vineri, 18 decembrie 2009

Inglorious Basterds


Ca să nu mai rămân repetent şi anul acesta, hop că m-am dus şi eu la film: la mall, mânca-ţi-aş leafa! Păi ce, numai alţii să se frece cu neamul prost?!

Care-am văzut ultimul Tarantino, Inglorious Basterds, că de ăsta vorbeşte toată lumea, cică e filmul anului 2009 pentru România, la categoria ”filme străine” (la alea autohtone se pare c-o să iasă ”Poliţist, adjectiv” al lui Porumboiu). Aşa că m-am dus şi io, na, aşa, să vă intre apă în galoşi!

N-am să vă povestesc filmul, că nu e treaba mea. Dar am să vă zic două sau trei impresii sau, mai exact, reacţii pe care mi le-a indus filmul:

unu, marea indignare pe care am simţit-o pentru că ”ăia bunii” (Brad Pitt, the Basterds, etc) i-au numit tot timpul pe soldaţii germani ”nazişti”. Pe câte ştiu eu, naziştii erau un partid politic, şi nici vorbă nu poate fi că soldaţii germani să fi fost cu toţii membri de partid: unii erau, dar foarte puţini, o minoritate absolută. Păi nici mulţi generali germani nu erau membri NSDAP (National Sozialistischen Deutschen Arbeiter Partei), darămite imensa masă a trupei! Când am auzit prima dată acea declaraţie a generalului Lebed (“Tricolorul este steagul fasciştilor români“) am pus-o pe seama prostiei tipic ruseşti. Se pare că prostia tipic americană nu e cu nimic mai prejos. Sau cel puţin legile marketingului, “spune publicului ce vrea el să audă“!

doi, marea ruşine pe care am resimţit-o pentru faptul că m-am lasat manipulat cu atâta uşurinţă. Deşi filmul este o ucronie cap-coadă, apar câteva personaje istorice reale (Goering, Goebbels, Hitler, etc), plus unele inventate de Tarantino (fostul sergent Hugo Stiglitz, de exemplu). Aşa că primul lucru pe care l-am făcut, odată întors acasă, a fost să frec netul în căutarea lui Stigliz, fiindu-mi jenă că eu nu auzisem de el până atunci. Bunînţeles că n-am găsit nici un fel de Stiglitz, care nu a existat niciodată. Totuşi, eu m-am lăsat ca fraierul păcălit cu unul dintre cele mai vechi trucuri din lume, ”nu iese fum fără foc”, sau, în versiune Tarantino, ”ştiu că minţi, aşa că te cred pe jumătate”. Mare dobitoc mai sunt! Ăia de la SNSPA (fosta academie a partidului comunist, ”Ştefan Gheorghiu” – precizare pentru cei mai tineri) au stricat orzul pe gâşte încercând să-nveţe manipulare pe unul ca mine. Tolomac din fire, domnule!

trei, şi cu asta închei, marea simplitate cu care Tarantino îşi construieşte filmul: nici o şmecherie, nimic imprevizibil. Inglorious Basterds este un Tarantino pur şi simplu, fără nici o treabă cu the second world war. Dacă ar fi să găsesc vreun şpil, aş zice că: în Germania cifra ”3” se indică ridicând degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu, iar ”în restul lumii” ea se indică ridicând arătătorul, mijlociul şi inelarul.

Şi de la un asemenea răhăţiș Tarantino realizează un film pentru zeci de milioane de spectatori! Csf, ncsf: băiatul ăsta e cineva.

joi, 17 decembrie 2009

Leonce şi Lena



Iar am fost la teatru ca să mă fac deştept. De data asta, însă, n-am avut noroc: am intrat la piesă bou şi am ieşit vacă. N-am înţeles nimic, adică.

Pe scurt, piesa (Leonce şi Lena) mi s-a părut o tâmpenie cap-coadă, ”fără noimă” e puţin spus. Am fost absolut convins că e scrisă de vreun rus, după cât e de idioată, dar m-am înşelat amarnic: e scrisă de-un neamţ. Care cică e considerat un foarte mare geniu acolo în Nemţia lui, care dacă n-ar fi murit de tânăr (la 24 de ani, ăsta da, ghinion!), ar fi ajuns un al doilea Goethe. Se poate. Mie şi Goethe însuşi mi se pare cam tâmpiţel, aşa că ce să mai zic?!

Poate vă aşteptaţi să vă povestesc ”acţiunea” – gre-şit! N-am să povestesc nimic, că n-am chef să mă enervez la loc, şi aşa sunt un pachet de nervi. Tot ce zic e că cei cinci actori care duc piesa în spate (Lari Giorgescu, Crina Semciuc – aştia sunt Leonce şi Lena – Dorina Chiriac, Bogdan Cotleţ, Şerban Georgevici) îşi fac meseria cât se poate de bine, problema (din punctul meu de vedere) nu e la ei, şi nici chiar la regie (deşi e d-asta modernistă, stresantă uneori). Problema e la textul neamţului, care e un text slab, un text castrat, fără idee, fără forţă; tot ce are (poate!) interesant se pierde la traducere, iar în ceea ce priveşte ”găselniţele” de scenă… mai bine să nu mai vorbim.

Acuma, totuşi, se impune o întrebare: dacă Leonce şi Lena este o piesă atât de slabă, cum se face ca se joacă pe toate scenele lumii, în toate limbile, de mai mult de 150 de ani încoace?!

Nu cumva mi-o fi scăpat mie ceva esenţial? Adică, mai simplu spus, nu cumva oi fi eu un mare prost, şi nu-mi dau seama… ?!

Haiku de criză

Că de flori, mai rupi o cracă,
Da’ dă unde bani dă groapă?!

(auzită de la o ţigancă din mahalaua Dristorului)

Confesiunile unui cafegiu


Am citit cartea de memorii a lui Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu”. Auzisem foarte multe lucruri bune despre acest volum, atât în presa literară (reviste pe hârtie şi bloguri), cât şi de la amici care o citiseră. Acum, că am bifat-o şi eu (la un an şi mai bine de la apariţie, dar aşa am fost mereu, un întârziat – în toate privinţele… las’ că-i bine, cine ştie, poate c-aşa o să trăiesc mai mult!), pot pentru ca să mă pronunţ.

Ca document, e o carte extraordinară. Dacă ai, să zicem, între 40 şi 80 de ani, şi vrei să-ţi dai cu părerea despre comunismul din România (pe care l-ai trăit, deci oricum ai o părere, volens-nolens), ar trebui să citeşti această carte înainte să deschizi clonţul. Nu de altceva, dar e păcat să fii penibil degeaba, cum văd că reuşesc foarte mulţi concetăţeni, mai ”copţi” decât mine şi deci cu mai multă minte, zice-se (printre ei se numără şi venerabilul meu tată…). Autorul e un om ”din interiorul sistemului” şi amintirile lui sunt pur şi simplu fascinante: defilează prin faţa ta întreaga protipendadă comunistă, de la familia Ceauşescu până la ultimul securist; defilează tot aparatul comerţului de stat, de la ministrul Radu Abagiu la ultimul şofer de autofrigorifică; defilează infractorii, de la marele vinar Gheorghe Ştefănescu (”Secretul lui Bacchus”, cu Mihailescu-Brăila în rolul principal) la Marian Clită, asasinul dizidentului Gheorghe Ursu (”Babu”, pentru prieteni); defilează valorile intelectuale ale ţării, aşa-numiţii ”dizidenţi pasivi” (care nu s-au opus deschis regimului, dar nu l-au sprijinit cu nimic): Nichita Stănescu, Cornel Coman, Alexandru Rosetti, Nicolae Cajal; şi mulţi, foarte mulţi alţii, imposibil de reţinut atâtea nume după o simplă lectură.

Aici e si principala problemă a Confesiunilor: e foarte greu de citit. Nu e un roman, n-are dialoguri, n-are ”acţiune” (singura acţiune e chiar viaţa autorului), n-are clenciuri literare, nici dezvaluiri spectaculoase – de fapt e o singură şi uriaşă ”dezvăluire spectaculoasă” – şi anume sistemul, aşa cum a fost cu adevărat.

Şi cum se pare că încă mai e, din păcate: dacă nici Florescu nu ştie ce vorbeşte… pai ia gândiţi-vă! Şi oltean, şi negustor, şi mason, şi ucenic al unui armean, şi fiu de deţinut politic, şi condamnat el însuşi de justiţia comunistă, şi prieten cu şefii comunităţii evreieşti, şi ”prieten” cu generali din Securitate, şi membru al PCR iar apoi al PNŢ-CD, şi disident pasiv, şi autor al acestui best-seller… şi totuşi sărac, bolnav şi bătrân!

Cum să nu-i acord credit unui astfel de om…?!

joi, 10 decembrie 2009

Lansare de carte



Prietenul nostru colegul nostru Sharky a mai lansat o carte: a treia, dacă ne luăm după titluri, sau a patra, dacă ne gândim că pe prima a scos-o în două ediţii (cea de-a doua mult revizuită şi îmbunătăţită). Pe asta de acum o cheamă ”Legea privind piaţa de capital”, a fost tiparită de către editura C.H. Beck şi a fost lansată azi, acum o oră şi ceva, la Bursă.

Sharky m-a chemat şi pe mine, doar aşa pe prietenie, nu c-aş înţelege eu ceva din piaţa de capital (despre ”lege” nici nu mai vorbesc!).

Au fost acolo o grămadă de oameni bogaţi, influenţi şi deştepţi (autorul acestor rânduri nu e unul dintre ei, deşi a fost acolo – un fel de invitat de contrabandă), iar trei dintre ei au şi ţinut câte un discurs: Valeriu Stoica (îl ştiţi de la televizor, liberalul care a tot fost ministru de justiţie), Valerian Cioclei (directorul editurii Beck) şi Septimiu Stoica (fostul preşedinte al BVB). Dacă am înţeles eu bine, toţi ăştia trei au treabă şi cu învăţământul, sunt adică profesori universitari (la Drept, unde dracu’ să fie?!), ba chiar Valeriu Stoica e coordonatorul de doctorat al lui Sharky. Să fie cu noroc, că după ce-şi trece Sharky doctoratul o să cam tragem un pui de chef… de fapt un chef monstru, ca toate chefurile organizate de el.

