintre sferele de influență ale Rusiei și ale Uniunii Europene. Băncile românești sunt bănci europene, iar depunerea banilor în ele permite ca banii să fie spălați 
și transformați în capital european de investiții, care circulă prin lume și își crește valoarea. Rușii și ucrainienii vor să își ducă banii în Europa. Cine știe, până la urmă, ce se va alege din banii de la est de Nistru?

Transnistria, regiunea de la est de Nistru, este, din punct de vedere legal, parte a Moldovei, dar, de fapt, este independentă. Unii o numesc stat mafiot, ceea ce înseamnă că este condusă de crima organizată ca un centru de activități ilegale, de la droguri la spălare de bani. Este dominată de oligarhi ruși, lucru care ar fi la fel de valabil chiar dacă zona ar fi ucrainiană și nu moldovenească. Soarta banilor din Transnistria este, în acest moment, necunoscută. Se mută spre vest, în Uniunea Europeană, și dispar, ca să reapară curați. John le Carré, în romanul său „Cel mai vânat om din lume”, îi numește bani lipițani. Lipițanii sunt cai care se nasc negri, iar apoi devin albi ca zăpada. Viitorul este necunoscut și, prin urmare, dușman. Banii trebuie spălați repede.

Moldovenii au acum dreptul să obțină pașapoarte românești, un drept căruia i s-au opus, dar nu prea vehement, Ucraina și Rusia. Dacă poți să duci bani în Moldova, iar apoi să-i dai cuiva cu pașaport românesc, în care ai încredere – sau, chiar mai bine, care se teme de tine – poți să transferi bani în UE și în oportunități de investiții curate ca lacrima. Procesul este complex, dar explică numărul mare de bănci, cizmele scumpe și BMW-urile.

La fel ca în toate regiunile de graniță, contrabanda este un serviciu esențial, iar, în acest caz, obiectul contrabandei sunt banii. Este ceva foarte diferit de ce se trafica în anii 1990: femei. S-a spus că un număr uriaș din de femei din bordelurile legale din Europa erau moldovence, încercând cu disperare să trăiască într-o lume care se prăbușise în jurul lor. Acel negoț pare să fi fost înlocuit acum cu mai profitabilul comerț cu bani.

Puterea Uniunii Europene și a NATO nu s-a întins niciodată atât de departe. Se vorbește de încorporarea Moldovei în România. Europenii nu sunt dornici să vadă Moldova parte oficială a UE, cu siguranță nu acum, și cel puțin unii moldoveni fac prea mulți bani din poziția țării lor ca punct de transfer între Rusia și Europa ca să accepte și să aplice reglementările europene. În parte, și din acest motiv România nu a fost inclusă în Acordul de la Schengen, care le permite tuturor celor care au pașaport al unei țări din UE să intre nechestionați (și neverificați) în oricare altă țară a UE. Românii sunt tot mai motivați să combată contrabanda, dar, oricât de eficienți ar deveni, contrabanda este un mod de viață într-o regiune de graniță. Moldova reflectă tensiunea dintre ceea ce este o regiune de frontieră și ceea ce România intenționează să devină. Dorințele României sunt reale și credibile, dar astfel de dorințe sunt o provocare pentru zona de frontieră.

Lucrul important de amintit este că această regiune, denumită în diferite feluri, îndeplinește acest rol, cu diferite produse, de secole. Vechile moschei care sunt acum biserici, un amestec de limbi și tavernele în care bărbați voinici, bine îmbrăcați, cu priviri dure, vorbesc încet între ei, sunt grăitoare. La fel sunt amintirile despre războaiele care s-au purtat aici, în special în cei 31 de ani în care regiunea a fost distrusă de trupele sovietice și naziste, împreună cu românii care au luptat de ambele părți. Într-un fel, este istoria Europei, murdară și amestecată, prin comparația cu curățenia Uniunii Europene.”

***

extras din cartea „Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa”, de George Friedman, apărută în românește la editura Litera, 2016, în traducerea Corinei Hădăreanu. Extrasul poate fi găsit la paginile 219 – 223 a cărții, al cărei ISBN este 978-606-33-0495-8, iar titlul original este „Flashpoints. The Emerging Crisis in Europe”, 2015.

Născut în URSS

Am citit și eu cartea lui Vasile Ernu, cum face toată lumea bună, și aproape că m-a pălit damblaua. Eram la bibliotecă, la Bibnat, citeam și simțeam fiorii de ură cum pleacă din creștetul capului în jos pe spinare, până spre noadă, apoi urcă înapoi; mă luaseră nădușelile, îmi tremurau mâinile și picioarele de furie, mi se bulbucaseră ochii-n cap. Am terminat lectura și decizia mea era clară: iau o șurubelniță cap-cruce, îi fac gură la polizor și i-o bag autorului în ficat (merge și o șurubelniță obișnuită, dar la una cap-cruce trebuie ceva mai mult meșteșug cu polizorul, plus că „intră” mai ușor). Pe urmă m-am dus la toaletă, am făcut pipi, m-am spălat pe mâini, pe față, m-am liniștit oleacă, nu m-am mai dus acasă, m-am întors în sală și am reluat cartea. M-am gândit că dacă o mai citesc o dată o să înțeleg ceva mai bine despre ce e vorba.

