Nea Cata si preconizarea

Dupa cum se stie si cunoaste, oamenii vorbesc, spun, zic, povestesc, afirma, enunta, glasuiesc si graiesc! Nu si Nea Cata! Nu, domnule, el nu facea niciodata nimic din toate astea; el preconiza.

Sincer, eu nici nu stiu prea bine ce inseamna verbul asta, ”a preconiza”, macar c-ar fi trebuit sa stiu, ca doar limba asta e meseria mea. Asa, vag, imi inchipui c-ar fi un fel de corcitura intre ”a recomanda” si ”a considera indicat sa” (ceva). Dar nu si pentru Nea Cata! Pentru el, preconizarea era o chestie cu totul si cu totul speciala, aproape misterioasa. Nu pot explica misterul, asa ca ma multumesc, barbar, sa dau o serie de exemple.

Ploua dimineata? Ei bine, Nea Cata preconizase inca de ieri. Nu ploua? Nea Cata preconizase. Mergeam spre scoala, iar de-a lungul blocului D 7, cam in dreptul centralei termice, latra un caine? Nea Cata preconizase. Aruncam amandoi cu pietre dupa el, dar nu-l nimeream? Nea Cata preconizase ca nu-l vom nimeri. Ne fugarea un mos dement, c-o ghioaga mare-n mana, ca de ce vreti sa-l omorati pe Baeatu, derbedeii dracului? Nea Cata preconizase c-asa o sa se-ntample daca dam cu pietre. Reusea, din fuga, si-o flegma isteata pe hainele mosului? Intocmai cum preconizase! Ajungeam la scoala si ii plasam o rama in par frumoasei Elena de la D? Nea Cata preconizase fapta inca de aseara. Eram dusi la director (Nea Burlan – nu era porecla, asa-l chema!) si ala ne lua la poceala? Pai nu preconizase Nea Cata, tocmai de saptamana trecuta, ca vom lua peste cocoasa? Tragea Mali Grasu o basina la ora de chimie? Nea Cata preconizase, evident. Lasculescu, de engleza, il plesnea iarasi pe Tudorica pentru ca-i ridicase fusta Danielei Grozavu? Ehe, de cand preconizase Nea Cata! Ca sa nu mai zic de sfarsitul clasei a saptea, cand s-a aflat de Cati Poiana, blonda, lungana, ca nu mai e fata mare: Nea Cata preconizase inca din primul trimestru. Al clasei a cincea. Cand Cati nici nu era cu noi in clasa (venise abia intr-a sasea, prin repetentie, d-aia era asa inalta!).

Dupa cum se poate observa, preconizarea lui Nea Cata era un fel de divinatie a micilor banalitati cotidiene (care, la varsta aia, alcatuiesc toata ”carnea” vietii. Ca la orice varsta, de fapt), un fel de autotamaiere pentru o presupusa intuitie supranaturala. Problema e ca, de la un punct incolo, Nea Cata incepuse sa chiar creada in preconizarile lui, ba le mai si fundamenta stiintific, pe baza unui ADN sui-generis (”Am mostenit preconizarea de la maica-mea, nu de la taica-meu!”). Fapt indeajuns de curios, Tanti Rodica nu a putut fi auzita niciodata, de nimeni, ”preconizand” ceva, cu atat mai putin faptul ca Nea Cata il va lefteri la ”bisericuta” pe Caloto de toate capacele de bere – fapt pe care Nea Cata nu numai ca-l preconizase, dar mai si preconizase ca-l va preconiza! Fapt si mai curios, Nea Puiu era auzit mereu preconizand c-o sa moara Ceausescu (”Fir-ar el al dracului cu tot neamul lui de tampiti si cioflingari”), dar Nea Cata e lovit de-o amnezie suspecta in fata acestei singure preconizari care s-a si adeverit (din pacate, cam tarziu pentru toata lumea!).

Toate ar fi fost cum ar fi fost, daca acest Nea Cata al nostru n-ar fi avut bicicleta. Dracul stie de ce, ca era un Pegas amarat, d-ala cu ”coarne”, Nea Cata indragise incredibil de mult aceasta bicicleta: ii tineti minte pe romanii care acum 10-15 ani mestereau pe sub Dacii, in fata blocului, cat era ziua de lunga? E, asa era si Nea Cata cu bicla lui. Tot timpul o bibilea, o surubarea, o lustruia cu scuipat, o ”tuna”... te doare mintea! De exemplu, ii scosese Pegasului manerele de plastic ale ghidonului (”coarnelor”) si ii pusese altele, de cauciuc negru, cumparate de la Auto-Moto-Velo-Sport, sectiunea ”Moto” (spre rusinea mea, recunosc ca si eu facusem exact la fel). Se apucase si demontase aripa din spate a biclei si apoi o remontase mult mai sus, astfel incat acum era un spatiu considerabil intre roata din spate (”roata tractoare”) si aripa, dandu-i Pegasului un vag aspect de motoreta ”Hoinar” (doar in capul lui Nea Cata, evident). Pentru ca nu-i placuse vopseaua ei din fabrica, o revopsise intr-un cacaniu-grizuliu de care era foarte mandru si caruia-i zicea ”kaki opac” (sunt absolut convins ca nu exista pe lume o asemenea culoare, doar in capul lui Nea Cata, poate ma repet). Schimbase unghiul dintre sa si cadru, special ca sa obtina o pozitie dubioasa de pedalat: lasat mult pe spate, cu spinarea foarte cocosata si cu varful seii itindu-i-se dintre craci intr-un mod aproape lubric (”Zici ca-i Harley Davidson!”, isi lauda Nea Cata bicla, facand si cate-un ”vrum-vrum-vrummmm!” din gura, spre bucuria cainilor vagabonzi, care-l alergau foarte sportiv, prin tot cartierul). Dar cei mai mari dusmani ai ciclistului Nea Cata erau ”piticii” de pe la blocurile ceva mai departate, pe care nu-i batuse inca, si deci nu-i stiau de frica: ”Psica, Cezar, psica! Ia-o, ia psica!” (trebuie sa fi copilarit in Berceni ca sa poti reproduce acest fonem unic in limba romana: ”psica!”). Variantele erau limitate pentru Nea Cata: daca Cezar (sau Azor, sau Baeatu, sau Rex, sau Bobi) era prea mare si prea fioros, biciclistul accelera, nu inainte de a le memora moacele piticilor, ca sa-i stie si sa-i bata la scoala; daca javra era izgonibila, Nea Cata oprea, se dadea jos de pe bicla si dadea iama-n pitici, caftind cati putea sa prinda. Dar nu se indeparta niciodata prea mult de bicla lasata rezemata de gard, de frica sa nu se-apropie vreun pitic de ea si s-o zgarie pe furis cu cheia. Vi se pare familiar?