Din punctul meu de vedere, complet pafarist, pot spune că am înţeles foarte puţin (cam 0,1%) din discursuri, şi anume: Valeriu Stoica l-a comparat pe Sharky al nostru cu Ariadna, că adică a reuşit să traseze, cu un fir roşu, drumul de ieşire din labirintul Legii Pieţii de Capital; Septimiu Stoica a recunoscut că i-ar fi plăcut lui să scrie cartea asta, dar că n-a fost în stare, fiind prea ocupat cu şefia Bursei; Valerian Cioclei a recunoscut şi el că şi-a prins urechile citind această Lege şi muncindu-se să priceapă ceva din ea, dar că după aia, parcurgând cometariile lui Sharky asupra legii, parcă-parcă a început să se dumirească despre cum devine chestia. Toţi trei, aproape în cor, au strigat sus şi tare că Legea e scrisă cu picioarele, de oameni care n-au jucat niciodată la Bursă, dar care s-au inspirat la gros din lucrările străine (mai ales cele de limbă engleză), asupra subiectului. Pe scurt, că românii fură şi când scriu legi. Mersi, asta ştiam şi noi!

La sfârşit a zis şi Sharky două vorbe, bine simţite de altfel: din aceste două vorbe, trei au fost propuneri concrete. Unu, dacă îmi amintesc eu bine, revizuirea legii de către legislativ şi consultarea oamenilor de Bursă la amendarea ei; doi, introducerea unui subiect referitor la Legea Pieţei de Capital în examenul de admitere în Magistratură; trei, am uitat (aici e de vină Bobo, care a stat lângă mine dar a stat degeaba, că n-a avut un pix la el, să notez pe manşeta ziarului ca să nu uit – ”Cine n-are memorie, să-şi facă una de hârtie”, parcă aşa sună proverbul bătrânesc, heya?).

Încheiere touching: ”Îţi multumesc, Raluca, pentru că ai avut răbdare şi m-ai lăsat răgaz să-mi scriu cărţile. Şi pentru c-ai fost alături de mine în tot acest timp”.

Bravo, Sharky!

p.s. N-am rămas la băuta de după, pentru simplu motiv că venisem fără bretele, şi mă strângeau pantalonii de nu mai puteam răsufla; aşa e când te dezobişnuieşti de curea, dar vrei s-o faci pe elegantul!

miercuri, 9 decembrie 2009

Unde ne sunt homosexualii? (În contra d-lui Samo)



O scriitoare australiană, de origine română, a avut curajul să spună în sfârşit ce ştia toată lumea: cărţile de beletristică (mai simplu: romanele) nu se mai vând, deoarece publicul lor s-a evaporat teribil. Cei care încă mai citesc romane sunt homosexualii şi femeile singure. Restul cumpărătorilor de carte s-au îndreptat fie spre ”literatura de specialitate” (mai ales informatică şi marketing), fie spre ”literatura de autoeducaţie” (titluri de genul ”Află cum să fii fericită în relaţie”, ”Să ne coafăm singure”, sau ”Tăiem porcul, cum îl preparăm?”). Astea încă se mai vând. Dacă, însă, ieşi pe piaţă cu titluri gen ”Jurnalul unei copile bolnave”, ”Proorocii Ierusalimului” sau ”Berile de Aur”, nu vei interesa pe nimeni… afară de homosexuali şi de disperate.

Păcat.

Ce concluzie pragmatică se poate desprinde de aici? Oricât de rău ar suna, pentru a încuraja literatura, statul trebuie să încurajeze homosexualitatea şi divorţurile! Trist, dar asta e: vreţi literatură performantă în limba română? Puneţi mâna, domnilor, şi iubiţi-vă între voi! Puneţi mâna, doamnelor, şi divorţaţi la prima neînţelegere! Puneţi mâna, domnişoarelor, şi… sincer, nu ştiu ce-ar trebui voi să faceţi! Poate să ieşiţi la produs cu mai multă determinare, ca să sporiţi numărul de divorţuri…?!

Desigur, afară de scrupulele de ordin demografic (”Şi aşa avem spor natural negativ!”), mai există şi interdicţiile religioase, în speţă moftangelile bisericii ortodoxe, care, chiar dacă nimeni n-o întreabă nimic, îşi bagă nasul în orice. Această poziţie este asumată cu îndârjire de prietenul nostru colegul nostru, d-l Samo, şi ar putea fi sintetizată astfel: etica ortodoxă ar trebui să devină politica oficială a statului. Adică înapoi în Evul Mediu (de unde nici n-am ieşit bine, ca popor luat în ansamblu!).

Ei bine, Samo scumpete, te anunţ şi pe această cale că n-am de gând să te las de capul tău. Îmi propusesem ca, în ”Nea Nae”, să mă concentrez îndeosebi pe atacuri la adresa ortodoxiei, înţeleasă ca ”dogmă rigidă, depaşită, nereformabilă”. Dar dacă aşa stau lucrurile (în toată lumea, nu numai aici), dacă e nevoie ca homosexualii să rupă din portofel pentru un răhăţiş de bani (cât costă o carte în librării? 5 dolari, 10, 15? Păi ăştia-s bani la care să te caliceşti?!), atunci îi bag şi pe ei în schemă. Braţ la braţ cu ortodocşii, n-ai tu frică!

Şi cu ştoarfele, evident. Acum că mă gândesc, n-ar strica nici nişte drogaţi. Hai c-o să fie mişto, heya?

În contra d-lui Ovidiu



Colegul nostru prietenul nostru d-l Ovidiu (zis şi ”Povestaşul”) a publicat urmatorul comentariu, pe care eu unul îl găsesc deosebit de deplasat, silind-mă astfel să iau atitudine într-un post separat (acesta).

Iata ciudatele opinii ale d-lui Ovidiu:

@Mişu: Matale îmi ştii părerile, dar îţi place să mă stârneşti. :)

Despre cor şi "înalte", culmea e că am fost în cor prin generală şi eram bas. Nu "jos" (bas), ci chiar sus, în spate, că eram printre înalţii clasei (hmmm, te poţi gândi acum la mine ca printre cei mai înalţi din clasă?).

Despre opinii, noţiunile de "dreapta" şi "stânga" şi-au pierdut sensul în zilele pe care le trăim, deci "argumentele" verbale sau contondente aduse în "dialogul" autohton pentru una dintre direcţii nu îşi au obiectul.

Din nou noi, românii, avem o problema a formei fără fond, de data asta fără ca mulţi dintre noi să ne dăm seama. Dacă mai demult era fariseism şi alte alea, acum e lipsă de înţelegere a vremurilor.

Eu sunt pentru pragmatism economic şi social, coane Mişule.

A propos de cum văd lucrurile, culmea e că de dinainte de '90 am "prins" o pasiune de a "vâna" cu ochii tot ce însemna un pas înainte; un etaj în plus la un bloc, o cărămidă la un pasaj, o "alimentară" nouă, cam aşa. Pasiunea asta nu m-a părăsit. :) Deci de-asta ziceam că vorbeşti cu păcat. Eu sunt un optimist incurabil, deşi nu arăt. :)

PS. În plus, aşa cum reuşesc eu să mă rătăcesc cu motorul prin Bărăgan, văd mai uşor ca alţii că infrastructura e din ce în ce mai bună, ceea ce mă bucură, că la anul o să pot rătăci mai mult. :))


Am de zis următoarele (pe paragrafe):

1. Părerile domniei tale sunt ca dalmaţienii: latră, dar nu muşcă. Sunt uneori amuzante, în orice caz. Rareori, totuşi.

2. Tu, la cor şcolar?! Sună ca spotul ăla de la berea Golden Bräu!

3. Noţiunile de "dreapta" şi "stânga" nu şi-au pierdut sensul, dar au o problemă: în lumea civilizată (acel “afară” cum îi spun românii), establishment-ul a fost de dreapta, deci intelectualii, în mod firesc, s-au situat la stânga; în Estul Europei, în Rusia şi în China, unde establishment-ul a fost de stânga, intelectualii progresişti au fost, din nou firesc, de dreapta. De aici impresia ta că aceşti termeni sunt demonetizaţi şi ieşiţi din actualitate. Asta, însă, numai în capul tău: cele două noţiuni politice sunt mai actuale ca oricând. Atât in Vest cât şi în Est.

4. Care or fi aia lipsiţi de “înţelegerea vremurilor” (era mai simplu totuşi să scrii zeitgeist!)?! Nu cumva cei care împărtăşesc alte opinii decât ale tale – evident, singurele corecte, din punctul tău de vedere?

5. “Pragmatism” înseamnă, în România (ca în orice societate ortodoxă, dealtfel) lipsa totală a principiilor. Când cineva vrea să intre în partidul aflat la putere (cazul multor intelectuali, după alegerile din 2000), zice că o face “din pragmatism”. Îhî.

6. Mă bucur să aflu că eşti optimist. Într-adevăr, n-arăţi.

7. Chestia cu turele pe motor prin Bărăgan e singura care îmi închide gura. Admit că te invidiez pentru asta.

8. Cum rămâne cu soluţia “monarhului luminat”? Tot mai crezi în aşa ceva, în “rezolvări” din astea scoase din pălărie? Ai chef de nişte exemple istorice, ca să-ţi fie clar unde duce aşa ceva? Ziceai că le ai cu istoria medievală japoneză: ce s-a ales de shogunatul Tokugawa, după 1700?

În contra Horicsonului



Din nou despre alegeri: din îndepărtata Californie (Silicon Valley, dacă nu mă înşel), sare la scandal însuşi Horicson, mai cunoscut publicului din România pentru arta de fi ciuca bătăilor la table, şi mai puţin pentru competenţele lui politice (sublime, dacă n-ar lipsi cu desăvârşire). Micuţul Horicson vine cu întrebarea: de ce zici tu că voturile diasporei au fost decisive?
Răspunsul ăl mai simplu e că intenţiile de vot ale diasporenilor nu au fost prinse în sondajele de opinie, care până acum nu se înşelaseră niciodată. Dar Horicson merită un răspuns mai puţin simplist, nu de altceva, dar măcar pentru că mi l-a recomandat pe Gabriel Liiceanu, acum 20 de ani (”Pune mâna şi citeşte Despre Limită, ca să te faci deştept în cap!”). Mersi, Horicsoane. Îţi eram dator, ma achit acum – sau cel puţin încerc, că te ştiu pricinos nevoie mare…

Părerea mea (contestabilă, desigur, ca orice părere personală nedemonstrabilă) este că de data asta n-au mai stat faţă în faţă cele două Românii, cum s-a întâmplat în 1992, 1996 şi 2004. Atunci era esenţial ca ”noi” să-i învingem pe ”ei”: am reuşit în ’96 şi în 2004, dar n-am reuşit în ’92 (era altă socoteală dacă îi băteam şi-atunci). Acum, însă, deşi interesul emoţional a fost foarte mare (s-a văzut şi din prezenţa la urne), interesul pragmatic a fost foarte mic, şi era normal să fie aşa: fie că avem un preşedinte de dreapta sau unul de stânga, Uniunea Europeană tot nu ne mai dă afară (bun!), tot stă cu gura pe noi să ne civilizăm şi să furăm mai discret (iarăşi bun!), iar criza tot nu trece singură (rău!), mai trebuie să mai şi muncim (şi mai rău!).