Într-adevăr. Tot ce se înțelege la prima lectură este „Mulțumim, tovarășe Nicolae Ceaușescu, pentru copilăria noastră fericită! Mulțumim, tovarășă Elena Ceaușescu, academician doctor inginer, savant de renume mondial! Noi, pionierii de la școala 129 din Berceni, etc”; pentru orice om născut în 1971, ca mine și ca Vasile Ernu, îi evident că propaganda comunistă, asta cu „mulțumim etc” este labă, pentru că n-a existat niciun motiv, în comunism, pentru care să „mulțumim”. Absolut nici unul. A fost nașpa rău. Singurul vis pe care îl aveau toți copiii din generația mea era să-l schilodească cu bătaia pe Andrei Duban, pionierul care spunea, la radio, textele astea jegoase cu „mulțumim” (apropo, Andrei Duban încă există, joacă la Naționalul din București, iar vocea aia a lui – „Tot înainte!”, „Mulțumim, tovarășe..., mulțumim, tovarășă...” e complet uitată); în rest, nu-mi amintesc de nimeni care să fi pus botul la propaganda comunistă și să fi avut chef să mulțumească pentru ceva.

Cu toate astea, la prima lectură, „Născut în URSS” pare o lungă și foarte grețoasă listă de motive pentru care autorul, Vasile Ernu, simte nevoia să mulțumească pentru copilăria lui fericită: șoim al patriei, pionier, utecist. Fe-ri-ci-re! Cartea este un lung pomelnic al motivelor de mulțumire și al efectelor concrete pe care aceste motive le-a avut asupra copilăriei autorului: ce gust bun avea înghețata (nu ca azi), ce fericire era să aduni sticle și borcane (nu ca azi), ce plăcut era să ai cravată roșie la gât (nu ca azi), să cânți cântece patriotice (nu ca azi), să mergi încolonat la defilare (nu ca azi), să aplauzi la manifestațiile pentru pace... și altele, și altele, și altele. Nu ca azi!

La a doua lectură, însă, mi-am dat seama că autorul vorbește despre comunism, da, dar despre ALT comunism. Nici vorbă de șoim al patriei, de utecist, de tovarășul și tovarășa, de Andrei Duban, de Berceni și de savant de renume mondial; e vorba în carte de „octombrel”, de „comsomolist”, „de Marele Război pentru Apărarea Patriei”, de „Marea Revoluție din Octombrie”, de cântecul „Șiroka strana mala rodnaia” și de foarte multe alte lucruri, complet necunoscute copiilor generației mele. Nimic, zero! Parcă autorul povestește de planeta Marte atunci când își înșiră amintirile din comunism, care, teoretic, ar fi trebuit să fie similare cu ale mele. Dar nu sunt. Deloc!

La a treia lectură, cu totul accidental, mi-a venit în minte discuția anglo-saxonă despre identitatea lui Isus: „Mad, fraud or God?”. Pentru că omul nu putea fi altceva. Era fie nebun, fie impostor, fie spunea adevărul. La fel și Vasile Ernu: la prima lectură mi s-a părut un manipulator de cea mai joasă speță (fraud), la a doua, un nebun oarecum inofensiv (mad), la a treia (pe care-am făcut-o pe sărite), întrebarea s-a rostit singură: și dacă, totuși, are dreptate? Dacă, în anumite condiții sociale, foarte specifice, comunismul este un sistem mai bun decât capitalismul? Mai bun, în sensul că cere și oferă mai puțin, ca efort și confort, dar le permite oamenilor o fericire micuță, așa, ca într-un incubator, ca cea a fetusului în uter: nu știi, nu vezi, nu cunoști, ești mulțumit cu aici și acum... de ce nu, la o adică?

Mi-am amintit de Tușa Lucreția, mătușa mea din satul Ghijasa de Sus, comuna Alțîna, județul Sibiu; n-a ieșit din sat decât de vreo patru ori în toată viața ei (e născută înainte de 1939), când a mers la târgul de purcei de la Agnita, care-i la vreo 20 de kilometri de Ghijasa. Atât. Mă întreba, stupefiată, ani la rând: „Măi Miha’, oar’ di ce-or merge oaminii la marea ceea? Ui’, aici tăt omu’ are ce-i trîbe: stai la umbriță, mânci o buca’ de caș de ghiboliță, c-o țîr di sare... ce-i trîbe omului «mare»?! Doară numa’ dacă nu-i sănătos la capu’ lui!”. Discuția pornise de la faptul că Mircea, fiul ei și vărul meu, voia să meargă și el la mare, ca oricine, iar Tușa Lucreția înnebunise de groază pe tema asta. Nu am înțeles exact de ce, nici atunci și nici acum.

La fel cum nu înțeleg de ce lui Vasile Ernu i-a plăcut comunismul, iar mie, nu. La fel cum nu înțeleg deloc de ce lui Vasile Ernu nu-i place capitalismul, iar mie, da. Singura pseudo-explicație pe care mi-o pot furniza, din puțul gândirii, este că „Nu orice este pentru oricine”. Dar pentr-o mizerie de concluzie ca asta nu merita s-aveți răbdare să citiți pân-aici. Zic.