De aici i s-a tras. Pentru ca printre piticii aia s-au gasit si unii care nu erau prosti. Probabil ca vreun geniu de-al lor, piticesc, l-a observat cu atentie pe Nea Cata si i-a gasit slabiciunea: bicla! Drept urmare, a fost instiintata Banda Fratelui lui Pele, care a dat o spargere in subsolul scarii E din blocul D 23, iar din toate boxele subsolului, singura sparta a fost a lui Nea Puiu. Evident, lui Nea Puiu nu i-au furat nimic, doar i-au baut tuica din damigeana, dar au plecat din boxa cu bicla lui Nea Cata.

Ala a fost sfarsitul. Sfarsitul mandriei lui Nea Cata, sfarsitul fortei, sfarsitul groazei pe care-o baga in pitici, si, printre altele, sfarsitul preconizarii: n-a existat niciodata cineva atat de devastat de pierderea biclei lui dragi cum a fost Nea Cata! Pur si simplu, nu mai era om, iar piticii au simtit imediat: au tabarat pe el la scoala, cand cobora scara principala, spre iesire, si i-au tras o bataie ca la Galati, pe care Nea Cata nici n-a observat-o! Stiu, pare incredibil, dar este purul adevar, Nea Cata e aici prin preajma si va confirma: cazuse pe jos, pe scari, piticii gramada pe el, de-acum dadeau doar cu picioarele, dar Nea Cata suspina cu gandul la bicicleta! Cum poate functiona mintea omeneasca in asemenea mod? Nu stiu. Nu stie nimeni. Este un mister, si nu-s eu ala abilul la mistere.

Teoria mea era ca-l incoltesc pe Nea Cata la bloc (eu nu fusesem in ziua aia la scoala, nu mai stiu de ce) c-o perfida ca pe Targu Ocna, ceva gen ”Zi, ba, ai preconizat-o si p-asta?” (adica furtul bicicletei, nu bataia!), dar cand i-am vazut fata, am lasat-o moarta. Fata aia nu era fata lui Nea Cata, era fata unui om pe care l-a calcat troleul 95. Abia dupa vreo doua saptamani a reusit sa-mi povesteasca, oarecum coerent, ce se intamplase la scoala, si abia dupa vreo doua luni se refacuse psihic, suficient cat sa-nceapa sa amusine pe urmele Bandei Fratelui lui Pele. Dar asta-i alta poveste. 

Preconizez c-o sa v-o spun candva, dar nu acum.

Octombrie 2014, Fagaras

Trebuie sa fii foarte curajos si foarte ticnit sa mergi in Fagaras, in luna octombrie, fara mine. De ce? Pentru ca eu sunt cu norocul, iata de ce! In plus, sunt si prudent, poate chiar fricos, dar asta m-a ajutat sa raman in viata – nu spun nicio clipa ca aceasta mareata realizare ar fi fost posibila fara imensul noroc de care spuneam mai sus.

Dar Julius, amicul, este ros de invidie, si nu de azi de ieri, ci de ani si ani. Se simte pus in umbra de faima-mi planetara, in materie de munte, in general, si de Fagaras, in special. Asa ca, ce-i trece prin cap stimabilului? Ia sa pandim noi un moment in care Gika este in imposibilitate de a veni la munte! Da, da, asta e solutia! Gasim momentul, ne alcatuim o gasca, facem super-traseu si-l ardem pe fraier unde-l doare mai tare, adica la reputatie! Pe cai!

Nu se stie cum, nebunul reuseste sa-l convinga pe Van, care-l convinge pe Tilica, iar Tilica il convinge pe Cosmin. Nu am nicio explicatie pentru aceasta turbare colectiva! Singura ipoteza care care-o pot avansa e ca pur si simplu si-a bagat dracul coada, dar, ca ateu, nu pot lua in serios astfel de ipoteze fantasmagorice. Partea buna e ca Julius nu a reusit sa convinga si alti oameni (Andronake, Jan, Grecku) in a-l urma in acest seppuku montan, dar partea rea e ca seppukul a fost fara finalizare. Nu zic, ar fi fost pacat de Van, Tilica si Cosmin, dar pe de alta parte, va dati seama cu cat ar fi mai buna o luma fara Julius, decat una cu Julius?!

