Masivul Păpușa (III)

Am urcat, am urcat bine în prima zi de traseu. De la Casa Rim din Lerești am mers cu mașina până la cabana Voina, am lăsat mașina în parcare și am apucat-o în sus, mai întâi pe drum forestier și apoi am făcut stânga, pe costișă, pe traseu adevărat. Pădure de conifere, urcușul destul de greu, de pieptiș. Ne mai opream din când în când dar foarte scurt, așa, de-o gură de apă: dacă te oprești din efort e aproape la fel de rău ca atunci când te supralicitezi de la bun început și urci într-un ritm prea susținut pentru puterile tale (te epuizezi repede și creierul începe să dea comenzi aiurea, de tipul „Am obosit” sau „Hai repede la bere”). Cred că nu ne-a luat mai mult de două ore să ieșim din pădure în golul alpin, dar s-ar putea să mint: de multe ori, amintirile propriilor succese sunt umflate până la jenibil – încerc să evit această capcană, mă străduiesc, dar nu garantez!

Golul alpin de sub Păpușa e neobișnuit de abrupt. Am mers încet, fără pauze însă, până am ajuns la izvorul de creastă pe care îl știam din vara lui 2000. Între timp mai apăruseră niște „îmbunătățiri”: debitul izvorului scăzuse, dar fusese amenajat un bazinaș cu țeavă, așa că acum era mult mai ușor să-ți umpli bidonul decât atunci. Plus troițele care sunt mai nou peste tot, în orice munte: „Această sf cruce pentru pomenire este ridicată de Mihai Lufu” scria pe una, iar pe cealaltă nu mai știu ce scria. Ploaia stătea să vină, până pe Păpușa mai aveam de mers o oră țeapănă. Ce era să facem? Am coborât spre refugiul Găinațu, sperând să-l mai găsim în picioare după atâția ani, deși nu speram prea mult.

România ne-a făcut bucata: nu numai că Găinațu era acolo, dar e acum complet refăcut, utilat, cu priciuri curate, cu o masă, două scaune, sobă, câteva provizii elementare, neperisabile, cu ușă bună, zdravănă, care se închide bine cu un zăvor simplu (la cele mai multe refugii, ușa este o problemă majoră: fie nu se închide, fie nu se mai deschide). Au fost câteva picături, dar ploaia părea să mai ezite, așa că n-am zăbovit ci am coborât în continuare spre liziera pădurii, grăbiți dar atenți (la coborâre se întâmplă cele mai multe belele). RL, tovarășul meu de drum, era ciudat de tăcut. Mi-a explicat: „Aici am futut eu, în ’91, nu știi tu. Atunci era foarte murdar, era o jale. Dar nu-mi păsa, că eram tânăr. Acum e curat degeaba”.

***

Urcam spre vârf, spre Păpușa; RL și cu mine, ăștia eram. O gașcă mică, dar compactă; mică, dar unită; mică, dar haioasă! Mai exact, individul trăncănea fără încetare, în timp ce eu mă câcâiam să-mi reglez ritmul respirației, că m-am îngrășat fără măsură de când m-am mutat în Belgia. Fac o paranteză: acronimul „RL” vine de la Reputatul Leneș (ceea ce amicul chiar este), dar poate fi citit și ca poreclă: Rele. Pentru că omul este băiat bun, dar bun numai la rele. Am închis paranteza!