miercuri, 16 noiembrie 2016

Hotel Città 2000, Roma

Mă ia Nașu’ deoparte: „Mihai, nu e bine deloc! Ce mă-nteresează pe mine de Bolivia, jeg și săraci? Eu vreau chestii concrete, nu Sursa Q și d-astea!”. Am tăcut, doar nu era să stric tot botezul, dar am priceput unde bătea Nașu’ (inginer!): ca cititor al revistei, el vrea să râdă. Că râde cu mine sau de mine, asta puțin importă (ca regulă, lumea preferă să râdă de umoriști și nu cu umoriștii); important e să nu-l pierd de cititor pe Nașu’, că piața-i grea și concurența atât așteaptă. So:

am luat cazare la Roma, „ieftină și bună”. Dobitoc! Nu există așa-ceva, poate-n comunismul pe hârtie. În lumea reală, cât dai, atâta face, ba de multe ori și mai puțin! În cazul meu, Hotel Città 2000 s-a dovedit o alegere extrem de abilă: am debarcat pe aeroportul cel mic, pe Ciampino, și până la hotel, pe Via della Tenuta din Torrenova, am fi mers chiar puțin, vreun sfert de oră cu taxiul, dacă aș fi făcut pe boierul, să iau un taxi. Dar n-am făcut. Am suit-o pe fată într-un autobuz („ieftin și bun!”) care ne-a lăsat în țigănie, la autogară, la Anagnina. De-acolo am luat metroul („ieftin și bun!”), am schimbat la Termini și-am coborât în centru, la Colosseum, să-mi uimesc gagica. Am uimit-o prin Colosseum, pe la San Clemente și prin For până a-nceput să mâțâie c-o dor picioarele. Ca să-i treacă, am cărat-o spre Tibru, pe la Boca de la Verità, am trecut-o pe insulă, pe Ponte Fabricio, și dă-i dă-i dă-i, „hai că mai avem puțin, hai c-aproape am ajuns”, până a căzut lată pe-o bancă, pe Largo Febo, la Santa Lucia. I-am dat un tiramisu, am luat-o și cu lugu-lugu, am reușit să mai storc de la ea încă vreo trei ore de efort, să vedem și Vaticanul. Pe urmă a-nceput să plângă de oboseală.

Am coborât din metrou la capăt, la Anagnina, și am luat un autobuz care urma să treacă prin Giardinetti, pe Torrenova. Poate c-a și trecut, nu știu. Autobuzul fiind plin de români care-și terminaseră ziua de muncă și se-ntorceau deja beți pe la gazdele lor din suburbii, m-am pomenit prins într-o cafteală generală (în autobuz, noaptea!), între „țigani” și „moldoveni” (așa se gratulau reciproc cele două tabere). Am făcut pe eroul, să nu-mi lovească proștii fata, și m-am ales c-un pomete vânăt și două coaste fisurate. Am coborât din autobuz, cu chiu cu vai, și-am reușit să luăm un taxi până la hotel. A doua zi am zăcut la pat, iar a treia zi am luat alt autobuz spre Ciampino, pe-o ploaie sinistră, pe la patru dimineața. Am ajuns foarte repede: alegerea hotelului fusese, repet, extrem de abilă.


text publicat in numarul 25/2016 al revistei Catavencii

miercuri, 9 noiembrie 2016

Több is veszett Mohácsnál

La anul, pe 26 iunie o să celebrăm 77 de ani de la Ultimatumul sovietic din 1940, ăla care ne-a lăsat fără Basarabia (pe loc) şi, prin efect de domino, şi fără Transilvania de Nord şi Cadrilater, câteva luni mai târziu. Şi de ce să-l sărbătorim, mă-ntrebaţi? Păi, ce, ungurii nu sărbătoresc Mohács-ul (care, orişicât, a fost mult mai nasol pentru ei decât Ultimatumul pentru noi)?! Ia să învăţăm de la vecini cum se păstrează vie memoria istorică! Înveţi de unde poţi, să înveţi nu-i ruşine, să fii tâmpit e ruşine! Deci, la anul sărbătorim Ultimatumul pe model unguresc; am zis!

În ultima vreme (adică de vreo zece ani încoace) s-a încetăţenit părerea că decizia pe care au luat-o românii în 1940, abandonarea Basarabiei fără luptă, a fost cea mai proastă decizie posibil. În special lucrările profesorilor Neagu Djuvara şi Lucian Boia susţin acest punct de vedere: dacă am fi rezistat cu armele (cum au făcut ungurii în 1919, de exemplu), am fi fost bătuţi şi obligaţi să cedăm provincia, dar am fi putut emite pretenţii ulterioare; aşa, ce să mai pretinzi? Dacă plângi ca o femeie după un lucru pe care nu eşti în stare să-l aperi ca un bărbat, cum să mai zici pe urmă că lucrul ăla este lucrul tău?!

Am fost şi eu convins de justeţea acestui punct de vedere. Până ieri. Când mi-a picat în mână ultimul număr al revistei Historia (numărul 137 din anul XIII, cum scrie pe copertă). În articolul domnului Manuel Stănescu („Retragerea armatei române din Basarabia”) am găsit, la pagina 34, în subcapitolul „Cauzele dezastrului”, câteva citate din documentul militar elaborat de locotenent-colonelul Titus Şerb, datat 7 iulie 1940. Redau ce mi se pare semnificativ: „… am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale… pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia”. „…corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirilor de război”.


Şi trupa? Dacă ofiţerii s-au făcut de baftă, cum s-au purtat eroicii soldaţi români? Citez: „… la prima somaţie sovietică… au părăsit rândurile unităţilor, plecând adeseori cu materialul din dotare”. Adică au dezertat cu armament şi muniţie, nenorociţii!