Bun. Sa derulam filmul pe repede-inainte. Se imbarca toti patru in masina zarghitului, ajung pana sub munte, acolo sunt preluati de un salvamontist care-i urca, pe patru roti, pana la nu stiu ce altitudine, de unde au fost nevoiti sa dea din picioare. Si da-i, si da-i. Vremea era buna (din pacate!). Au trecut padurea, au iesit in golul alpin al muntelui Dara, unde-au dat de-o stana janghinoasa

si-au campat langa ea. Din motive care nu se cunosc, cei patru muschetari nu aveau destula apa la ei, iar stana nu avea izvor (lucru nemaiintalnit, admit). S-au trezit sambata dimineata, au luat-o la pas, si da-i si da-i, au ajuns la primul varf (nu ajunge nimeni aici, ca-i in afara traseului principal)

si-au mers mai departe. Mergand, a inceput distractia. Pentru c-au intrat in jnepenis. Si da-i, si da-i. O zi intreaga. Prin jnepenis. Numai cine a fost pe munte isi poate imagina, vag, prin ce-au trecut nenorocitii in ziua aia. Eu, personal, nu pot sa-mi imaginez. Si, de fapt, nici nu vreau : ce, sa patesc si eu una ca asta, cine stie cand ?! Asa se-ntampla daca iti pui mintea la treaba si-ti “imaginezi” fel si fel de chestii; pana la urma, ti se si-ntampla, pe principiul “Tu poti sa nu crezi in diavol, dar diavolul crede in tine!”.

Gluma s-a-ngrosat spre sfarsitul zilei, cand cei patru cavaleri ai apocalipsei au urcat un horn ingust si abrupt, incercand sa scape din jnepenis. Au scapat. Adica, dupa hornul ala nu mai era jnepenis, din fericire. Din nefericire, insa, dupa hornul ala nu mai era nimic. Prapastie in fata, prapastie in stanga, prapastie in dreapta, hornul in spate. Si se facuse prea tarziu sa se-ntoarca. Si n-aveau apa. Iar Dumnezeu isi intorsese fata de la ei, trimitand soarele la culcare.

Ce era sa faca? S-au gospodarit cum au putut, pe varful ala de un metru patrat, si s-au culcat sub cerul liber, inghesuiti unii in altii, sa-si tina de frig si de frica.

 

Van, care nu scapa vreo ocazie de-a o face pe eroul, s-a culcusit la o juma’ de metru mai incolo, intr-o adancitura, ca sa le-arate baietilor cat este el de dur, de doarme cu curu-n jos. Din pacate pentru el, Oscarul a mers la Tilica, dar de-abia dimineata in zori, cand au vazut toti cum dormise,

jumatate pe stanca, jumatate suspendat spre prapastie, dracul stie cum de n-a cazut de-acolo (regret obstesc!).

Apropo de trezit in zori, e-aici si-o poanta: niciodata, neam de neamul lor de muntomani, nu s-au urnit acesti lenesi la o ora atat de matinala ca in duminica respectiva (19 octombrie 2014, a se consemna pentru eternitate). Soarele nici nu se vedea inca, dar ei fusesera foarte sprinteni, coborau deja inapoi pe horn

si o luau frumusel la pas, manati de-o harnicie cu totul suspecta, dar mai ales de o sete devoranta, innebunitoare (care-ar fi fost chiar ucigasa, sa nu fi fost cele patru rosii storcosite din pachetul cu hrana al lui Julius. Rosiile alea i-au salvat, cica!). Norocul lor ca n-au dat de apa, ci de zapada,

iar butelia primusului nu era goala, cum se intampla cand e Andronake cu noi pe munte. Dar, asa cum spuneam, la tura asta nu poate fi vorba de niciun fel de “noi”, cu atat mai putin de vreun “Andronake”!

Restul expeditiei este istorie: au coborat, au ajuns la locul de intalnire cu salvamontistul, ala i-a dus pana la masina lui Julius, iar masina pana la Bucuresti. Toate bune si frumoase, dar cine este doctorul Martoiu? Si de ce si-a facut, in interbelic, o cabana?!

Enigma persista! Dar o voi dezlega, promit solemn!

Letonia 2014

Radeti ca prostii! “Ce, ba, ai fost in Letonia? Ha, ha, ce bou esti: nimeni nu merge in Letonia!”. Asta e tot ce stiti voi despre Letonia, romanilor destepti care esteti.

Da, am fost si mi-a placut foarte mult. Extrem de mult, ca sa fiu sincer: patru zile intr-un oras de poveste, fara niciun roman! Ce-mi pot dori mai mult, ca roman pursange?

Deci, pe scurt, pot spune ca Letonia e tot ce nu e Thassos. Sau Antalya. Sau Costinesti. Sau moastele sfintei Parascheva. Este paradisul romanifree. Dar sa trecem de la general la particular si sa nu mai discutam discutii!

Iata, am stat in aceasta frumusete de hotel

Ce, nu distingi niciun hotel in aceasta imagine? Nici nu ma mir. E-o fosta manastire, fondata pe la 1211, odata cu orasul Riga, si-amenajata ca hotel cu dependinte: trei baruri, un restaurant, vreo enspe magazine cu suveniruri din chihlimbar (despre astea nu prea am detalii; luati legatura cu nevasta-mea), plus o “gradina de bere”. Desigur, pot povesti despre aceasta ultima dependinta, dar doar daca mi se face cinste. De azi inainte, am decis: nu mai vorbesc gratis. Gata cu duhul blandetii!