Singurii care au ceva-ceva interes personal au fost clujenii, şi asta se şi vede; în rest, obişnuita linie de demarcaţie, cu maghiarii şi bănăţenii votând cu dreapta, cu moldovenii şi oltenii votând stânga, cu bucureştenii, dobrogenii, bucovinenii şi ardelenii împărţiţi la jumătate (cu un mic, foarte mic, avans al dreptei). Valea Prahovei a înclinat ”la dreapta”, iar Hunedoara la stânga – dar acolo ai tu rude, Horicsoane, aşa că ce să mă mai mir…?!

Evident, diaspora a mers cu candidatul de dreapta, ca întotdeauna. Nici o mirare, dealtfel, se presupune că cei din diaspora sunt mai informaţi şi mai civilizaţi decât cei rămaşi în ţară – ciudat, că diasporean eşti şi tu!

Nu cumva ţi-ai făcut suma şi acum umbli să te repatriezi, Horicsoane…?!

În contra d-lui Costiklă



Stând eu strâmb şi judecând drept, constat (fără nici cea mai mică surprindere) că iar am avut dreptate: aceste alegeri prezidenţiale au fost lipsite de miză istorică. Mă refer, desigur, la turul II. La fel ca cele din 2000, dar spre deosebire de cele din 1992, 1996, 2004: atunci a existat ŞI o miză istorică – acum a fost doar una politicianistă.

Dar nu despre asta-i vorba, ci despre uimitoarea opţiune a d-lui Costiklă: ”Orice-ar fi, dar nu cu Băse!”. Deci, d-l Costiklă a mers cu Geoană. Şi nici măcar asta nu e partea incredibilă: ci faptul că d-l Costiklă al nostru a fost de aceeaşi partea a baricadei cu C.V.Tudor!

La atâtea uimiri gicsoniene, mai merge încă una (ultima, promit!): argumentul folosit de d-l Costiklă a fost, aproximativ, cel al ”infantilizării preopinentului” (argumentul ăsta are multe variante, vă dau doar două dintre ele): Dacă ai ştii şi tu ce ştiu eu, ai înţelege; aşa, însă, n-are nici un rost să-ţi explic!

Cu alte cuvinte: eşti prea prost ca să vorbesc cu tine. Ceea ce este impresionant la acest ”argument” e extrema lui eficienţă – îţi enervezi la sigur interlocutorul, folosindu-l.

E momentul să recunosc, în mod umil, că şi mie îmi face plăcere să enervez lumea cu metoda asta: pe Horicson, în materie de istorie militară; pe Octi, în materie de fotbal; pe Samo, în materie de Biblie; pe Alio, în materie de biliard; etc. (nu vreau acum să-mi aduc aminte de toţi cei pe care i-am enervat de-a lungul timpului, cu diverse strategii ticăloase de genul ăsta).

Acuma, întrebarea publică pe care i-o adresez d-lui Costiklă: cum se împacă, domnule, apa cu uleiul?! Toată viaţa ta ai fost anticomunist convins şi antivadimist turbat (aminteşte-ţi când l-ai trimis la coteţ pe propriul tău patron, atunci în 2000!). Şi acum?!

Pupat Piaţa Endependenţii?

vineri, 27 noiembrie 2009

Despre asta-i vorba

LEGE asupra UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D I
PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ REGE AL ROMÂNIEI LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE. Asupra raportului Preşedintelui Consiliului Nostru de Miniştri sub No. 2171 din 1918, - Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naţionale din Alba-Iulia,
AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naţionale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Preşedintele Consiliului Nostru de Miniştri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de faţă. Dat în Bucureşti la 11 Decembrie 1918.
F E R D I N A N D I

PREŞEDINTELE CONSILIULUI DE MINIŞTRI ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa dela 29 Decembrie anul 1918, în unanimitate prin aclamaţiuni. Această lege s-a votat de Senat în şedinta dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamaţiuni.

Jenseits von Gut und Böse


Ori de câte ori aud pe cineva din ”corul bocitoarelor” (pe taică-meu, pe Ovidiu, pe Nea Miai, pe Aida, pe Iulius, pe foarte mulţi alţii) susţinându-şi punctul de vedere (”Ne îndreptăm spre catastrofă, totul merge din rău în mai rău, în curând o să se surpe şandramaua, ascultă-mă pe mine! Nu e nimic de făcut cu poporul ăsta, poate doar bomba atomică!”), mă întreb şi eu ca Ştefan al lui Parizianu: pe ce te bazezi?

Dar pentru că mă mulţumesc să mă-ntreb în gând, evident, nu mă aude nimeni şi deci nu primesc nici un răspuns. Aşa că încerc să-mi răspund singur la întrebarea: cum disting oamenii ăştia binele de rău cu atâta siguranţă (lucru de care eu sunt perfect incapabil)? Care sunt criteriile folosite, criterii ce mie îmi scapă în totalitate?

După mintea mea, par să fie patru sau cinci criterii:

1. Criteriul spaţial (”criteriul vecinului”): când vrei să-ţi dai seama dacă-ţi merge bine sau rău, te uiţi peste gard, la vecin, şi-l iei ca termen de comparaţie. La nivel de ţară, aş zice că acesta e un criteriu favorabil: din cinci vecini, stăm mai bine ca trei, la fel cu al patrulea şi mai rău decât al cincilea.

2. Criteriul temporal (”criteriul bunicului”): iau ca termen de comparaţie un interval istoric din trecut. Nici aşa n-am sta chiar rău: au fost perioade bune şi stabile în cursul domniei primului Carol, dar au fost atunci şi belele foarte mari (care acum nu mai sunt, c-au venit altele, moderne!). Cică şi prin 1938 ar fi stat România ceva mai binişor, dar atunci era dictatura celui de-al doilea Carol. Acum îl avem pe cap pe Băselu, care, orişicât, până acum n-a omorât pe nimeni, chiar dacă la femei şi băutură îl talonează strâns pe Cărluţă.

3. Criteriul personal (”criteriul Şerbănică”): iau ca reper starea mea personală. Îmi merge mie bine, atunci e bine! Îmi merge mie rău, atunci e clar: catastrofa ne paşte! Evident, Şerbănică este un amic ce a votat cu Năstase în 2004, dând băieţilor următoarea explicaţie: ”Ce vreţi mă, dacă mie mi-a mers bine cu comuniştii ăştia!”. Irefutabil.

4. Criteriul ideal (”criteriul Thomas Morus”): stau eu aşa, cu capu-ntre urechi, şi mă gândesc la cum ar trebui să fie, ca să fie bine. Nu doar pentru mine, ci pentru cât mai mulţi, preferabil pentru toţi. După ce m-am gândit, dau din mine o Utopie, de obicei sub forma unui sistem: Platon, Campanella, Morus, Marx, Hitler, başca milioarde de alţii mai mici au încercat figura asta. Ce-a ieşit de fiecare dată, am văzut (Morus a murit nevinovat, d-aia am dat criteriului numele lui!). Din punctul meu de vedere, criteriul ăsta e teribil de distructiv când e aplicat de nişte oameni grăbiţi, şi teribil de constructiv când e aplicat cu răbdare: în fond, şi Uniunea Europeană e rezultatul unui proiect idealist!

5. Recursul la autoritate: nu prea sunt sigur că şi ăsta ar fi un criteriu, d-aia nici nu i-am zis aşa. Pur şi simplu, când vreau să disting între bine şi rău, îl întreb pe unul a cărui părere o respect. În cazul României, să zicem că individul respectiv ar fi un călător inteligent, care a vizitat toate ţările şi ştie ce vorbeşte.

Da’ de unde să scoţi aşa ceva, de unde autoritatea supremă, la care să faci recurs? Nu e mai bun internetul, viu atunci şi-vă întreb, amici…?!

1 Decembrie


Se apropie nenorocita zi de 1 Decembrie, cel mai ruşinos moment al anului. Pentru că acum se sărbătoreşte “ziua naţională” a României.

Să fie clar, nu am nimic cu ziua naţională şi nici cu România. Eu am ce am cu Ion Iliescu şi cu aceasta invenţie a lui: 1 Decembrie!

Pentru că data zilei naţionale este 10 Mai: timp de aproape 100 de ani (până în 1948, dacă nu mă înşel), pe 10 Mai s-a sărbatorit ziua naţională a statului român. După aia, regimul comunist a schimbat data cu cea de 23 August, zi cu alte semnificaţii istorice (mult mai puţin pro-româneşti şi mult mai mult pro-sovietice). Dar după ce regimul comunist a căzut, în decembrie 1989, normal şi legal era ca ziua naţională să fie restabilită pe 10 Mai, revenindu-se astfel la tradiţie şi legalitate.

Dar ţi-ai găsit! De unde tradiţie şi legalitate în mintea moscovită a acestui GhinIon Iliescu?! Ce să ştie el de istoria românilor, el care s-a trezit reproşându-i lui Ceauşescu că “a întinat nobilele idealuri ale comunismului”?! La ce te poţi aştepta de la un asemenea nătărău, care nu-nţelege nimic din zeitgeist?

Totuşi, încerc să înţeleg de ce a ales tocmai 1 Decembrie. Trebuie să fi avut motivele lui, motive de prost, dar totuşi motive!

Motiv 1: agitarea gogoriţei maghiare. Prin parada militară de 1 Decembrie, Iliescu transmitea prostimii ca el n-are de gând să “restituie” Transilvania, aşa că Ungaria să-şi pună pofta-n cui. Idiot mesaj (Ungaria nu este nicidecum o mare putere, de care să tremure România), dar pe placul prostimii, spălată pe creier după 42 de ani de comunism, din care 25 de naţional-comunism.

Motiv 2: agitarea gogoriţei moşiereşti. Prin refuzul de a recunoaşte 10 Mai, Iliescu transmitea prostimii că el n-are de gând să permită restituirea proprietăţilor furate de comunişti (prin “naţionalizare”), aşa că cei care au profitat pot dormi liniştiţi: “bughezo-moşierimea”, în frunte cu Regele Mihai, nu se va întoarce înapoi. Ce s-a furat e bun furat, staţi liniştiţi, Iliescu veghează!

joi, 19 noiembrie 2009

Matei mă cheamă, de nimeni n-am teamă

Salut, sunt Matei şi vin cu ultimele noutăţi: am fost duminică de m-am botezat, acum nu mai am nici o treabă, aştept să cresc mare şi voinic ca să-i învăţ fotbal pe unchii mei.