Credeţi că au fost unul-doi derbedei care au făcut aşa ceva? Iată cifrele: în cursul evacuării (nefiind stare de război, nu pot s-o numesc „retragere”), cele două armate române care apărau Basarabia au pierdut 233 de ofiţeri, 226 de cadre (subofiţeri) şi 48.629 de soldaţi. Din care au fost 11 morţi. Restul? Dezertori! Adică jumătate din trupele de la est de Prut au dezertat în cele trei zile ale evacuării! Nu, serios, domnilor profesori, domnu’ Djuvara, domnu’ Boia, asta e armata care ar fi trebuit să „opună o rezistenţă, măcar simbolică”? Ce rezistenţă să opună ăştia, domnilor?!

Şi civilii? Ce făcea populaţia civilă de prin sate, când coloanele armatei treceau pe-acolo? Le prăduia ca-n codru, asta făcea: „Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua. Nu de puţine ori întâlneau alt „punct de control” şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile personale confiscate, inclusive piese din uniformă”. I-au lasat în curul gol pe ostaşii ţării!

Concluzia mea, în urma lecturii acestui articol: băieţi, pare rău, dar românii nu au meritat România Mare. Nici cei din România, nici cei din Basarabia; nici conducătorii militari, nici cei civili (guvernanţii), nici populaţia (plătitorii de impozite). E adevărat că România Mare era o construcţie fragilă şi ameninţată din toate părţile (inclusiv din Yugoslavia, acum am aflat şi eu, din articol), dar când locuieşti într-o casă şubredă, pui mâna şi-o consolidezi, nu furi chiar tu cărămizi din temelia ei ca să le vinzi pe băutură. Iar întreg neamul românesc, după Trianon şi înainte de Ultimatum, nu s-a ţinut decât de furat şi de ciubucăreală; toţi, de la vlădică la opincă, furau absolut orice le cădea în mână (ca şi-acum), cu singura condiţie să fure de la stat, ca să nu fie prinşi. Comenzile militare, de exemplu, au creat „căpitani de industrie” ca Malaxa, care îşi vindea producţia uzinelor cu 220% mai scump decât ar fi plătit armata pentru aceleaşi produse (probabil, chiar mai bune), dacă le cumpăra de pe piaţa europeană. E doar un exemplu.

Ergo, eu unul o să chefuiesc în cinstea Ultimatumului şi a poporului meu cel brav şi cinstit. De unde-o să fac rost de bani pentru băutură, mă-ntrebaţi? Păi, vând bicicleta. Şi-aşa nu-i a mea, mi-a lăsat-o un amic, s-o ţin pe balcon, că la el n-are loc. 

p.s. pentru cei curioși, iată și textul Ultimatului, în traducere: 

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană. Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

credentials foto: United States Holocaust Memorial Museum

miercuri, 2 noiembrie 2016

Cabana doctorului Mărtoiu, masivul Făgăraș (I)

Nea Cătă e cel mai vechi prieten al meu, și cam singurul supraviețuitor din „gașca de la bloc” (toți am făcut parte, cândva, dintr-un astfel de grup); restul băieților sunt care morți, care expatriați, care căzuți la patima beției, care prin pușcării, ospicii, aziluri sau „rehab”-uri. Nea Cătă a rămas pe baricade și combate; pe cine combate? Evident, pe mine mă combate: „Bă, nea Mihăiță, numai de prostii te ții! Cad guverne, cad avioane, cade Franța la idee, jubilează popii după lansarea lui «Mantras of War», iar tu ne fuți la melodie cu spațiile tale! Pe cine interesează, mă, că umbli tu năuc prin munți, că ești sărac și n-ai bani de Thassos?”. Are și nea Cătă dreptatea lui. Nu interesează pe mai nimeni!

Dar „mai nimeni” nu înseamnă, totuși, „nimeni”. Sunt destui „interesați”. E adevărat, mai puțin săraci (nici nu e greu!). Îi poți găsi pe munți, dar și la (anumite) concerte, și la maratoane sau crosuri, și la Gaudeamus, și la triatloane, și la Marșul Bicicliștilor, și-n corporații, și la meciurile de rugby, și-n Piața Universității, și la schi în Austria, și-n Centrul Vechi și, da, vara în Thassos! Cine naiba ne citește revista dacă nu acești „destui”? Fără ei, aș urla la lună!

Povestea cabanei doctorului Mărtoiu s-ar putea să-i „intereseze”, cum zici tu, nea Cătă, sau s-ar putea să nu. Dar e treaba lor să decidă, așa că iat-o:

cum urci de la cabana Valea Sâmbetei (altitudine 1401 metri), dai în creastă în Fereastra Mică a Sâmbetei (2191), faci stânga pe creastă până în Fereastra Urlei (2336), cobori pe punct albastru până la lacul Urlea, unde pui cortul. Asta poate oricine. A doua zi, însă, încerci o agerime: urci înapoi în creastă, o iei spre sud, pe lângă vârfurile Dara, Hârtopu și Mușetescu, lași pe dreapta, în căldare, splendidul lac Roșu, cobori pe creasta piciorului Bourețu până în curmătura Căpățânii, apoi urci iar până în vârful Căpățânii (1903). Sub vârf, pe un mic platou înierbat, la limita pădurii, e cabana doctorului Mărtoiu, unde poți rămâne liniștit peste noapte, că nu te tulbură nimeni: doctorul e mort demult.
va urma

text publicat in numarul 50/2015 al revistei Catavencii

Cabana doctorului Mărtoiu, masivul Făgăraș (II)

Iar am mințit ca un porc: doctorul Mărtoiu nu e mort deloc! L-am confundat pe doctor cu socru-său, revizorul școlar Mucenic Comăndășescu, cel care-a clădit cabana în anii ’35 - ’40, c-așa era moda atunci, ca și-acum: dacă ești oleacă intelectual, nu-ți îngropi banii într-o mașină de fițe, ca orice lábăr, ci într-o treabă care să-ți fie de folos și ție, și altora: de exemplu, o cabană pe ultimul plai al muntelui Căpățâna din Făgăraș.