De distrat, m-am distrat copios: am baut cantitati enorme de ceai

m-am tras in poze cu diverse papusi locale

am biciclit la disperare

iar cand mi-a fost foame, am luat o gustarica, la improvizatie

Amalia a avut si ea bucuriile ei, cum face de fiecare data: s-a indragostit de o vila din cartierul de fite al orasului, pe care-a botezat-o “Casa cu caine”

Si era foarte fericita, pana cand mi-a aratat-o si mie

Iar eu i-am stricat distractia, buninteles, explicandu-i ca inca nu s-a inventat cainele marsupial, deci dihania de pe casa nu e caine

S-a intristat foarte tare si s-a dus la mare. Unde era cat p-aci sa se simta bine, daca nu i s-ar fi amintit de pisicile lui Grecku

sau de Grecku in general

Asa ca a scurtat vilegiatura litorala si ne-am intors in Riga, luand trenul dintr-o Gara pentru Doi

In Riga odata reintorsi, am preluat comanda si am hotarat ca prioritatea zero este sa vizitam Muzeul Ocupatiei (1940 – 1991), unde m-am si fotografiat, dealtfel, intr-o baraca de gulag (reconstituita).

Cica intre 1940 si 1955, mai mult de un milion de letoni au fost deportati in Siberia, unde au murit aproape toti. Rusii aveau o boala groaznica pe ei, din cauza ca majoritatea populatiei letone sprijinise Rezistenta anticomunista (“Fratii padurii”). Cand zic ca “m-am” fotografiat, vreau sa spun ca am rugat niste domnisoare turiste sa apese pe declansator, pentru ca Amalia a refuzat categoric sa vada dovezile terorii ruse indreptate impotriva minoritatilor din URSS. Nici nu ma mir c-a refuzat. Anul trecut se distra prin Sankt Petersburg. Totul se explica. Misterele sunt hilare.

Inchei aici, nu inainte de a va da un hint despre cafeneaua Black Magic, unde m-am imbibat cu licoarea nationala letona, numita Balzams. Iata hintul:

Am spus ce-am avut de spus. Astept replica Amaliei, pe care-o voi publica tot aici, intr-o postare consecutiva.

Tramvai

Nimic nu m-a obligat să fac pe arboristul în Anglia, în afară de cele două nevoi fundamentale ale ziaristului: cea de subiecte și cea de bani. Nu discut aici despre nevoia de bani, ci doar despre România văzută prin ochii unui cvasi-căpșunar. Eu nu mă gândisem niciodată să-mi privesc țara printr-o astfel de ”lentilă” și n-aș fi putut avea acces la ea dacă nu trăiam nemijlocit alături de căpșunari, atât în timpul ”serviciului”, cât și-n rest; sper că rezultatul investigației să fi meritat efortul!

Pe cea mai joasă treaptă socială se află țiganul. În mod ciudat, cum să mă zic, într-un mod aproape marxist, nu etnia îl face pe cineva să fie țigan, ci felul în care își câștigă traiul: prostituția, codoșlâcul, cerșetoria, furtul, tâlhăria, micul trafic de droguri – acestea sunt activități pe care, prestându-le, devin automat țigan, indiferent de originea mea etnică. Invers, un etnic rroma care muncește ca zidar, să zicem, nu e considerat țigan; să nu mă întrebați cum funcționează logica asta, pentru că nu știu. Mă mulțumesc să povestesc. Când o să-ncep să și înțeleg, revin.

Pe treapta imediat superioară țiganului se află tramvaiul. Nu e un concept ușor de înțeles, dar ar putea fi descris așa: ”tramvai” este un bărbat care face o muncă de femeie, pe bani puțini. Probabil că tripleta medic-profesor-funcționar se încadrează cel mai bine la tramvaie, deși pot fi găsite și alte exemple: ziaristul, birocratul, vânzătorul, chelnerul, poetul etc. Toți aceștia suferă de două păcate fundamentale: se mulțumesc cu puțin și nu-și asumă riscuri fizice.

Următoarea ”stare” (état) în ochii omului simplu este el însuși, omul. El nici nu ”fură” și nici nu ”fuge de muncă”, cum fac țiganul, respectiv tramvaiul (prin ”muncă” înțelegându-se, desigur, munca manuală). Pe de altă parte, deși își asumă riscuri, el nici nu ”are noroc”, ca cei de pe următoarele două trepte.

Ajungem acum la șmecher. Mi-a trebuit mult efort ca să accept că sub acest nume sunt înghesuite două tipuri umane foarte diferite, din punctul meu de vedere: antreprenorul și mafiotul. Straniu, dar semnul egal e pus între un antreprenor care-și conduce afacerea proprie, navigând cum poate printre capcanele întinse de legi, de Fisc și de bănci, și un mafiot care conduce (sau face parte din) o rețea de intimidare și extorcare.

Cea mai înaltă treaptă socială este ocupată, în mentalul omului, de politician. Cumva, acesta e perceput ca un șmecher ce-a reușit în viață, înconjurându-se de un blindaj impenetrabil de bani și de relații, la adăpost de orice necaz sau catastrofă (în afară de boală sau moarte, desigur!). Ideea că un politician ar putea fi sărac (sunt unele exemple prin Vest) sau că și-ar putea da demisia de onoare, îi făcea să zâmbească pe băieții mei și să mă bată consolator pe umăr: ”Sigur că da, Mihăiță! Ia dă tu fuguța de adu bidonu’ ăla!”.