Treceam pe lângă cabana Cuca, dar nu ne-am oprit, că n-avem treabă acolo. Eu eram în față: „Ai făcut poză?”, îl întreb peste umăr. „Făcut, făcut, nu te fute pe tine grija aia”, îmi răspunde miezul, în stil neaoș (am cam uitat românismele pure și dure, trebuie să vin mai des prin țară). Îl întrerup din trăncăneală și-i spun, așa pe scurt, că dorm prost și am coșmaruri de când nu mă mai duc la sală, așa că să aibă grijă cu nervii mei, să nu-i întindă prea tare că plesnesc, și nu e bine. Maniacul a înțeles complet aiurea ce-i spusesem și s-a lansat într-un fel de amintiri de tinerețe – dacă am priceput eu bine, că bălmăjea, sărea de la una la alta etc – de pe vremea când suferea EL de coșmaruri („Alea sunt coșmaruri, mă, ce ai tu? Un căcat ai! Să vezi ce coșmaruri aveam EU, băbăiatule”), și cum s-a nimerit odată să doarmă chiar la Cuca, într-o seară când l-a prins vremea rea la coborâre, pe înnoptate. Cum, necum, s-a nimerit că nu exista picătură de băutură în toată cabana (WTF?!), așa că nenorocitul de Rele n-a avut de ales, s-a dus la culcare pe trezie; era convins fie că nu va putea să adoarmă (pe vremea aia nu putea să adoarmă treaz, dar nici beat mort, el zice trebuia să fie „între și între”), fie că va adormi și va avea obișnuitele coșmaruri. Ceea ce s-a și întâmplat. A adormit și-a intrat în visele lui nenorocite. Numai că de data aceea, a reușit să se trezească printr-un efort de voință, fix în mijlocul acțiunii, spunându-și: „Ăsta e un vis”. A mers, iar de atunci a scăpat de ele; ori de câte ori îl mai apuca vreunul, se trezea încă de la început și ulterior putea readormi. Eu, isteț. În timp ce-l batgiocuream pe guraliv, am băgat la cap metoda și am început s-o aplic, odată reîntors aici în Belgia. Merge ca unsă!

p.s. poza asta nu e aia. Mă mințise: n-a făcut niciuna. Am găsit la alt amic.

Masivul Păpușa (II)

Adevărul este că pensiunea NU este în masivul Păpușa, ci în Lerești, în partea dinspre Câmpulung a Lereștiului. Pentru cine nu știe, Lereștiul ăsta e unul dintre cele mai lungi sate din țară și pare clar delimitat: partea dinspre munte e zona romă a localității, iar partea din aval (dinspre oraș) e locuită de români. Eu tăceam din gură, că eram furios, dar amicul (RL – Reputatul Leneș) tot măcănea din guriță: „Băi, băiatule... ce s-a schimbat Lereștiul! Au ieșit țiganii din bordeie... ia uită-te la ei!”. Ca să vedeți cum oamenii se încurcă în cuvinte! Una voia el să spună, alta înțelegeam eu. RL a făcut armată grea în Câmpulung, la una din UM-urile de acolo; l-au încorporat în toamna lui 1989 și a băgat șmotru groaznic până la Revoluție și puțin după, da’ groaznic! „Și acum mai am coșmaruri”, zicea el și-l cred. Mi-a povestit doar câteva „faze” din stagiul lui militar și se-ncrețea carnea pe mine ascultându-l, că soldat am fost și eu, dar soldat de plastilină în comparație cu el: am servit între octombrie 1996 și aprilie 1997, mi s-a părut greu dar mâncam căcat, că ce-am făcut eu a fost un fel de all-inclusive – dacă folosesc ca termen de comparație milităria făcută de RL în ajun de Revoluție (apropo, pe vremea aia RL nu era nici reputat, nici leneș, că n-avea cum. Ofițerii lor de-acolo era câini, erau niște sadici psihopați, bucuria lor, sensul vieții lor era să-i chinuie pe teriști, pe cei de la Termen Redus, viitorii studenți. C-așa era pe vremea lui Nea Nicu: întâi armata și pe urmă facultatea. Vai de viața celor care au apucat sistemul ăla!).

Dar ce voise el să spună: la un moment dat au fost duși într-un marș forțat de la ei din cazarmă până la poligon ce se afla dincolo de Lerești, undeva între sat și lacul Râușor; cât au mărșăluit prin zona românească n-a fost cine știe ce, dar când au intrat în zona romă era ca și cum ar fi căzut de pe planetă. Cocioabele în care trăiau romii erau din cu totul alt film. Ei, soldații, băieți tineri, se uitau cu gura căscată, nu mai văzuseră așa ceva, nu puteau crede că în maghernițele alea trăiesc oameni, dar au fost nevoiți să creadă: din ele a năpădit pe coloana lor de marș o puzderie de copilași și de câini. Copiii cerșeau iar câinii lătrau, nebunie… acum, însă, Lereștiul rom arăta aproape normal. Case ceva mai sărace, dar case. Lumea, la porți. Când RL a zis „Au ieșit țiganii din bordeie”, eu la asta am crezut că se referă.