Sigur că-i mai ușor să clădești o cabană pe un munte care-ți aparține în totalitate, cum a făcut Comăndășescu: dacă nu era așa, îmi făceam și eu o cabană la mine în apartament (mă rog, al neveste-mii), și „Ia, domnule!” (vorba lui Moromete; precizez, că mi-e frică de plagiat ca de dracul!). Ei bine, muntele Căpățâna fusese cumpărat de moșii și strămoșii lui Comăndășescu ăsta, iar din câte spun oamenii, el personal nu l-a administrat deloc rău. A exploatat pășunea din golul alpin, da, dar a permis și oamenilor din satul lui (Stănești) să-și țină turmele acolo peste vară; a exploatat pădurea de pe coastele Căpățânii, da, dar cu măsură, și a dezvoltat și satele Nucșoara, Slatina și Sboghițești, unde aducea lemnul pentru prelucrare. I-a prelucrat pe oameni (munteni răi, căpoși, dârji în bune și în rele) să-și trimită copiii la școală, să învețe carte, să iasă din sărăcie. Pentru că le-a vrut binele, oamenii aproape că l-au omorât în bătaie în ’47 - ’48, la naționalizări. Ce n-au reușit localnicii (pleava satelor, evident), a reușit guvernul: Comăndășescu a fost arestat în ’59 și asasinat în pușcărie. Fiica lui a supraviețuit și s-a căsătorit cu Mărtoiu, doctorul.

Care, c-un asemenea dosar în cârcă, a fost unul dintre medicii de frunte ai Piteștiului. Cabana? A uitat-o. În comunism, guvernul a făcut-o magazin. Am crezut că n-aud bine: ma-ga-zin! Veneau acolo ciobanii și tăietorii de lemne să-și cumpere una-alta, pentru că abia-n comunism a fost muntele exploatat până la moarte. Acum s-a refăcut, e o splendoare, vi-l recomand.

Totuși: la ce bun cabana aia? Ei bine, Comăndășescu nu era prost. Înainte de război, o pereche de blănițe de jder costa cât o pereche de boi (!). Oamenii urcau în munte și rămâneau câte o lună (în chirie, la cabana lui), ca să prindă jderi c-o capcană primitivă de lemn, numită „pătul”. Ca specie, jderii fuseseră aproape exterminați. Acum îi fugăresc oamenii prin curți. Sic transit!


text publicat in numarul 51/2015 al revistei Catavencii

joi, 27 octombrie 2016

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 
E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

sâmbătă, 22 octombrie 2016

Happyguests Apartments, Cracovia (I)

De la „cazarea” asta nu-mi amintesc mai nimic, doar că era aproape și de gară, și de centrul vechi; c-a fost OK la preț; că pe stradă (Ludwika Zamenhofa) există un non-stop la colț (la intersecția cu bulevardul, cu Westerplatte), de unde luam noaptea câte ceva, pentru mine, și apă plată, pentru soție; că fix peste drum e o cârciumă înfiorător de intimă, cu două mese mici (la una dintre ele stătea patronul și bea cu fetele străzii, la cealaltă stăteam eu, cu râtu-n halbă, și nevastă-mea, cu ochii-n telefon); last but not the least, mă bucur tare mult c-am uitat tot despre cazarea din Cracovia, pentru c-ar fi însemnat c-am stat în cameră în loc să savurez minunea asta de oraș. Și ar fi fost păcat!

Pentru că, de ce: Cracovia a fost „barosul” meu cultural. Pentru cei mai mulți copii ai comunismului, Parisul a fost barosul (eu n-am avut șansa asta). Nu numai Parisul: Budapesta, Viena, Germania (ca întreg) au servit ca „baroase” pentru foarte mulți români, mai ales pentru ardeleni; pentru bucureșteni, Londra, Edinburgh și Rotterdam (printre altele) au jucat roluri similare. Mă refer la momentul ăla de după ’89, când tineretul, visceral anticomunist dar încă „patriot”, avea primul contact cu Europa. Indiferent ce spun oamenii acum, ăla a fost un moment tragic, care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat definitiv. Unii s-au dezromânizat pentru totdeauna, alții, dimpotrivă, s-au îmbisericit galopant într-ale ortodoxiei, iar grosul s-a înregimentat disciplinat sub flamura sfântă a lui „Vreau o țară ca afară”, lucru care nu-mi trezește altceva decât respect. Și-un fel de rușine că-s prea laș ca să mărșăluiesc sub flamuri.