Pentru că eu am o grămadă de unchi, nu ştiu dacă ştiaţi. Unii dintre ei au venit la biserică, să mă vadă plonjând în cristelniţă, alţii au fost doar la cârciumă, unde nu m-au văzut deloc, pentru că-mi luasem şi eu o pauză: ce, credeţi că-i uşor să faci pe vedeta la propriul tău botez…?!

Dacă e de cristelniţă, am să admit cinstit: mie la biserică nu prea mi-a plăcut. În primul rând că numai eu am fost dezbrăcat la nudul gol, ceea ce nu este democratic: corect era ca toată lumea să fie la fel de dezbrăcată! Păi, dacă e vorba că toţi am luat parte la acest sacrament (sau taină, cum zicem noi ortodocşii), de ce să pice măgăreaţa doar pe mine? M-aţi văzut mai mic, sau cum? Adică io sunt minoritate persecutată, ce?

Nu, nu. Să se consemneze aici că nu sunt de acord cu acest tip de discriminare!

Dar destul cu biserica. Nu e un subiect care să-mi facă prea mare plăcere, v-am explicat de ce. Mai ştiu pe unul care nu s-a distrat deloc: naşul meu, care e ateu. Nici el n-a apreciat ceremonia, destul de primitivă în fond (dar aşa e aici în Răsărit, acum mi-e clar) – şi gândiţi-vă că el a rămas îmbrăcat! Păi ia să fi fost invers, el gol în cristelniţa aia şi eu de braţ cu naşa… pai cred că dărâma coşmelia şi-l îndesa pe popă în respectivul recipient, plus cei doi ţârcovnici pe d-asupra!

Hai că m-am răcorit, mergem la cârciumă, că aia este baza la orice socializare.

Deşi eu am rămas acasă, am fost acolo prezent în spirit (nu mă întrebaţi cum se face asta, pentru că nu vă pot spune: este un secret!), observând cu atenţie tot ce s-a întâmplat, ca să trag nişte concluzii. Ce vreţi, lumea asta nouă în care am ajuns e încă stranie pentru mine, şi trebuie să învăţ cât se poate de repede, şi cât mai mult cu putinţă. Gândiţi-vă numai: azi-mâine va trebui să-mi aleg echipa cu care ţin, şi asta e o decizie pe care o iei odată-n viaţă (nu toţi avem flexibilitatea unchiului Gika, ce schimbă echipele ca pe ciorapi, după cum bate vântul!). Supervizând eu întreg cheful, cum vă zic, am ajuns la următoarele concluzii în ceea ce-i priveşte pe unchii mei cei preanumeroşi:

Era acolo unchiul Setefeu, un dinamovist cu întindere de ligamente, scuza lui când trage pe lângă poartă din penalty. Interesant, am să reflectez la asta. Am înţeles că are şi el un băieţel, mai mic ca mine, o să-l punem portar.

Era şi unchiul Brandon, care a tăcut cu îndârjire, n-am aflat cu ce echipă ţine. Aflu eu până la urmă!

Era şi unchiul Samo, un dinamovist de origine cumană, care suferă de monomanie. Eu nu sufăr de nimic, nici originea mea nu este cumană, aşa că n-am ascultat ce spunea unchiul Samo, că el de obicei spune numai tâmpenii.

Era şi unchiul Angel, un dinamovist mai rău ca toţi, dar care admite totuşi că actuala echipă este în ”echipsă de formă” (probabil că aşa se zice când te duci pe apa Sâmbetei). Sunt poate unele lucruri de învăţat de la unchiul Angel, dar per ansamblu nu-mi poate fi maestru: el e jucător de tenis-cu-piciorul!

Era şi unchiul Pavon, un stelist care s-a-ngrăşat teribil în ultima vreme. Nu cred că poate fi un model pentru mine, doar dacă vreau să mă apuc de sumo în loc de fotbal. Cu el era şi mătuşa Andra, care nu s-a îngrăşat deloc, dar din păcate ea nu joacă fotbal. Nici bărbatul ei, dealtfel.

Era şi unchiul Mierloiu, alt stelist, mai puţin gras dar mult mai creţ. Nici el nu poate fi un model pentru mine, cel puţin în privinţa jocului aerian.

Era şi unchiul Octi, încă un stelist, ale cărui păreri ciudate mă fac să râd încă de la vârsta asta: el crede că fotbalul este contabilitate. Ştie mii de amănunte lipsite de importanţă despre echipe, jucători, meciuri şi sforării de culise, dar nu ştie ce formă are mingea. Nici el nu e bun de maestru.

Era şi unchiul Don, un original care ţine cu Sportul Studenţesc, şi nu de azi de ieri, ci de dinainte de Revoluţie. Pe teren, el este un jucător plin de ambiţie, care nu renunţă niciodată (”Bă, e o chestiune de onoare!”, asta este vorba lui), dar am înţeles că n-a fost văzut vreodată înscriind cu capul. Or, asta-i esenţial pentru un fotbalist complet!

Mai era şi unchiul Bogdan cu prietena lui Smaranda (care nu mi-e încă mătuşă), arătând amândoi ca nişte actori de cinema. Păi ce treabă are cinemaul cu nobilul sport al fotbalului, pot şi eu pentru ca să ştiu?!

De naşul Anghelea am zis deja, el nu e cu fotbalul. Naşa Mihaela nici atât.

Mai era şi unchiul Gika, cu tanti Amalia, dar s-a îmbătat groaznic (unchiul, nu tanti!) şi a trebuit dus la spital, să nu crape de delirium tremens. Nici el nu e un model pentru mine.

Mai era şi unchiul Andrei, dar el e cu istoria, nu cu sporturile. Poate când o să fiu bătrân şi o să scriu o istorie a fotbalului (sau poate chiar o lucrare de sinteză, ca Desmond Morris), ar putea unchiul ăsta să îmi servească de model. Până atunci, mai va!

Mai era şi unchiul Amber Technologies, şi mai erau o grămadă de alţi unchi şi mătuşi, care mâncau, beau şi râgâiau, că de fapt d-aia îi chemase tati. Numai că eu sunt încă prea tânăr ca să beau şi să râgâi, iar în materie de mâncat… ia uite că tocmai vine mami cu cateringul! Vă las, pe data viitoare!

Pa, vă pup, vă iubesc şi vă respect,
Matei

vineri, 13 noiembrie 2009

Lansare de carte


Am fost în seara asta la o lansare de carte, la MŢR (Muzeul Ţăranului Român). E vorba de fapt de o antologie în care semnează mai mulţi autori, dintre care îi semnalez pe Iulian Tănase, Florin Iaru şi Bogdan Ghiu (nu c-ar fi ei mai cu moţ, dar îmi sunt mie mai cunoscuţi).

Impresii obiective (mă rog, cât s-o putea!): lume multă; tineri şi foarte tineri, marea majoritate (adică fete de 25 – 30 de ani şi băieţi/bărbaţi de 30 – 35 de ani); fumători şi băutori cu toţii; cei mai mulţi se cunoşteau între ei, păreau obişnuiţi de-ai casei (”barflies” cum ar zice gurile rele); au fost puţine exemplare de carte aduse pentru vânzare şi autografe de la autori (25 de exemplare, dacă am înţeles eu bine); pe scenă au vorbit patru dintre co-autorii volumului, şi n-au vorbit rău deloc, ba chiar au fost şi aplaudaţi de câteva ori de către public; atmosfera a fost simpatică şi degajată, deşi n-a fost nici un fel de trataţie din partea casei (sau poate tocmai de-aia!); eu m-am simţit ca un căcat.

Impresii subiective (aici sunt mai sigur de mine, mult mai sigur): am realizat, cu durere în suflet, cât pot fi de prost - gândindu-mă cum mi-am organizat eu propria lansare şi cât m-a costat; i-am invidiat până la verde pe co-autorii de pe scenă, care vorbeau, beau, fumau şi râdeau pe rupte, iar lumea îi şi aplauda pentru asta, în timp ce eu stăteam ca tristul şi nu beam nimic (să nu mai vorbim de fumat, vorbit şi râs); i-am gelozit până la crimă pe toţi co-autorii, nu numai pe cei prezenţi (Iulian nici n-a fost de faţă), nu numai pe cei de pe scenă – pricepeţi de ce: luaţi în calcul titlul acestui volum colectiv!

Adică eu, Mihai Buzea, zis domnul Gikă, zis pe scurt "Gika", om care şi-a investit practic toată viaţa în aceste două pasiuni (numesc aici beţia şi literatura), stau pe tuşă ca ultimul loser, în timp ce nişte oameni care au băut şi ei un pahar de politeţe (odată, cândva, demult!) rămân în conştiinţa românilor ca experţi în problemă! Incredibil!

Să nu mi se spună că e un Dumnezeu în cer, fiindcă nu e nici unul: dacă era, nu permitea o asemenea încălcare diabolică a oricărui principiu de justiţie, umană sau divină!

p.s. Cartea n-am citit-o. Când o voi citi, revin cu impresii critice. Gata cu alea obiective şi subiective! Critică pe text, tati!

Revansa provinciei


Nu ma refer aici la Unirea Urziceni (desi imi arde buza sa zic ceva si de ei, ca de cand visam io la niste eroi din provincie care sa-i bage cu botul in noroi pe cripto-comunistii si dinozaurii de la Dinamo si Steaua!), ci la Sorin Oprescu.

Nenea asta candideaza si el la prezidentiale. Ma rog! Ii urez noroc, dar nu cred c-a sa faca vreo branza, si stiti de ce nu cred? Pentru ca e prototipul bucuresteanului smecher! Vorba, accentul, mimica, pedigriul securisticoid, ca sa nu mai spun de discursul in sine; toate sunt parca luate cu copy/paste din portretul robot al bucuresteanului antipatic, enervant si figurant, asa cum este el vazut in restul tarii.

Am umblat ceva (mult mai putin decat as fi vrut) prin tara si stiu cum sunt vazuti cei din Bucuresti; ergo, mare mirare daca domnul Sorin Oprescu va lua mai mult de 5% de la alegatorii din provincie!

Zic 5%, asa, ca sunt eu galanton. N-ar merita nici 0,1%, dar nu vreau sa fiu rau cu el: acest procent ii este rezervat domnului Corneliu Vadim Tudor, alt prezidentiabil in Romania anului 20 (parca asa a zis Silviu Brucan, nu?!).