Țigan, tramvai, om, șmecher, politician; iată o stratificare socială la care nu m-aș fi gândit niciodată, dar spre cinstea mea, nu s-au gândit nici alții mai deștepți. Dar cum să vezi lumea-n felul ăsta dintr-un birou, oricât de deștept te-ai crede?!

Arborist

Timp de trei luni, februarie – aprilie 2014, am lucrat ca arborist în Londra. Nu aveam niciun fel de experiență: într-o seară am primit un telefon, a doua zi eram în avion cu noaptea-n cap, aterizam la Luton pe la șapte și ceva, iar la nouă dimineața începeam prima mea zi de muncă. Primul șoc a fost echipamentul: pantalonii de arborist sunt groaznic de groși și de grei (în caz de accident, lama drujbei trebuie să rămână încurcată în pâsla lor, nu să ajungă la carne), iar ai mei erau fantastic de vechi, rupți și găuriți, arătau ca-n teatrul futurist. 

Casca nu-mi stătea bine pe cap (era veche și ea, îi lipseau rotițele de fixare), bocancii cântăreau enorm, iar vesta reflectorizantă avea fermoarul rupt. Am aflat ulterior că așa era înțolit fiecare boboc, prin tradiție, iar de greutatea bocancilor nu m-am mai plâns după ce o lamă de drujbă s-a oprit în bombeul de oțel al stângului, lăsându-mă cu același număr impar de degete la picior.

Munca fizică printre străini, dar alături de români, nu-i un subiect de primă pagină; totuși, din munca asta umilă au intrat în țară mai multe miliarde de euro decât a primit România de la Uniunea Europeană, așa că merită o liturghie. Dar, înainte de a descrie o zi obișnuită de lucru, poate c-ar fi bine să prezint echipa.

Pe cea mai înaltă treaptă profesională se află ”cățărătorul” (climber-ul), care-i creierul echipei. El decide cum se abordează lucrarea, el impune ritmul și el prioritizează sarcinile fiecăruia, nemaivorbind că face munca cea mai grea: el se cațără și taie. 

Drujba lui specială (topper-ul) e una dintre cele mai periculoase scule pe care le știu – cam toți cățărătorii suferă accidentări în scurta lor carieră, adică au tăieturi la mâini, la picioare, la față sau chiar la burtă. Întîmplarea face ca toți cățărătorii pe care i-am cunoscut la Londra, fie români, fie britanici, să se fi accidentat atunci când erau sus într-un platan. Pentru mine, asta nu-i mai mult decât o coincidență extraordinară, de tip ”Viața bate filmul”, dar cum cățărătorii sunt oameni foarte superstițioși, platanilor (London planes, pe limba locului) li se dusese buhul de piază rea: când lucra într-un platan, cățărătorul meu își făcea asigurări duble, și tot se mișca cu încetinitorul, iar jobul dura de trei ori mai mult. Nu conta, eram bucuroși de fiecare dată când nu se întâmpla nimic (până-n ultima zi a contractului, când s-a întâmplat; dar nu cățărătorului, ci groundsman-ului).

Groundsman-ul se află sub cățărător, la propriu. Echipat cu o drujbă mult mai grea decât topper-ul,

el face partea de tăiere de la sol, chestie care implică mai puțină tehnică, dar mai multă forță fizică; iată de ce groundsmen-ilor li se mai spune ”tractoare”. În teorie, un groundsman bun e cel care-și scutește climber-ul de toată treaba de la sol, ceea ce nu se întâmplă niciodată. Chiar și cu ajutorul celui de-al treilea (și ultimul!) membru al echipei de arboriști, care n-are nici măcar nume.

El este învățăcelul care stă pe lângă maeștri și încearcă să fure meseria din mers, timp în care trebuie să facă nu multe, ci foarte multe treburi mărunte, dar fără de care nu se poate: 

 

să toace resturile de crengi, să facă plinul de benzină și ulei, să strângă corzile de cățărare, să care echipamentul, să ascută lanțurile drujbelor, să grebleze frunzele, să curețe asfaltul de rumeguș cu blower-ul, să mute scara de la un copac la altul, să fiarbă cafeaua, să caute prin desișuri arborii marcați etc. Ați înțeles, desigur, că acest al treilea și ultimul membru al echipei eram eu.

Spre începutul lui martie, peste sudul Angliei s-au năpustit niște ploi teribile (ca-n fiecare an, dealtfel), care-au umflat râurile și-au făcut canalele să se reverse. Paranteză: înaintea de inventarea căilor ferate, râurile din nordul Londrei au fost legate într-o rețea imensă de canale (4.500 km!), pentru transportul mărfurilor în bărci și barje. În ziua de azi, canalele nu mai folosesc aproape la nimic, dar sunt considerate patrimoniu național și deci îngrijite cu mare atenție și mari, foarte mari cheltuieli. De multe ori, echipa noastră era trimisă spre aceste canale, pentru a debloca circulația bărcilor, atunci când copacii de pe maluri erau dezrădăcinați de furtuni și cădeau în apă. 