În ceea ce mă privește, a fost simplu: în 1991, făceam bișniță cu geci de piele, pe care le cumpăram în bazarul mic („egiptean”) din Istanbul și le vindeam în Polonia, preferabil la mare, c-acolo veneau turiști nemți; dar era drum lung de la Vama Siret până la Szczecin, așa că mă mai opream pe unde auzeam că-s târguri săptămânale: Katowice, Poznan, Łodz, Wroclaw... Cracovia. Am vândut repede marfa și-am avut timp, prima oară, să ies din talcioc și să văd fosta capitală a Poloniei. M-a pocnit în moalele capului. A fost Câmpia mea Catalaunică.

va urma


text publicat in numarul 9/2016 al revistei Catavencii

Happyguests Apartments, Cracovia (II)

Este inutil să precizez c-atunci, în 1991, n-am dormit în niciun „Happyguests Apartments”; am dormit în gară, întins pe niște ziare sovietice, cumpărate din Liov (puciul kaghebist din august ’91 mă prinsese în tranzit prin URSS și rămăsesem vreo 30 de ore în Liov, că se bușise tot traficul feroviar). Ziarele alea erau foarte bune pentru dormit, d-aia le și păstrasem, că erau groase și pufoase, din hârtie care sugea cerneala, nu ca astea de-acum, lucioase de nici geamuri nu poți să ștergi cu ele! Nooo... s-a distrus totul, domnule, s-a dus dracului lumea asta, păi nu era mai bine înainte?!

Tehnic, nu. E mai bine de dormit în pat, la căldurică, într-un apartamențel cu baie, balcon și frigider unde-ți adăpostești berile, decât în gară, pe ziare. Asta e doar părerea mea, dar nu vreau s-o bag nimănui pe gât, fiecare să doarmă unde dorește, unde poftește. E o țară liberă, neh?

Admit că-n 2015 am savurat Cracovia încă mai mult decât o savurasem în 1991, din motive pe care tocmai le-am înșirat mai sus. Ieșeam dimineața pe străduță, pe Zamenhofa, traversam bulevardul Westerplatte și a mea era lumea, adică Orașul Vechi (Stare Miasto), în mijlocul căruia se află Hala (Sukiennice), sub care briganzii ăștia de polaci au amenajat cel mai lacrimogen muzeu orășenesc pe care l-am văzut vreodată: mi-au dat lacrimile când mi-am dat seama care-i diferența între ei și noi. Degeaba aș încerca să vi-l descriu, aș fi ridicol (vorba lui Pavel Stratan: „Așa șieva ii numa’ die văzut”). Dacă nevastă-mea, personal, nu s-a plictisit într-o oră jum’ate?! După ce-am ieșit, m-am refăcut cu o carafă de vin georgian, într-un local cu specific (polonii n-au vinuri) și-am atacat castelul Wawel, despre care am tot scris la pagina asta. Castel, ce să zici.

Stare Miasto e de vizitat ziua, cu nevasta: muzee, catedrale, castel, magazine, poze, suveniruri, fițe. O obosești bine, să plângă după Happyguests. O lași frântă în cameră și zici că ieși să dai o tură, că încă nu ți-e somn. Întrebi pe careva, pe stradă, unde-i Jewish Square și te duci ață, dacă vrei să înțelegi ceva din viața de noapte a Cracoviei. Ascultă-mi învățătura, cititorule, și n-o să-ți pară rău!



text publicat in numarul 10/2016 al revistei Catavencii

miercuri, 5 octombrie 2016

Platforma de gunoi, Podragu, masivul Făgăraș

Patru oameni, două corturi, un vis: creasta Făgărașului dintr-o bucată. N-am fi reușit, evident, dacă nu ne ajutau băieții ne-munțomani (respect!). Pe lângă undițe, au încărcat mașina cu provizii pentru noi, au parcat la Bâlea, au pus totul în rucsaci și au urcat până sus la Capra, la lac, în traseul de creastă.

Acolo ne-am întâlnit toți, am transferat proviziile în rucsacii noștri, am băut și câte-o bere, le-am urat „Fir întins” și-am plecat spre Podragu, unde urma să campăm în cea de-a treia noapte (prima campare fusese la Apa Cumpănită, a doua la Călțun). Bună idee, păcat că nu ne-am și ținut de ea. Mă rog, eu m-am ținut. Și l-am convins și pe unul din companioni („Hai, mă, să punem cortul, nu vezi ce iese-aici?!”); ceilalți doi s-au făcut fuduli de urechi și-au refuzat să-mi asculte sfatul, alegând să doarmă în cabană („Ne mai relaxăm oasele într-un pat adevărat!”).

Treaba lor, eu mi-am luat rucsacul, cortul și tovarășul, ne-am extras amândoi din beția generală și-am început să orbecăim în jurul cabanei dup-un loc de cort. Toate locurile pe care le știam erau demult ocupate. Cele pe care nu le știam – la fel. Cele pe care știam că nu le știm – la fel. Nu mai zic de cele pe care nu știam că nu le știm: alea erau cele mai ocupate dintre toate! În cele din urmă ne-am întins cortul pe singurul petic plat pe care nu campase nimeni, adică lângă platforma de gunoi a cabanei. Peticul era el plat, dar nu era chiar gol, a trebuit să mai dăm la o parte o seamă de gunoaie care ne-ncurcau. Am dormit ca pruncii!

Ne-au trezit două umbre negre, din care emana un șuvoi de înjurături incredibil de murdare, mai ceva ca FSN-ul. Încă se-ngâna ziua cu noaptea, dar cei doi prieteni ai noștri, amatorii de „pat adevărat”, erau gata echipați și înnebuniți de pofta de-a relua traseul de creastă. Atunci, în clipa aia!