Putina istorie: azi, cartierul Berceni

Cum e sacul aşa-i şi peticul. Cum e Bucureştiul aşa e şi cartierul de sud. Greu de găsit o zonă cu reputaţie mai proastă decât cartierul Berceni! După ce că e cum e, şi-au mai bătut şi scriitorii joc de el: citeşti din Mircea Cărtărescu, din Radu Aldulescu, din Cezar Paul-Bădescu, şi afli că toţi ăia răii, negativii, stau în Berceni – nu, că-mi vine să şi plâng! Da’ dacă scormonesc prin arhive...
În 1701, principele Rákóczi fuge din puşcărie cu ajutorul neveste-sii care-l iubea. Ajunge la polonezi şi se îndrăgosteşte şi el, ca omul, de o altă doamnă, o localnică (tanti Sieniawaska, de profesiune prinţesă – mersi!). Amorul îl face să se cocoşească: în 1703 sare la bătaie cu împăratul de la Viena. Ăla, imperiu, armate, chestii, Rákóczi nimic (de fapt, avea şi el ceva: pe Pintea Viteazul! A murit repede, săracul, de viteaz ce era...). Rákóczi ce să facă, se duce la amicu-i Bercsényi şi zice „Miklós puiule, nu mă lăsa, că în tine îmi e baza!”. Băiat salon, Bercsényi îi dă bani, îi face o armată, i-o instruieşte, mă rog, prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se şi repede până la Paris să-i mai ceară nişte bani lui Ludovic (l-a nimerit p-al XIV-lea, ghinion!). Nu primeşte nici un sfanţ de la calicul ăla, în schimb Ludovic se mileşte de fi-su şi-l angajează în armată (mişcare isteaţă, că Bercsényi junior pune osul la muncă şi ajunge om de seamă, mareşal: una din unităţile de elită ale francezilor se cheamă şi acum „paraşutiştii Berchenyi”).
Rákóczi se chinuie cât poate, da’ degeaba, că tot ia bătaie: după opt ani de război omul e terminat, e gata, fuge în lume cu banii de iaurt. Armata lui se risipeşte care-ncotro, unii se predau, cei mai căpoşi pleacă: unii ajung prin Banat şi de ăia nu ştiu nimic (să-l întrebăm pe Radu Gheo, că el mănâncă Banatul pe pâine), alţii se trag încoace. Brâncoveanu le dă o bucată de pământ dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, să-şi facă şi ei sat: s-a gândit bătrânul şmecher că p-acolo vin turcii, ce şi-a zis, ia să dea turcaleţii peste nişte soldaţi profesionişti, să-i ţină ăia în loc până am eu timp să fug! Uite că n-a avut, l-au luat ca din oală: ca să vezi cât de profesionişti erau oamenii lui Bercsényi...
A rămas de la ei câte un nume: Berchenyi la francezi, Berceni la noi. Elită la ei, elită la noi – acum să nu fim cârcotaşi, cum e ţara aşa-i elita!

joi, 12 noiembrie 2009

Precup de la asigurari


Azi dimineata ma intalnesc prin parc cu un vag cunoscut de pe la asigurari, unul Precup (daca imi amintesc eu bine numele lui; prenumele nu i l-am stiut niciodata); isi plimba copilul prin parc, o fetita de vreo patru anisori, sa-i traiasca.

Il salut, dau sa trec mai departe, el ma opreste si incepe sa vorbeasca repede ca televizorul; era nevorbit rau, saracul. Ca una, ca alta, ca ce fac, ca “ce mai invartesc” (penibila expresie!); ca stai sa vezi ce destepta e fi-mea! De toate mi-a spus, numai numele fetitei l-a omis (presupun ca are si ea un nume!): ”Ia zi-i, tati, lu’ domnu’ Mihai: ce vrei tu sa te faci cand o sa fii mare?”. Fetita, plictisita, cu ochii dupa ratele de pe lac (probabil ca trecuse prin dialogul asta de prea multe ori, i s-o fi luat si ei): “Eu, cand ma fac mare, vreau sa ma fac femeie de afaceri”. Precup se uita la mine cu un imens zambet triumfator, probabil insemnand: E, vezi ce desteapta e?

Nu stiam ce sa spun, eram incurcat si imi venea (in acelasi timp) sa rad si sa-l iau la bataie pe Precup; pana la urma dau din mine: “Bravo, domnisoara! Vrei sa fii negustoreasca, bravo, asa!”. La care Precup sare la scandal!

Ca de ce-mi bat joc de copil? Ca ce e aia “negustoreasa”? Ca mie nu mi-e rusine? Cat de prost să fiu sa-i spun asa ceva unui copil? Ca nu-si pune el mintea cu mine, ca altfel as vedea eu pe dracu’!

O smuceste pe fetita de mana si pleaca, injurandu-ma urat, cand era suficient de departe (astfel incat sa nu aud, teoretic). Eu imi reiau alergatul, desi eram total nedumerit, cum sunt si acum: cu ce naiba am gresit?

O femeie de afaceri nu e o negustoreasa? Nu face comert, negustorie, afaceri? Atunci ce l-a apucat pe alde Precup?

E careva care sa inteleaga si sa ma dumireasca si pe mine?

miercuri, 11 noiembrie 2009

Botezul Alexandrei


E inflatie de botezuri, domnule: a ajuns lumea sa ma cheme pana si pe mine la astfel de evenimente, desi CV-ul nu ma recomanda deloc (sau ma contra-recomanda, mai exact: ateu, spritzar, zgarie-branza la dar… enfin, stiti voi). Totusi m-au chemat, si daca m-au chemat m-am dus.

La biserica a fost ca la orice botez, cu deosebirea ca au fost botezati trei copii deodata, si toti au primit numele Macedoneanului: doua fetite si un baiat. Nu stau acum sa va descriu ce se intampla la faze d-astea, ca stiti cu totii. M-a izbit iarasi (a cata oara? A o suta? A o mia?) arhaitatea incredibila a formulelor rituale („Te lepezi de Satana?”. „Ma lepad”. „Te-ai lepadat de Satana?”. „M-am lepadat”, etc), care imi ranesc pur si simplu urechile – adica mai exact, eu unul percep arhaitatea asta ca prostie pura, ramanere in urma, etc. De ce n-a avut si Rasaritul o Reforma, asa cum a avut Apusul! Bine mai era!

Fac o paranteza: nu vreau s-o dau pe filologeli, dar cred ca nu sunt deplasat in judecati: in romana rurala, „a lepada” inseamna pur si simplu „a avorta”. Cum sa nu fie lovite bietele mele urechi de asemenea sacramente?!

La carciuma a fost frumos si foarte vesel, cu multa vorba (la inceput) si mult dans improvizat (de la un punct incolo). Desi taticul (Gigi) a pus la bataie un vin bun, natural, eu am stat pe whiskey, si asta doar din pura lacomie (ceea ce este foarte urat). Si foarte imprudent, ca n-am ratat nici de data asta ocazia de a ma da in spectacol: am confiscat-o pe nasa la dans, apoi pe mama nasei, apoi l-am pupat cu foc pe nasu’, apoi am tinut un toast pentru Hunor Kelemen, etc. (chestiile obisnuite, cei care ma cunoasteti le stiti pe dinafara). Noroc ca mamica (Dana) alapta, ca altfel precis o faceam un merengue!

Paranteza doi: presupun ca intr-o tara din Vest (Belgia, sa zicem), un astfel de toast (tinut in cinstea unui membru marcant al celeilalte comunitati lingvistice) ar fi macar aplaudat din politete, daca nu primit cu caldura; dar nu ca-n tara mea, unde iti iei chifle-n cap si amenintari cu bataia! Eu de cand spun: suntem mici, domnule!

Spre finalul petrecerii m-am intretinut cu un domn inca verde, pe nume Ninel, care sustinea ca are 74 de ani si era foarte mandru de asta (apropos, n-am inteles niciodata de ce o varsta – orice varsta! – poate fi motiv de mandrie sau de rusine; ca doar nu e meritul tau sau vina ta ca ai varsta pe care o ai, neh?). Ei bine, de la Ninel mi s-a tras!

Nu ca nu mai stiu ce balarii am vorbit si cum am ajuns acasa (asta e deja cutuma); dar a doua zi ma intalnesc cu nasa pe strada, care vine glont la mine si ma intreaba: „Mihai, n-or fi ramas cumva pe la tine dintii lui Ninel?!”.

Eu bolborosesc ca nu, plec, tocmai ma intrebam despre ce-o fi vorba, cand ma suna cineva de pe un numar necunoscut: „Auzi, ma, zi cinstit: i-ai sterpelit tu dintii lui Ninel? Asa de farsa, ca sa te credem noi umorist?”.

Panicat, m-am dus direct acasa si mi-am inchis mobilul; ti-ai gasit! Intre timp imi dibuisera numarul de fix si sunau mai ceva ca la linia erotica: voiau de la mine dintii lui Ninel. Afacerea luase proportii, asa ca mi-am baricadat usa de la intrare si-am asteptat resemnat asediul. Imi si imaginam un 1907, cu mine pe post de arendasul evreu!

Ding-dong, soneria: nu erau razbunatorii dintilor lui Ninel, era gagica-mea. Ii dau drumul in casa, ma relaxez, ma duc la dus. Cand ies, o gasesc trei sferturi bagata in sifonier, inspectandu-mi haina de la costum: evident, amusina dupa dintii lui Ninel!

Odihneste-te in pace, Maestre


Azi ar fi trebuit sa fie o zi de sarbatoare pentru mine. Dar nu e. Si nici nu-mi vine sa comentez nimic.
Maestrul a avut zeci, poate sute de vorbe memorabile, de "zise" de-ale lui, inimitabile. Am auzit si eu cateva de la cei care l-au cunoscut, dar cele mai multe au ajuns sa circule din gura-n gura, un adevarat folclor. Redau aici o zisa de-a lui, asa cum mi-a fost si mie povestita:
Era intr-o marti, a treia zi de Pasti. In foaierul Teatrului National, Maia Morgenstern citea absorbita un avizier. Intra un tanar actor si ii ureaza: "Hristos a-nviat, doamna Maia!", ma rog, cum se obisnuieste. Ea - nimic. Actorul cel tanar nu intelege de ce nu e bagat in seama, si ii intalneste privirea lui Gheorghe Dinica ("nea Gigi"), care observase scena. Maestrul ii zice tanarului, cu vocea lui inconfundabila:
"E... are unele dubii...".

Ghidul calatoriilor de iarna


A aparut azi la tarabe Ghidul calatoriilor de iarna, care include si texte semnate de Stefan Nica, Grig Bute si Mihai Buzea. Unele texte sunt mai bune, altele mai slabe, cum s-a nimerit. Acuma nu fiti si voi moftangii!