Așa s-a întâmplat și în vinerea respectivă: ne-am trezit mai devreme ca de obicei, adică pe la cinci fără un sfert, am mâncat repede și-n tăcere, am plecat cu camioneta noastră, iar pe la opt eram deja la vreo 150 de kilometri nord de Londra, unde Avonul ieșise din matcă. Un plop bătrân și trei mari coniferi (”tuie” li se spune în românește, deși nu e tocmai exact. Datorită climei, tuiele londoneze sunt copaci uriași, nu arbuști ca la noi) căzuseră în râu și amenințau să fie luați de curentul foarte puternic; ar fi făcut prăpăd în aval. Mă uitam ca prostul: cum să tragem noi ditamai monștrii pe mal?! Băieții, însă, erau netulburați. Și-au pregătit echipamentul, au râs cu poftă de mutra mea descompusă de frică, au dat jos chipper-ul din camionetă și s-au apucat de treabă (chipper-ul este un utilaj greu, pe șenile, cu care se toacă crengile).

Au ancorat plopul de mal cu toate corzile disponibile, în afară de două, pe care le-au legat de chipper, apoi s-au urcat pe trunchi, cu un curaj dement, tăind cu drujbele toate crengile din cale, de la bază spre vârf. Treaba mea era să scot la mal cu cârligul crengile luate de apele furioase: ”Vezi să nu cazi în apă, să te uzi la ciorăpei!”, îmi strigau băieții, prăpădindu-se de râs, în timp ce înaintau târâș pe trunchiul ce se zbătea turbat în curentul râului (nici nu mă puteam uita la ei, mi se făcea rău). Când au terminat crengile, au început să taie din trunchi, dinspre vârf spre bază, bucăți mici, cât să pot scoate eu din apă. Când trunchiul a devenit mai gros decât lamele drujbelor, au revenit la mal și-am încercat toți să scoatem trunchiul din apă, trăgând de corzi; era prea greu. M-au suit pe mine pe chipper, la comenzi, iar așa, cu utilajul turat la maximum, încet, foarte încet, trunchiul a fost urcat pe mal și tranșat în bucăți. Ce-am descris eu aici în 200 de cuvinte a durat trei ore și ne-a costat două corzi, din șase câte avuseserăm la început; plesniseră cele două legate de chipper. Le-am cârpăcit, înnodându-le, și-am trecut la prima din cele trei tuie.

Am terminat treaba abia pe întuneric, la lumina farurilor, dar asta după ce însuși managerul firmei a venit cu mașina lui, tocmai de la Londra, să ne mai aducă un set de șase corzi (ale noastre se făcuseră praf). Nu mint și nu exagerez: la ultima tuie a pus mâna pe drujbă și managerul, așa înțolit cum era, cu blugi și cu geacă de fițe. Chipper-ul nu mai avea motorină, drujbele nu mai aveau benzină, ne-a adus el două bidoane, plus mâncare și un termos cu ceai fierbinte, că ne terminaserăm demult pachetele de-acasă și eram, binențeles, uzi și înghețați ca niște șobolani. 

Atunci am înțeles că termenul de ”urgență” chiar are un sens în mintea britanicilor, dar mi-a scăpat altceva, și anume că managerul nu avea de ales. Arboriștii localnici lucrează bine, sunt profesioniști (de la ei au învățat și-ai noștri meserie), dar programul lor e de la șapte dimineața la două după-amiaza, niciun minut în plus; echipelor de români, însă, putea să le ceară orice, și chiar le cerea. Dar avea grijă ca echipa să primească de fiecare dată ”prima de urgență”, ceea ce ne-a făcut pe noi să-l respectăm, iar pe el să aibă o armă secretă la negocierile cu patronii: era singurul manager care putea să spună ”Se rezolvă!” atunci când firmei i se propunea vreo urgență imposibilă. Uite-așa se fac punțile între Est și Vest!

Dacă mă gândesc acum, pot să afirm următoarele: mi-a crescut stima pentru oamenii țării mele, dar mi-a scăzut stima pentru mine însumi; Winston al lui Orwell avea dreptate (”If there is hope, it lies in the proles”); am trăit și am lucrat ani și ani în București, lustruind cu fundul scaunele din multe agenții și redacții, dar nu mă gândesc niciodată la vreuna din ele; n-am stat decât trei luni în Londra, între proli, dar când îmi amintesc de glumele din yard, de mirosurile de talaș, motorină, chipping, pământ, ploaie, gaz de eșapament, ulei de drujbă, bocanci uzi și ceai cu lapte, mi se face dor, pur și simplu. Nu știu alt cuvânt pentru asta. Dor.

Nea Cata si Oana Nastase

In primul rand, trebuie precizat ca acest text a fost urcat pe net abia dupa ce-a fost amendat atat de Nea Cata, cat si de Oana Nastase. Deci, daca vi se pare ca suna cam ciudat, nu v-apucati sa dati vina pe pianist (“Face si el ce poate!”), ci pe cenzori. Vrem, nu-i asa, democratie, dar nu pentru catei!

In al doilea rand, Oana Nastase a existat cu adevarat, nu este o creatie fantasca a creierului meu bolnav. Nu numai ca Nea Cata poate confirma; dar chiar si-n ziua de azi exista cineva cu acest nume (Oana Nastase), o oama ca toti oamenii, cu job, probleme, familie, rate la banca, copil la gradi, enfin. Nu despre aceasta Oana Nastase vreau eu sa scriu, ci despre acea legenda a fabulosului deceniu (1985 – 1995), pe care am avut straniul privilegiu de-a o cunoaste.