I-am luat cu binișorul, am reușit să-i domolim cu câte o cană de ceai fierbinte, și-am scos de la ei întâmplările nopții din cabana Podragu: doamna Corina, cabaniera, e-o femeie de treabă, o legendă a Făgărașului, dar aprigă rău. N-are ochi pentru bețivi! Iar în seara precedentă, un grup vesel stinsese țuica (cărată de ei înșiși) cu vodca de la cabană (cărată de măgari). Izgoniți din sala de mese („Stingereaaaa!”), băuseră și-n dormitorul comun, apoi căzuseră lați și-ncepuseră să sforăie. Ceva îngrozitor, apocaliptic.

Nu dormise nimeni toată noaptea, iar ușa cabanei era încuiată (regulamentul!). Amănuntul care i-a umplut de ură pe toți cei ce-au îndurat sforăiturile: „grupul vesel” era compus din pensionari. Exclusiv din pensionari, dar ce fel de pensionari? Și bucureșteni, și nesimțiți, și feseniști. Cool!

articol publicat în numărul 21/2016 al revistei Cațavencii

vineri, 30 septembrie 2016

Brit’ Hotel, Chambéry

„Ești ieftin”, mi-au spus aproape toate fostele mele prietene, înainte de a mă părăsi. Să nu credeți că vorba asta nu mi-a lăsat o traumă! Mi-a lăsat, cum să nu. Dar, dacă nu răsucești cuțitul în rană, nici n-ai cum să scapi de ea, heya?


Da, sunt ieftin: mănânc ieftin, beau ieftin, muncesc ieftin... mă cazez ieftin. Așa, și? Să mi se taie capul? Uite, la Chambéry am stat la Brit’, lângă autostradă, și nu numai că n-am murit, ba chiar m-am simțit foarte bine (mă rog, mi-am luat și oleacă de beri în cameră, dar asta-i altă discuție) și n-am de gând să reneg vreodată Brit’-ul, ieftin sau neieftin. Plus că... !

Ajungem seara la cazare, frânți de muncă, și ne băgăm direct la somn. A doua zi, iar (plus beri la pachet), a treia zi, iar. Contractul e gata, din țară vine cineva (actuala mea soție) să-mi țină de urât, am și eu timp și bani să mă plimb prin fosta capitală a Savoiei franceze, și nu-mi pare rău deloc: orășelul e modest, dar munții sunt splendizi, iar lacul (Le Bourget) e cel puțin merituos (eu unul m-am bălăcit ca un purcel, deși n-ai voie, dar e foarte mare și doar o foarte mică parte a țărmului e supravegheată). Seara e diferită de cele precedente, adică, gata cu crăpelnița de la supermarket și cu berile în cameră, mergem la restaurant, desigur, în corul de glume dubioase ale băieților („Mihai, mare boier!”). Cina nu e cine știe ce, dar eu reușesc să mă pilesc fulgerător și să mă fac de râs, plângând (la propriu) după briceagul meu sard, pe care o fostă mi-l adusese din Sassari, de la mama lui (cadou!). Că dacă nu eram dobitoc, nu-l țineam în bagajul de mână, să tai cu el salamul pe ziar, în aeroport, îl puneam frumos în bagajul de cală și-l aveam și-n ziua de azi. Dar, de! Dumnezeu e mare, îți dă, ba-ți bagă și-n traistă, dar când te vede prost, se scârbește și-ți și scoate.

A doua zi, deși mă durea capul cum numai voi știți, m-am plimbat cu dumneaei prin centrul istoric al Chambéry-ului, braț la braț, romantic, deși mie mi-era târșă c-o să scăpăm trenul. Habar n-aveam eu care era planul: „Uite un magazin de bricege! Vrei să-ți cumpăr unul?”. Am intrat, bonjurică, bonjurică, voasi mesieu’, avem acilea un briceag frumos, la doar 99 de euro; observați, vă rog, acest mâner splendid, translucid, din corn de girafă! Practic, aveți noroc, este un lot special care-i întâmplător la reducere! M-am uitat în ochii lui și mi-a întins alt briceag: „10 euro, cu mâner din lemn de fag”. Am și acum briceagul ăla savoiard (pe nume „opinel”), ce mi-a câștigat puncte grele în ochii colegilor de muncă, dar despre asta, altă dată, cu altă ocazie.

articol publicat în numărul 32/2016 al revistei Cațavencii 

marți, 27 septembrie 2016

Dor de dictator la popor ciopor

Da, recunosc: și pentru asta am murit eu la Revoluție, pentru dreptul de a mă buluci cu mulțimea la o deschidere de mall. Ce, Andrei Pleșu nu urmărește Las Fierbinți?! Să am voie, deci, să mă înghesui și eu cu poporul coborât parcă din scenariul lui Mimi Brănescu și să vi-l bârfesc la prima mână, că și el (poporul) mi-a făcut mie destule. Nu intru-n amănunte, că-s boier, da’ știe el!