***

Mergeam cu mașina prin Lerești, de la coadă la cap, adică din amonte spre aval, căutând cazare și dând vina unul pe altul: la Ursulețul nu găsisem, la Voina nu găsisem, la Silva nu găsisem, la Cristina nu găsisem, la Montaneta nici atât, iar acum ne tot îndepărtam de „masivul Păpușa”, pe care avuseserăm noi de gând să facem trasee peste trasee. Cort n-aveam, veniserăm chitiți pe babalâceală, nici măcar rucsaci mari nu ne luaserăm, doar d-ăia mici de tură; iar hainele ni le aduseserăm în trollere! Doi moși cu trollere puse într-un portbagaj de mașină scumpă, ăștia eram. Altfel, tot cu mințile din 1993, când ne-am cunoscut: ne înjuram ca toți dracii, în hârjoana aia tipic masculină care e cam 40% din farmecul unei ieșiri cu băieții la munte (aici este, dealtfel și unul dintre motivele pentru care eu îl fac „prost” pe RL – Reputatul Leneș – de atâția ani: el susține în continuare, ca un tâmpit, că ar fi frumos să luăm cu noi și gagici. E impermeabil la orice argumentație rațională. Și căpos: de câteva ori a adus gagici în expediții. Fără excepție, inițiativele lui dobitocești s-au dovedit a fi dezastruoase).

Orice om cuminte se duce la cârciumă, că acolo bate inima satului, a oricărui sat din România (și, de fapt, din lume). A oprit RL mașina în dreptul unei babe de pe băncuța de la poartă, eu am coborât geamul și-am luat-o cu „mamaie”, iar în cele din urmă babușca a dat din ea informația esențială: cârciuma lui Nea Sterică era pe dreapta, la vreo doi kilometri mai jos. Culmea că informația s-a dovedit exactă: am oprit în fața stabilimentului și i-am salutat prietenos pe cei trei consumatori de dimineață, profesioniști parcă desprinși din Las Fierbinți. Am întrebat de Nea Sterică. Ne-au zis că nu e, dar putem vorbi cu nevastă-sa. Bună și nevastă-sa! Doamna lui Nea Sterică avea pe mână atât terasa la care beau ăștia, cât și un bar cu păcănele (plin de tineri fără treabă, care „băgau în aparate” – miercuri dimineață, cu vreo oră înainte de prânz!), plus un magazin cu de toate, ușă-n ușă cu barul. Am întrebat, delicat, de cazare. „Păi, stați la mine!”, ne-a zis ea. „Ce, la mine nu e bine?”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Păi, și Nea Sterică?”, am întrebat. „E la bancă”, ne-a explicat dumneaei, „că azi e zi de plăți. Da’ pe camere vă duc eu, că și eu am chei”. A rezultat ulterior că în spatele micului complex comercial, Nea Sterică ridicase și o pensiune dichisită, pentru d-aștia ca noi. Am luat două camere, am stat ca-n puf, seară de seară am făcut grătar. Berile au curs ca Crișurile!

Masivul Păpușa (I)

Despre cum n-am dormit eu la Ursulețul s-ar putea scrie o nuvelă, un volum de proză scurtă sau măcar un scenariu de film, dar voi fi scurt: de prost. Dacă aveam creier în cap cât o muscă de hoit, nu mă încredeam în promisiunile unui român din București; așa, însă, nu m-am ales decât c-o nenorocită de învățătură de minte. Cine-o face ca mine, ca mine să pățească; anul trecut, prin noiembrie, discutam cu nevasta: nu și nu, că în august 2021 eu mă duc pe munte orice-ar fi. Ea, cu bun simț: păi, cu pandemia ce facem? Eu de colo: las’ că trece! N-am mers chiar pe „filiera Trump” („O răceală mică”), dar nici departe nu eram: dorul de munte mă orbea, îmi întuneca judecata și așa fragilă. Belgia e o țară bună, n-am nimic de zis, doar că n-are munte; mie nu-mi ajung Ardenii nici pe-o măsea, îmi trebuie ceva serios! Așa că nevasta, înțeleaptă, a cedat: mi-a luat bilet de avion pentru august 2021 și a zis un scurt „Dumnezeu cu mila”. Na beleaua, că așa a și fost! Am mulți prieteni munțomani în țară, dar l-am ales pe cel mai leneș. Motivele sunt clare: n-am chef (nu mai am, mai exact), de hărnicei d-ăia care să tragă de mine în faptul dimineții, „Hai scoală, hai pe traseu, hai să ieșim în gol alpin până la 10:01 precis”; nu, domnule! Vreau să dorm și eu ca omul, să încalț bocancii abia după un ceai fierbinte și-un mic dejun legumit, că milităria mi-a ajuns, mi-a ieșit pe nas! Ergo: l-am sunat pe RL (Reputatul Leneș) și am stabilit cu el planul de bătaie, adică masivul Păpușa și traseele pe care urma să le facem. Omul a fost la înălțimea propriei sale legende și a propus să luăm cazare la Ursulețul, care este cabana (mă rog, pensiunea) cea mai sus plasată pe Valea Bătrânei (e chiar la confluența pârâurilor Cuca și Bătrâna), ceea ce ne-ar fi permis să economisim timp. Adică să plecăm pe traseu mai târziu decât am fi plecat având cazare la cabana Voina, de pildă (punctul clasic de plecare pentru masivele Iezer și Păpușa). Planul era perfect, era magistral. N-a funcționat. RL a făcut el o „rezervare” la Ursulețul, adică a vorbit la telefon cu cineva al cărui nume nu l-a reținut, iar ăla i-a zis că „Bine, bine” și nu i-a cerut avans. Am parcat mașina în fața intrării și ne-am dus să ne cazăm: oha, rezervare. Când ieșeam, în pensiune intra o trupă de adolescente splendide, cu două însoțitoare cam de vârsta noastră: „Suntem instructoarele de la tabăra de dansuri! Păcat că plouă și că nu prea avem băieți”.