In al treilea rand, subliniez ca respectivul “straniu privilegiu” nu i-l datorez lui Nea Cata, ci jocurilor intamplarii. In ce-l priveste, Nea Cata a facut eforturi uriesesti ca eu sa n-o intalnesc pe Oana Nastase, probabil ca razbunare pentru Ghijasa: ai tinut Ghijasa secreta fata de mine, Nea Mihaita? Bun, o tin si eu pe Oana Nastase secreta fata de tine, na!

Dar s-o iau cu inceputul. Prin 1987, Nea Cata si cu mine eram colegi de liceu la Creanga, iar profa de lucru manual (“tehnologie”?!) era o inginera, una Cruella, care suferea de semipareza; nu arata prea sexi, biata femeie, de aici si porecla. La ora ei, o gasca mica, dar compacta, se hlizea de zor in fundul clasei, iar la una din poantele lui Nea Cata, toti cinci izbucnim in rasete behaite, specifice ingratei varste de 15 ani (vocea in transformare, etc). Cruella se-ncordeaza sa se autoconvinga ca noi radem de infirmitatea ei (si reuseste) asa ca: “Buzea! Herbei! Dragan! Borsova! Dan! La tabla!”. Evident, toti primim nota doi, de care ne-a durut in cur: auzi, am luat doi la “lucru manual”! Vai, ce drama!

Dupa care lucrurile au cam scapat de sub control: 1987 a devenit 1988, pe noi ne astepta examenul de treapta (asa era atunci, “Treapta I” si “Treapta a II-a”), iar Cruella nu ne scotea din doiuri. Se apropia sfarsitul clasei a zecea si noi tot abonati la “doi” ramaseseram, dar acum eram doar patru: numitul Borsova, un smecheras fara pereche, reusise sa se linguseasca pe langa Cruella si fusese radiat de pe lista neagra. Au intervenit parintii nostri: “Tovarasa profesoara, mai ascultati-i o data, dati-le o sansa!”. Cruella ne asculta: “doi” la toti! Era nasol, parintii intervin iar, de data asta in forta (“Nu se poate-asa ceva!”), Cruella ne da lucrare scrisa, sa nu zica nimeni ca ne persecuta, dupa care ne anunta sagalnica: “Baieti, s-a spart gheata! Ati luat cu totii nota patru!”.

Sincer, nu-mi amintesc cum s-a terminat aventura “manuala” pentru mine si pentru Herbei, dar Nea Cata si-a luat actele de la secretariat si-a dat treapta a doua la Sincai. Psihologic, a fost echivalentul deciziei de expatriere, daca pastram proportiile varstei si ale mediului (voi, cei care-ati emigrat, poate c-aveti o mai buna intelegere a faptului); lui Nea Cata nu i-a fost deloc usor. In ce-l priveste pe Dan, el a gasit un mod foarte personal de a depasi “impasul Cruella”, dar mai bine il las sa povesteasca singur, ca-i un povestas innascut.

Ei bine, cu cine-a nimerit in clasa “expatul” Nea Cata, la Sincai? Ati ghicit. Vine dupa prima zi si-mi zice, misterios: “Ba, Nea Mihaita, fii atent la mine: sunt in clasa cu Oana Nastase!”. Eu ma uit la el ca oaia, c-o privire etern-mioritica (“Si?!”). Asa incepe legenda Oanei Nastase.

Pentru ca, pe parcursul ultimilor ani de liceu (’88 – ’89 si ’89 – ’90), Nea Cata m-a terorizat cu Oana Nastase cum nu m-a terorizat nimeni, niciodata: ba, dar cat de misto e Oana Nastase! Ba, dar cat de tare e Oana Nastase! Ba, dar cat de speciala e Oana Nastase! Ba, dar cat de peste fire e Oana Nastase! Simteam ca-nnebunesc, vedeam OZN-uri in miezul zilei, de vreo doua ori era sa ma calce tramvaiul, nu mai ieseam la fotbal, neglijam chiar si sa-l bat pe Caloto, ce sa mai, incepeam sa cedez sub presiune. La orice intrebare de-a mea, oricum o formulam si-o rasuceam (“Dar ce face asa de nemaipomenit?”), Nea Cata imi replica superior, de la inaltimea lui de coleg al legendei: “N-am cum sa-ti explic!”. Am schimbat tactica si-am inceput sa ma milogesc de Nea Cata sa mi-o arate si mie, doar atat, sa mi-o arate, de la distanta. Nea Cata a reflectat profund si a produs urmatorul raspuns, pentru care n-am de gand sa-l iert vreodata:

“Neee… nu ti-o arat, ca mi-o strici!”.

Daca asta ar fi fost tot, Oana Nastase ar fi ramas o simpla fantasma a “ferestrei de sensibilitate” din timpul anilor de liceu, nimic mai mult. Un fel de “Sburatorul” la feminin, o shtima (a pixie, cum se mai zice-n Limba Lumii), dar iata ca soarta a vrut altfel: candva, prin ’93 sau ’94 (oricum, inainte de armata), hop ca Nea Cata e-atacat cu pupaturi pe strada, moa-moa, ce mai faci, Cataline, bine, si eu tot bine, ma bucur ca te-am vazut, asemeni, pa, pa. “Cine era persoana?”, intreb si eu ca prostul. “Cine, aia?”, zice Nea Cata. “Oana Nastase”.

M-a-nghitit pamantul! Pentru ca eu o cunoscusem pe Oana Nastase in 1987, cand Nea Cata era taune, habar n-avea de nimic (“Uite, mama, militarii!”). Dar de unde sa fi stiut eu cum o cheama?