Pe de-o parte, haterul din mine vrea să strige sus și tare: mi-ați omorât parcul, criminalilor! Nu găseați destul teren agricol câtu-i Ilfovul de mare, trebuia să mușcați o bucată din parc și să vă lăbărțați aici cu mallul vostru?! Facu-v-aș și dregu-v-aș! Pe de altă parte, șed și cuget că terenul ăsta, cu ieșire la bulevardul Rebreanu, are vreo două hectare, poate-poate ceva mai puțin, și-a fost mereu un teren viran împrejmuit c-un gard; pe de altă parte, sunt 12 hectare de parc ce-au fost retrocedate și care-au rămas de izbeliște, în partea cealaltă, la bulevardul Grigorescu, la stația Titan. Ce înseamnă „de izbeliște”? Înseamnă că e tot parc, cu copaci, cu alei, cu iarbă și cu mucuri de țigară, unde pot să mă plimb cât poftesc, fără să mă-ntrebe nimeni de sănătate, chiar dacă nu mai e domeniu public. Dacă acolo va lovi un alt dezvoltator imobiliar, cum au lovit cei cu mallul, atunci paguba parcului ar avea cu totul altă scară. Eu sper să nu, dar primar e dom’ doctor Negoiță, și cine știe ce „doctorie” ne mai pregătește...

Pe de altă parte, leneșul din mine n-ar prea protesta că i-a muiat altcineva posmagii, că-n mall am acces la toate prostiile, de care n-am și n-am avut niciodată nevoie, dar au alții: știți cum e să te trezească cineva din somnul ăl dulce și să te trimită la mama dracului dup-un latte de la Starbucks, că-i e poftă să fie răsfățată?! Nu știți! Când scrieți cu sprayul „Parc nu mall” înțeleg perfect ce vreți să spuneți, tinerilor frumoși, dar la noi, bătrânii urâți, gânditu-v-ați?

La inaugurare, vorba mateiului, „lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea”, dar pe mine mă interesau profesioniștii deschiderilor, vânătorii de promoții, cuponarii, că ăștia sunt grăsimea oricărui reportaj despre nimic, ei, ză mazăr end ză fazăr. I-am găsit, dar mai mult din noroc, pentru că nu-s obișnuit cu mallurile și nici cu promoțiile; în loc să-i caut unde le e locul, m-am plimbat brambura pe la parter, chiorându-mă la tot felul de magazine de haine în care nu era nici picior de vânător, doar gimnaziste și liceence care probau „țoale” cu ochi măriți, guri pline de salivă și niciun sfanț în buzunar (le cunosc eu bine!). Oamenii mei erau la subsol, încărcând înnebuniți cărucioarele cu mărfuri potrivite: căni, pahare, prosoape, farfurii, batiste, zahăr, grâu, făină, bomboane. Se mai certau între ei, cu vânzătoarele, cu cei de la pază, cu cei de la curățenie, cu oricine le părea lor că le stă-n cale, iar adevărul e că un astfel de cărucior încărcat e foarte greu de pilotat, imposibil să nu lovești pe câte cineva!

Obosit și cu aparatul plin de poze, am urcat la etaj, să mănânc ceva. Am luat o sălățică Fen Se, și m-am așezat la o masă cu perspectivă, unde să nu mă deranjeze nimeni, că era aglomerat, dar în dreapta s-au așezat imediat niște muncitori în construcții, iar în stânga, două babe. M-am salutat pe mutește, doar din cap, cu muncitorii, că ne cunoaștem de aproape un an, de când tot lucrează la mallul ăsta; secui din Covasna, oameni săraci, tăcuți, au tras tare cu lucrul, să fie gata până vine vremea rea, că se-ntorc acasă și-n Secuime e iarna lungă. Nu prea știu românește, dar șeful lor de echipă știe, mai stăteam de vorbă cu ei seara, în parc, în dosul mallului, când nevastă-mea credea că-s la plimbare, să „creez”. Le povesteam de Londra, ei îmi spuneau de pe la ei, chestii locale, ca de exemplu faptul că cei din Harghita sunt văzuți de covăsneni ca fiind „răi, cuțitari și sectanți” (de observat simetria: irlandezii din Londra îi consideră pe cockney „leneși, bețivi și bătăuși”. Și reciproc!). Am avut însă prudența să nu-i întreb pe secuii mei cum îi văd ei pe bucureșteni; prudență, lașitate, spuneți-i cum vreți.

Babele de la cealaltă masă vorbeau, în schimb, fără oprire, în timp ce înfulecau disperate din porțiile uriașe de cârnați prăjiți, din care picura grăsimea (n-o lăsau să se piardă, o râneau cu pâine din farfuriile de plastic). Erau veterane, bifaseră fiecare deschidere de mall din 1999 încoace, despicau firu-n patru, făceau comparații, depănau amintiri despre chilipirurile cumpărate de fiecare dată, erau pe val, dumicau, plescăiau, clefăiau la cârnați, după care se linișteau cu bere și treceau pe politică („săracu’ domnu’ Ceaușescu”). Ascultându-le profesional, mi-am dat seama că aveau perfectă dreptate: viața lor ar fi fost exact la fel și dacă nu ne-apucam să-l împușcăm p-ăla. S-ar fi îmbulzit în Circurile Foamei așa cum fac acum în malluri, ar fi cumpărat aceleași trusouri de mort, ar fi sărbătorit afacerea cu același junk food și-ar fi făcut aceeași politică („S-a-nrăit oamenii, e păcătoși fără frică de cele sfinte, nu le-ar mai ajuta Dumnezeu și Maica Precista etc”), așa că, din punctul lor de vedere, la ce bun... ?

Uite-așa nu merge treaba în țărișoara asta, în care maniacii religioși sunt extremiști politici de stânga și muncitorii manuali sunt votanți neclintiți ai politicilor de dreapta, de-ți vine să zici vorba evreului: haloimăs!