Singura parte rea e ca s-a dat foarte repede: eu a trebuit sa umblu pe la trei chioscuri ca sa gasesc trei exemplare, mari si late (unul pentru mine, unul de imprumutat amicilor, unul de trimis sora-mii); ergo, daca nu-l gasiti azi, slabe sanse sa mai dati de el in alta zi!

p.s. exista acolo si un foarte interesant articol despre Asociatia AFC.

luni, 9 noiembrie 2009

Revelatie de sfintii Mihail si Gavriil

N-am sa va pierd timpul cu prostii, asa ca trec direct direct la revelatie: Sa Se Exprime ACUM cei carora le datorez bani!

Story: dupa o zi onomastica foarte reusita (au lipsit cateva telefoane importante, dintre care il mentionez doar pe al lui Gabriel Ferugean, coleg de filologeala, de militarie si de blogareala, om cu care am impartit deci, pe multe planuri, ridichea si covrigul), am ajuns in cele din urma in cotetul de burlac al lui Danel, chititi amandoi pe ceva bere si fotbal. Berea am luat-o eu de la M*gaimage (ca doar nu ma platesc astia pentru reclama!), fotbalul l-a dat el, pe televizorul personal (daca n-o fi al gazdei). Pana aici, nimic deosebit (daca omitem fapul ca echipa lui de suflet – am numit-o pe Manchester United – a luat bataie de la Chelsea, ceea ce l-a trimis pe varul Danel direct in depresie), numai ca atunci cand i-am cerut banii pe berea lui, am primit raspunsul: “Du-te-n p. mea de bulangiu, ce, ejdi tigan?! N-ai ramas dator cu doua sute de mii de la Busteni?!”.

Poate ca multora dintre voi vi se intampla des. Poate ca si mie mi s-ar intampla des, daca n-as avea o grija deosebita sa nu dau ochi cu oamenii carora le datorez bani. Dar acum eram complet nepregatit, asa ca m-a lovit direct in basca.

Dupa oarecari parlamentari, misterul s-a lamurit: in ziua in care am dus o echipa de baieti pe Braul lui Raducu (parte din Braul de Mijloc al Bucegilor, dupa cum prea bine se stie, desigur), i-am cerut lui Danel niste bani sa-mi iau cola, eu fiind usor (mai mult) mahmur dupa o seara in B 52, unde servisem cu incredere, inclusiv whiskey – ceea ce nu-mi sta in caracter, sau in buget, luati-o cum vreti. El mi-a dat cu imprumut 200.000 lei vechi, sau 20 lei noi. Bun. Eu am uitat complet, el nu. Acum mi-a adus aminte, si mi-am amintit si eu.

Acum, care este scopul acestui post: e perfect posibil sa existe si altii. Adica altii carora sa le datorez bani, de la dooj’de lei daneliscieni in sus. Sau in jos. Pe unii ii stiu (Maestrul, Ana, Julius, Ovidiu). Pe altii s-ar putea sa nu ii stiu.

Sa nu VA stiu! De aceea, va rog sa veniti binisor sa ma solicitati. Nu toti deodata, nu! Pe rand, frumos si ordonat. Pe cat posibil, unul pe saptamana. In ordine alfabetica. Berberiti, spalati, arenjati, proaspat tunsi, dati cu deodorant, ca la mine nu-i santan!
Si sa va stergeti apasat pe picioare pe presul de la intrare, ca am vazut eu multe.

Paniemaiesh?

vineri, 6 noiembrie 2009

Halloween party in Fire Club


Dupa cum se stie si cunoaste, sambata seara a fost petrecerea de Halloween in clubul Fire din centrul vechi (strada Gabroveni, daca nu ma insel). E perfect adevarat ca n-am mai fost demult in Fire (spre deosebire de acum cativa ani, cand nu ma urneam de acolo nopti intregi), dar asta nu m-a impiedicat sa ma distrez pe cinste (dar si petrecerea a fost foarte bine gandita de organizator, nu-i dau numele ca o sa ziceti ca fac reclama d-aia mascata!). Am observat si cateva deosebiri: domnule, a scazut media de varsta a clubberilor!
Sau oi fi imbatranit eu, dracului...?! Cred ca nu se poate exclude nici aceasta ipoteza, zic!
Va intrebati poate ce-i cu poza asta mizera. Pai mi-a fost facuta cu telefonul mobil, in urma incidentului acestuia: teoria era ca venim la party costumati in ceva adaptat Halloween-ului. Buninteles ca in afara de mine nu s-a deranjat nimeni sa respecte teoria, asa ca toti amicii erau in carpele lor obisnuite. Eu aveam pe cap o cagula animalifera, pe care inteligentii mei de prieteni (mai, dar toti, nu asa!) au fost absolut incapabili s-o identifice: unul a zis "iepure", altul "bufnita", al treilea "catel", etc. (s-a mai propus "pisica", "liliac", "urs", " capra", "vampir" si "pitipoanca"; ma rog...).
Incredibil! Singurul animal care este verde e brotacelul, nicidecum iepurele sau ursul! Chiar ca baietii astia sunt copii de oras, daca ei cred ca iepurii sunt verzi - ca sa nu mai vorbesc de ursi!
Dar de ce sa ma mai mir, domnule, de ce sa ma mai mir? Nu m-a intrebat unul dintre ei, la un moment dat, daca bivolitele SE MANANCA?! La intrebarea mea uluita ("Ce te face sa crezi ca-s necomestibile?") a raspuns, inocent: "Pai tu nu vezi ce negre sunt?".
Mda... macar asta distingea culorile, nu ca daltonistii din Fire Club!
p.s. Trebuie totusi sa admit ca onoarea Fire-ului a fost salvata de Ilie Micolov (care era invitat acolo sa cante, nu sa bea cu noi bere Pilsner Urquell), care a recunoscut imediat dihania in care ma costumasem, numind-o "Kermit"; ce vreti, poetul tot poet!

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Alegeri fara miza


Acum c-am terminat si proiectul asta (Vacante 2009 – Ghidul calatoriilor de iarna), ma intorc la blogareala, desi sunt convins ca n-am lipsit nimanui: asa e sportul asta, ca traficul auto, fiecare ar vrea sa fie singurul sofer iar toti ceilalti sa stea pe trotuar si sa-l invidieze ca are masina. In practica, insa, toata lumea are masina si se injura fiecare cu fiecare, si toti in cor injura guvernul, ca n-are solutii pentru deblocarea traficului. In ceea ce ma priveste, ofer gratis o solutie pentru soferii exasperati: mersul pe jos si cu metroul.

Asa si cu blogareala: cand erau putini, ii citea multa lume si se minuna ce destepti sunt; acum ca suntem multi, nu ne mai citeste nimeni, ne citim intre noi si ne sictirim plini de zel. Exact ca soferii in trafic. Singura diferenta e ca blogarii nu tin bate de baseball in portbagaj.

Bun, sa revenim. Incep prin a-i raspunde delicioasei noastre colege Aida, aceasta Casandra mioritica. Iata parerea mea proprie si personala:

1. Romania este o tara perfect normala a Estului Europei.
2. Romanii nu sunt nici mai prosti si nici mai destepti decat ceilalti est-europeni; ei se aliniaza tiparului Bulgaria – Ucraina – Rusia, cu un mare procent de parveniti grobieni, si nu tiparului Polonia – Ungaria – Cehia – Slovenia, cu o clasa de mijloc consolidata si cu stil.
3. Oferta culturala din Romania este la acelasi nivel cu cea din Estul Europei.
4. Oferta politica din Romania este la un nivel superior celei din Estul Europei (luat in medie, nu cel dintr-o anumita tara).
5. Apropiatele alegeri prezidentiale din Romania sunt lipsite de miza istorica (singura lor miza este cea strict politica, mai exact politicianista). Nu a fost cazul prezidentialelor din 2004, 2000, 1996, 1992, 1990, unde miza a fost istorica.

Referitor la punctul 5 (cel care da sens acestui post), vreau a spune ca, indiferent care dintre cei trei candidati cu sanse (Basescu, Geoana, Antonescu) castiga, parcursul Romaniei nu se va schimba. Din Uniune si din NATO nu va fi data afara, reconstructia va continua ca si pana acum (sau mai repede, sau mai incet, n-are importanta; dar va continua), clasa de mijloc se va consolida in continuare, satele se vor depopula mai departe (e inevitabil), putinele fabrici ramase se vor inchide (si cele poluante la fel, dar in ritm mult mai lent, si din alte motive), iar muntii mei iubiti vor fi de la an la an mai lipsiti de turisti romani. Si asta e inevitabil, desi pentru mine e foarte trist. Asta e. Distractia de fite e mult mai seducatoare decat distractia de nashpa. Pacat, si mie imi pare foarte rau, dar n-am cum sa schimb o lege a naturii umane.

O mica observatie: s-ar putea, totusi, ca Romania sa-si retraga trupele din Afganistan, daca Basescu pierde alegerile. Parerea mea este ca acesta ar fi un pas gresit (nu plecarea lui Base, ci retragerea trupelor).

Asta-i insa un subiect pentru un post viitor.

p.s. Evident, voi merge si de data asta la vot. Si voi vota cu candidatul propus de UDMR, ca de obicei.

vineri, 23 octombrie 2009

Acesti diasporeni minunati si mintile lor zburatoare

In urma controversatei pareri exprimate de Aida, am facut intrebare (“Cum sta treaba cu Romania?”) catorva prieteni si cunoscuti, unii din tara, altii din diaspora, si-am obtinut urmatoarele raspunsuri: “Din ce in ce mai prost” (diasporenii), “Din ce in ce mai bine” (cei ramasi in tara). Pentru mine acest rezultat este uimitor, din toate motivele din lume! Cum pot oameni inteligenti si bine-intentionati sa aiba pareri complet opuse, cu privire la acelasi subiect?! Nu vorbim nici de politicieni, nici de idioti, nici de pensionari frustrate: vorbim de prietenii mei! Cum naiba pot sa gandeasca atat de diferit, unii hais, altii cea, si mai ales: cum de s-au separat atat de net?!

Am stat cu capu-ntre urechi cateva saptamani, pe urma am inceput sa-mi ofer raspunsuri. Nu stiu daca am cazut peste vreun adevar, dar de incercat, am incercat!

1. Termenul de comparatie. Un diasporean din (sa zicem) Atlanta foloseste ca termen de comparatie orasul Atlanta (pe langa care Bucurestiul apare jalnic), un bucurestean se gandeste la Bucurestiul anului 1990, pe langa care orasul de acum apare mirific. Chiar daca amandoi se uita la acelasi lucru (Bucurestiul in 2009), unul vede hais, altul cea!