***

Am povestit deja cum am rămas fără cazarea de la pensiunea Ursulețul și cum ne-am întors cu cozile între picioare la Voina, acolo unde se termină asfaltul (între Voina și Ursulețul e drum forestier, a cărui stare proastă chiar ne-a uimit la început). Ce era să facem? Am lăsat mașina în parcarea din fața cabanei și am intrat ca să întrebăm de cazare. Cum am întrebat noi, așa ne-a întrebat înapoi și fata de la recepție: „Aveți rezervare?”. Noi, din colț în colț: păi, să vedeți... în mod normal am fi avut, dar, cum ni s-a întâmplat o chestie... ceva neprevăzut, vă dați seama... până la urmă, ce mai calea-valea... n-avem! Fata a zis că, după câte știe ea, nu există nicio cameră liberă, dar dacă venim peste câteva „minuțele” vom putea vorbi cu șefu’ care deocamdată doarme, că e obosit frânt pentru că azi-noapte „a avut grup”. Amicul ăsta și cu mine, doi golani bătrâni, numai la pornache ne gândim, dar ne-am abținut, deși puhoiul de glume porcine era acolo, amândurora ne veniseră aceleași blestemății pe limbă. Ce era să facem? Am ieșit la o plimbare, nutrind marile speranțe. Că șefu’ își va face somnul de frumusețe, că se va trezi bine-dispus și ne va da o cameră. Voina e o cabană mare, chiar mare.

Am luat-o în sus pe firul apei, pe Râul Târgului (care e pentru Câmpulung ce este Sena pentru Paris, dacă-mi e permisă comparația și iată că-mi e), iar la confluența Bătrânei cu Cuca am luat-o la dreapta, pe Valea Cucăi. N-am apucat să dăm prea mult din picioare că ni s-au înfundat bocancii în noroi, într-un noroi fals, pe care îl cunoaștem prea bine... noroi ca ăsta nu era pe vremea noastră. Noroi de șantier, de „amenajare”. Așa se cheamă când un râu de munte e capturat în băgat într-o țeavă: la suprafață rămâne un fir slăban de apă, care uneori vara seacă de tot, iar la marile ploi de primăvară se face torent, iar râul adevărat curge în subteran, prin țeava ceea care îl scoate departe, în vale, după ce-l trece printr-o microhidrocentrală „ecologică”. Evident, toată viața acvativă a fostului râu își pierde habitatul, adică moare. Așa o fi ecologia de secol XXI, ce să zic. Pe vremea mea era altfel.

Muncitorii erau în pauza de masă. Au terminat-o în timp ce noi ne plimbam și au repornit utilajele: zgomot ca-n iad, nu se mai înțelegea om cu persoană. Ne-am întors la Voina, ne-am descălțat la intrare (bocancii!), am întrebat de șef, iar fata ne-a răspuns: „Nu-i aici, îmi pare rău, dar mi-a zis mie ce să zic: n-avem!”.