In vara lui ’87, ca proaspat absolvent al clasei a noua, am fost recompensat de regimul comunist cu o “tabara PTAP”. Adica regimul mi-a furat cateva zile din viata si din vacanta, ca sa ma inchida in internatul liceului IMGB din extremul sud al Bucurestiului, unde, alaturi de alti napastuiti din cateva licee, am deprins tainele pasului de defilare, al salutului paramilitar, al aruncatului grenadei defensive, al tarasului si al mersului piticului. Tabara era condusa de niste activisti de partid, relativ tineri, fara pile (oricum, nimeni din tabara n-avea pile, c-altfel n-ajungea acolo!), ajutati de-un repetent de la liceul 27 (actualul liceu “Octav Onicescu”), un gigant cunoscut tuturor sub porecla de “Cocaru”. Porecla o are si acum, dealtfel, dupa aproape 30 de ani de puscarie (din “etern repetent” a devenit “etern recidivist”, un traseu previzibil pentru un violator). Noi toti peatepistii aia, mucosi ca mine, activisti, cocari, toti, eram fascinati de una dintre fetele din tabara, dar niciunul nu indraznea sa-i faca avansuri. Nici macar numele nu i-l spunea nimeni: era “ea”, atat. Si toata lumea stia despre cine era vorba.

Oana Nastase era de statura mijlocie, cu parul foarte lung si negru, cu corp frumos, de copil crescut in comunism, in foame. Dar nici vocea ei, nici privirea nu erau de copil. Nu stiu sa descriu o voce, nu exista cuvinte pentru asta, ce-as putea da din taste? “Usor ragusita”? Scartz! “Invaluitoare”? Laba! “Dominatoare”? Hai ca-n stilul asta ma las de scris si m-apuc de platforme-program! Ceea ce vreau sa spun e ca vocea Oanei Nastase nu era vocea unei adolescente de 15 ani din fundatura comunista zisa “Romania”, ci vocea Jessicai din Dune, vocea Missionariei Protectiva, vocea imparateselor Irina sau Theodora, vocea celei care a trait totul, care a vazut totul, care a luat decizii si care a ucis. Cu vocea aia putea sa dea o lovitura de stat, n-avea decat sa ordone PTAP-ului sa-i aduca capul lui Ceausescu pus pe-o tava – si ordinul se executa! Nu stiu cum functioneaza asa ceva, n-am nicio idee. Probabil ca Forta era foarte la ea acasa in corpul Oanei Nastase. Nu stiu, zic si eu.

Dealtfel, nici nu-si folosea vocea, n-avea nevoie: odata, la o instructie, marele Cocaru a ragait si s-a scarpinat la pula, ca sa ne impresioneze cu nemaipomenita lui duritate de puscariabil. Oana Nastase s-a uitat la el, o singura data, scurt. De-atunci, Cocaru n-a mai facut niciodata asa ceva in prezenta ei. Buninteles ca s-a razbunat pe noi, piticii, pentru umilinta asta: seara ne-a facut program de “taras” pe sub paturile din dormitor, dar s-a indurat totusi sa ne lase sa dormim in paturi, nu sub ele, dupa ce i-am dat toti banii pe care-i aveam la noi. Dar, cum spuneam, asta-i alta poveste, pentru alta data.

p.s. 1: “PTAP” inseamna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei. Nu stiu ce cauta Oana Nastase acolo si nici cum a reusit Nea Cata sa fenteze tabara aia. Poate ne spune chiar el!

p.s. 2: in urma unei mature deliberari interioare, Nea Cata s-a decis totusi sa transeze chestiunea, oferind acest jignitor raspuns:

Bre Nea Mihaita... problem! Ceea ce era doar o parere, acum mi se confirma! Esti amnezic rau! Ai uitat ca am fost impreuna in tabara aia la IMGB? Ai uitat cat taras am bagat impreuna? Cate grenade am aruncat cat mai bine, ca sa nu ne ducem dupa toate celelate aruncate de cei care ne intreceau? Ai uitat cata pasta de dinti ne-am spalat de pe pula, ca intrau alde smecherii mai mari noaptea cand dormeam si ne aratau ei “poante” cu bibani? Aoleo... ce ma fac eu cu tine? Ai uitat cate filme despre spionajul american ne puneau ofiterii de la informatii, de ne cacam pe noi de ras? Huo! Ce voiai sa zici, ca m-am fofilat, c-am fost pilangiu si am tulit-o?! Baiete, fusei acolo, atunci am cunoscut-o si eu pe diva, asa ca m-am bucurat si mai tare cand am emigrat la Sincai si-am picat cu ea in clasa!

Sa-ti mai zic una: nu am fost de fata cand s-au reunit colegii de la Sincai, pentru ca un labagiu nu m-a anuntat si pe mine de intalnire (de oftica... deh, ce sa fac daca sunt popular?). Cine crezi tu c-a fost singura persoana care, cu vocea ei cristalina, sculatoare, a intrebat de ce lipseste Cata Dragan? Ai ghicit, era ea, irepetabila Oana Nastase, eternul vis pierdut al lui Nea Mihaita!

Si-ai mai uitat o expresie care-a fost ani de zile un leit-motiv de distractie si care-ti apartine: atunci cand ne-am intalnit cu ea pe strada si m-a pupat de salut, ai avut o replica memorabila, miortaita cu curaj in directia superbei siluete care se indeparta:

 “Si pe mine, si pe mine, si pe mine!”.