2. Traditia. Inca din interbelic (vezi Cioran), romanul plecat din tara devenea extra-critic (pe buna dreptate); fenomenul s-a amplificat pana la dementa in comunism, cand cei care veneau in vizita la rude ramaneau tablou, nu le venea sa creada: “Dar cum puteti trai in halul asta?!”. Respectand (si uneori fiind orbit de) aceasta traditie, un diasporean se simte cumva obligat sa ia o atitudine criticastra (mergand de multe ori pana la jignire).

3. Memoria. E o vorba pe care mai toti “vesticii” care ajung in Rasarit o spun, unii cu admiratie, altii fara: “Estul are memorie!”. Inteleg, deci, ca lumea bogata (cea pe care romanii o denumesc “Afara” – Europa de Vest, Statele Unite si Canada, Australia si Noua Zeelanda), nu prea are memorie! Iar romanii emigrati in aceste tari preiau modelul locului, si uita tot ce nu-i priveste direct si personal. Adica aleg sa ignore orice fel de trecut. Si n-au habar de unde a plecat Romania in 1989.

4. Geografia. Foarte putini diasporeni sunt dispusi sa se uite pe o harta, ca sa observe ca societatile vecine Romaniei (Ucraina, Moldova, Bulgaria, Serbia) nu stau mai bine decat noi, cu o singura exceptie (Ungaria). Nu mai zic de “vecinii istorici” (Turcia, Rusia, Grecia, Polonia), unde situatiile nu sunt prea asemanatoare cu a Romaniei, dar mentalitatile sunt.

5. Sentimentul de alteritate. Se pare ca romanii si rusii sufera de un profund sentiment de alteritate, gen “noi suntem altfel!”. La rusi, poate ca asta se explica prin complexul imperial, cu care ei traiesc de 300 de ani; la romani, poate ca explicatia este complexul de inferioritate (istoria noastra documentata e cam cu 300 – 400 de ani mai “scurta” decat a vecinilor nostri si a altor europeni). Si cum cel mai simplu mod de exprimare al alteritatii e vaicareala (“noi suntem cei mai prosti!”), asta e calea aleasa de diasporeni pentru a-si exprima “romanitatea”: personajul Titi al lui Constatin Toiu exprima fantastic acest sentiment, in fata colegilor sai americani (era acolo la o bursa): “Our time is different!”.

6. Ignoranta. Se pare ca nu toti intelegem faptul (evident pentru francezi si spanioli), ca in orice tara exista de fapt “doua tari”, aflate intr-un etern razboi civil rece: progresistii si conservatorii (sau mai simplu spus, “desteptii si prostii”). Unii citesc carti, altii se uita la televizor. Unii se informeaza, ceilalti se lasa informati. Unii il detesta pe Gigi Becali, ceilalti il admira. Unii merg la teatru, ceilalti la pupat de moaste. Unii asculta muzica lumii, ceilalti manele. Ma rog, ati prins ideea (n-am dat decat exemple romanesti, ca nu cunosc alte societati). Ei bine, diasporenii “stau cu ochii” pe acesti “ceilalti” si considera ca ei sunt tara (cum zice Aida, “rromanul”), in timp ce ramasii in tara ii considera niste nimenendrum, cu care nu merita sa-ti bati capul (decat la alegeri, cand sunt buni ca masa de manevra).

Recitesc ce-am scris si simt nevoia sa inchei cu o concluzie franca: de fapt si de drept, admit ca totusi, de fapt NU STIU cu adevarat de ce exista acest clivaj psihologic intre diasporeni si cei ramasi in tara! Sorry!

joi, 22 octombrie 2009

Aventurile lui Habarnam


Mi-a picat in maini o carte pentru copii (“Aventurile lui Habarnam”), scrisa de un autor rus, din perioada sovietica: Nikolai Nosov, prin anii 1953 – 1954 (tocmai murise Stalin, oamenii incepusera si ei sa mai rasufle). Personajul sau, Neznaika (sau Habarnam, in romana), a avut un succes extraordinar si de lunga durata: inca prin anii ’80 copiii (si nu numai cei sovietici), inca se delectau cu aventurile acestui erou.

Din pacate pentru mine, eu nu m-am delectat deloc. Anii sunt 2009, copil nu mai sunt, iar sovietic nici atat: cum sa-l mai savurez pe Neznaika, daca la fiecare pagina dau peste celebrul “dublu discurs” comunist? Bine, stiu si eu ca doublethink a existat si c-a fost rau de tot, dar cum naiba sa dai peste el intr-o carte pentru copii?!

Ceea ce ma frapeaza e incredibilul nivel de ideologizare pe care comunismul l-a impus peste tot (chiar si aici!): de exemplu, unul din personajele cartii intelege necesitatea de a fi re-educat! Fabulos! Poate ca cei mai tineri nu stiu, dar “re-educarea” era numele oficial al deportarii in Gulag: regimul nu-ti voia raul, voia doar sa te re-educe! Problema e ca aceste lucruri s-au cam uitat, iar asta nu e bine: daca omul nu mai sesizeaza mecanismele propagandei, atunci orice e posibil, ca de exemplu intoarcerea la o guvernare autoritarista, ca cea a lui Stalin.

Mi se pare mie, sau exact asta se intampla acum in Rusia domnului Putin…?!

miercuri, 21 octombrie 2009

Fuse, fuse si se duse!


No, ca trecu si maratonul asta! Suntem, deci, mai batrani cu un an, cu inca niste kilometri mai mult in picioare, cu tot mai multa blazare fara rost: iar am alergat degeaba!

Mai, chestia e ca-i greu al dracului de acceptat indiferenta alor tai (ai romanilor, asta inteleg prin “ai tai”, nu familia personala). Cateva sute de oameni (organizatorii zic c-au fost trei mii, dar stiti cum e!) s-au urnit si-au dat din picioare, duminica dimineata (cand tot omul normal vomita dupa destrabalarea din club), pe ploaie, frig si burnita. Dar nimeni nu ne-a bagat in seama.

De trei zile ii intreb pe putinii oameni cu care “intretin” relatii sociale (cativa vecini, o matusa, vanzatoarele de la paine, nea Gogu de la ziare, mos Basina, administratorul de bloc, etc), si NICI UNUL n-a auzit de asa ceva: maraton?! Ce-i aia?

Smecheria e ca astia nu sunt “de-ai mei”, in sens de grup social. Ei sunt din prostime, corect. Da’ oricum, sa nu ajunga la ei nici farama de informatie! De necrezut.

Da’ ce ma mai mir, ma, ce ma mai mir? Eu am stiut ca a cazut guvernul Boc?! Habar n-am avut! Pe simpla chestie ca nu m-a interesat: ei cu ale lor, eu cu ale mele, salve et I!

Pe de alta parte, admit onest: as fi vrut sa scriu postul asta de acum cateva zile, ca sa ma dau mare: am scos cel mai bun timp al meu la “semi”, adica doua ore si-un minut. Da’ ca de obicei, iar n-am avut noroc, iar n-am fost eu Omul: Ovidiu a parcurs maratonul intreg si a supravietuit. Ba mai era in stare sa vorbeasca si la telefon!

Doamnelor, domnisoarelor, domnilor, dati-mi voie sa inghit in sec: as fi vrut sa ma umflu-n pene in fata domniilor voastre, dar din pacate imi este imposibil: Ovidiu este eroul zilei. Tot ce pot face eu este sa consemnez reusita lui, sa-l felicit (verde de invidie, dar asta e!), si sa va re-invit sa participati la anul, in 2010: daca nu aveti bani pentru taxa de participare, am sa va imprumut eu – rup din portofel!

Asa cum m-am imprumutat si altii pe mine (o fi vorba de acelasi omniprezent Ovidiu?!). Repet, sublinizez, accentuez si insist: e omul zilei!

vineri, 16 octombrie 2009

Latina prisca




Cronica lui Huru

Cine este Huru?! Nu stiu, asa cum nu stie nimeni: Huru este o bazaconie nationalista, ca multe altele. Are insa ceva special: este o bazaconie strict moldoveneasca!

Bref: pe la 1856 se face o mare descoperire, si anume se “descopera” un document pretins autentic, numit mai apoi “Cronica lui Huru”. In fapt, un fals ordinar (adica obisnuit), cu ajutorul caruia autorul (Constantin Sion) dorea sa acopere intreg Mileniul Negru al istoriei romanilor (al moldovenilor, de fapt), de la retragerea romanilor (274), pana la descalecatul lui Dragos si intemeierea principatului Moldovei. Nu va mai zic ce scrie in “cronica”, pentru ca-i de rasul curcilor; esential e insa un amanunt, si anume scopul ascuns al acestui fals: sabotarea Unirii principatelor! Caravasazica, il producem pe Huru ca sa-l delegitimam pe Cuza!

Capitulatiile

Trecem Milcovul si ajungem la Bucuresti, in Tara Romaneasca, zisa si Muntenia (ce tampenie, de parca Moldova n-ar avea munti cacalau!). Ce si-au zis “muntenii”? Hai, tati, sa falsificam si noi ceva, sa nu ramanem de caruta! Si-asa au aparut “capitulatiile” (despre care am invatat si eu la scoala), pretinse “tratate de pace” intre voievozii munteni (incepand cu Mircea cel Batran) si Imperiul Otoman. Smecheria era ca aceste “capitulatii” erau in asa fel redactate, incat cele doua parti (domnitorul roman si imparatul turc) pareau sa discute aproape de la egal la egal, nicidecum ca de la invins la invingator! Poate va amintiti scena aia din filmul “Mircea” al lui Sergiu Nicolaescu (evident, cu el insusi in rolul principal): e facuta punct cu punct dupa spiritul “capitulatiilor” – care sunt si ele niste falsuri ordinare, ca si alea fabricate la Iasi.

Codexul Rohonc

Trecem muntii (iar muntii astia!) si ajungem in Transilvania, zisa si Erdely in limba stapanilor ei de-atunci (ce ungur se gandea, in plin secol XIX, la Unirea romanilor din secolul XX?!); care nici transilvanenii, indiferent de limba materna, nu vor sa se lase mai prejos, asa ca domnul Samuel Nemes (zis “Literati”) pune mana si falsifica si el ceva. Asa apare pe piata Codexul Rohonc, o cacanarie la fel de mare ca celelalte, dar mai bine lucrata: sunt imaginare atat alfabetul, cat si limba in care e scris (ca nu degeaba i s-a spus omului “Literati”!). Evident, atat ungurii cat si romanii se arunca pe el ca vulturii, sa-l traduca si sa-l foloseasca in lupta lor nesfarsita, dar ti-ai gasit! Cum sa traduci un text dintr-o limba care nu exista, scris cu litere care nu exista?! Nu poti, dar poti sa inventezi: asa a facut Viorica Enachiuc (o adevarata patrioata!), si-a scos o “traducere” de te doare mintea. Cum s-ar zice, acolo unde dai de-un ungur mincinos, sigur dai si de-un roman inca mai mincinos, care sa-l traduca!

Decebalus per Scorillo

Hai ca nu e totul pierdut: avem ceva concret, un document epigrafic real: un ciob de oala sparta. Pe el citim doua fragmente de text, cu litere latine: “DECEBALVS”, zice primul fragment, si “PERSCORILO” cel de-al doilea. Cam putin, as zice eu, dar cine-s eu ca sa ridic clontul impotriva patriotilor?! Care patrioti citesc cele doua fragmente impreuna, desi ele sunt evident distincte (si obtinute prin stampilare, nu prin inscriptionare “de mana”): “Decebalus, per Scorillo”. Si ce-i cu asta?! Pai, e: in latina, “puer” inseamna copil; la un autor grec apare un nume cu totul marginal (“Scorillo”), despre care se afirma ca e numele unui conducator trac de dupa Burebista; “Decebalus” stim cu totii cine-a fost. Ei bine, iata si traducerea, din limba daca in limba romana: “Decebal, fiul lui Scorillo”! Atat de simplu si atat de genial!

Bine, au mai venit si ticalosii de lingvisti, care au preferat sa traduca altfel, ca niste tradatori de neam si tara: “Facut pentru Decebal” (Made for Decebal, sa inteleaga toata lumea). Adica mesterul ala care a fabricat oala a si stampilat-o, pentru ca idiotii de la DHL sa n-o trimita in alta parte, ci la clientul care-o comandase, adica la Decebal. Adica l-au tradus pe misteriosul “SCORILO” cu “facut, fabricat” din romana, bazandu-se pe o radacina traca, comuna romanei si albanezei, care la noi a dat verbul “a scorni”, iar in albaneza pe “a zgaria” (nu cunosc limba asta, nu pot da originalul). Niste nenorociti, lingvistii astia!

De ce spun asta? Pentru ca acea traducere, “per” = “puer” = “copil”, a avut o cariera fulminanta: din ea s-a nascut LATINA PRISCA! Evident, latina prisca este limba comuna a dacilor si a romanilor, care dovedeste ca “noi, romanii” suntem aici “din cele mai vechi timpuri” (?!), ca noi am intemeiat Roma (!), si ca d-aia Columna lui Traian ii arata pe daci si pe romani vorbind fara translatori: normal, s-aveau ca fratii pentru ca erau chiar frati!

Traiasca Latina Prisca... bahtalo.

Putina shakespearologie: azi, “Lear”



Datorita acestui ferment cultural care se numeste domnisoara Dana, hop c-am mers si la teatru. Si nu la orice teatru, ci la teatrul Bulandra, unde eu unul nu mai calcasem de vreun deceniu (am nimerit atunci la o incredibila serie de trei piese proaste, si-mi jurasem sa nu-i mai calc vreodata pragul). Da’ ce, te pui cu domnisoara Dana…?!

Aflu si ca piesa e adaptare dupa "Regele Lear" (foarte lunga, dupa cum se stie), intr-o montare modernista (care pe mine ma depaseste), iar toate rolurile sunt interpretate de actrite! Pana aici, mi-am zis, ia sa dau eu biletul inapoi, pai ce, ne batem joc de Shakespeare?! Dar mi-a fost rusine sa nu par misogin (ca de obicei), asa ca m-am dus.

Si acum vine surpriza. De ani si ani n-am mai vazut o piesa asa fain montata si jucata, pe parola de onoare! Nu zic nimic de regizorul Andrei Serban, ca toata lumea stie ca asta-i geniu (chiar, cum s-o fi descurcat cu atata muieret pe cap?! Talentate foc, nu zic, dar totusi femei, certarete si pizmase! V-am zis io ca-s misogin?); dar tandemul Mariana Mihut – Dorina Chiriac m-a lasat masca. Au jucat fabulos, nu vreau sa zic vorba mare, dar asa ceva mai rar: Mariana Mihut a fost un Rege Lear de mare exceptie (chiar dac-a fost asa modernist, sau poate tocmai d-aia), iar Dorina Chiriac a facut un Bufon cum n-am mai vazut: nici nu ma gandisem vreodata ca din rolul ala se poate scoate asa ceva. Fata asta e cineva, ma tot screm sa ma dumiresc, cum poate un talent atat de mare sa incapa intr-un corp atat de mic?!

Mai vreau sa zic si de alt cuplu, Daniela Nane – Irina Ungureanu (Goneril si Regan, fetele cele mari ale regelui), care au jucat splendid, da’ ochiul meu de misogin a remarcat si cat de splendid arata amandoua: da, este corect, asemenea femei il pot prosti chiar si pe-un Rege!

Poate ca cel mai ingrat rol l-a avut Nicoleta Hancu (Cordelia, fata cea mica si buna la inima – chiar, cum se zice “Praslea” la feminin?!), care s-a descurcat onorabil, dar rolul nu i-a permis mai mult: eu de cand spun ca bunatatea plictiseste si doar rautatea intereseaza? Pai, vedeti?

Un rol foarte gras i-a picat Rodicai Lazar, care a stors din el tot ce se putea: Edmund, bastardul cel rau si intrigant. Evident, a fost aplaudata din rasputeri, ba i s-a strigat si “Bravo!” (eu am strigat, dar ce conteaza?!), numai ca vin si va intreb: nu cumva cucoanele din public, care-si inroseau palmele aplaudand-o, au fost oarecum sensibile la farmecul seductiei sale (a personajului sau)? E, aud? Adica, mai pe sleau vorbind, cate dintre spectatoare or avea instincte lesbi…?!

Cate, zic, in afara de mine, care-s stiut ca un cal breaz: si misogin, si lesbian, manca-v-as leafa!

Hai la teatru, ca-i rost de cultura, sa ne facem destepti in cap!

vineri, 9 octombrie 2009

Recunoasteti personajul!

Dupa modelul Catavencu (autointitulat "saptamanal de moravuri grele"), si cu sprijinul generosului nostru sponsor, lansam prima editie a concursului nostru "Recunoasteti acest personaj gicsonian". Dupa cum se stie si cunoaste, atat concursul cat si sistemul de premiere sunt deosebit de simple: este publicata o fotografie din (indepartata) junie a unui personaj gicsonian (care, adica, a facut sau face parte din PIG - Partidul Interior Gicsonian), iar onor cititorii trebuie sa ghiceasca (ajutati de cateva indicii) identitatea personajului. Pentru a inviora atmosfera, vom afisa si un shortlist in care numele personajului ar putea sa figureze, la fel de bine cum ar putea sa nu!

Vor fi premiati primii trei cititori care se dumiresc cel mai iute, in ordinea dumiririi. Premiile:

Premiul intai, una bere mica fara alcool

Premiul al doilea, una apa plata la jumate

Premiul al treilea, un calduros "Bahtalo!" gicsonian, in direct (adica la telefon)

Iata si cele cateva indicii, asa cum ne-am inteles: in aceasta poza, personajul nostru era mai tanar decat este acum (dar nu cu mult), mai putin gras (sensibil mai putin!), avea ceafa mai subtire (incomparabil!), la fel si obrazul (nu comentam), avea mai putini bani (cu muuult mai putini), mai multi prieteni (cu muuult mai multi), dormea noaptea mai bine (si mai mult), facea ceva sport (mofturi!), si sustinea ca are succes la femei (cine sa-l creada!). Indiciu capital, importantissim: este singurul personaj gicsonian cu care Gicson n-a baut niciodata vreo bere, cat de mica!

Ei bine, va puteti intreba, in cazul asta cum a ajuns personaj gicsonian?! E, aici e-aici!

Si acum, lista:

1. Herta Muller
2. Adrian Copilul Minune
3. Catalin Botezatu
4. Ion Iliescu
5. Barack Obama

joi, 8 octombrie 2009

Echipa de Aur


Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, este de datoria mea a va informa ca in aceasta seara a jucat Echipa de Aur (in imagine, de la stanga la dreapta: Dorin, Sergiu, Angelo, Crisanu, Setefeul), care desi aici apare facand tusa, a jucat cel mai bine din tustrele echipele si a ramas cel mai mult pe teren. Ramanea si mai mult, dar spre ghinionul lor, in poarta Echipei am aparat eu.
Cu ce rezultate, observati in aceasta poza: tusa!

miercuri, 7 octombrie 2009

Curajul lui Sancho Panza


Nici unul, ma?! Nici macar UNUL?!?! Incredibil!

Dereftore? Alio? Poate tu, Gyocel? Dynamo? Setefeule, Danele? Unde sunteti, ma, manca-v-ar tata pe voi de atleti? Sportivi, treburi, sala, antrenamente, sedinte de cardio, sprinturi, bicicleta, tatami, chestii, socoteli... si pana la urma tot pe tusa sa ramaneti!

Ca la dat din gura nu va-ntrece nimeni: unul, ca el "face" toata creasta Fagarasului singur, daca s-enerveaza... altul ca imi da lectii de sprint la orice ora... altuia i se spune Feitosa pentru ca chiar e Feitosa... al patrulea explica ce antrenamente de sase ore face el la sala... altul joaca fotbal in aparare, dar fiecare degajare a lui e de fapt o "pasa extrem de precisa pentru atacanti"! Toti cocosi nevoie mare, nici nu mai pot rasufla de viteji!

Asta pana se apropie luna octombrie a fiecarui an, cand Bucurestiul gazduieste unul dintre cele patru maratoane din Romania (Timisoara, Poiana Brasov si Zarnesti - Piatra Craiului sunt celelalte trei). Din momentul ala, ia-i de unde nu-s! Se ascund ca p^rsii prin cine stie ce cotlon, pe sub pat, pe sub presul de sters ghetele, cine mai stie pe unde, doar-doar sa nu-i intreb io de ce nu vin sa alerge si sa arate cinstit ca nu-i doar gura de ei. Dar ti-ai gasit!

Si ce-mi aud urechile? "Ce, ba, sa alerg ca tine, sa ies ca luzarul pe ultimul loc?". Uau, ce argument! Nu particip decat daca castig garantat! FNI, nu altceva! Ma baieti, bagati-va mintile in cap, ma! D-aia ramaneti voi pe tusa, la spart seminte, de frica sa nu semanati cu Don Quijote? Ce daca lua mereu bataie, dar el macar incerca, era in sosul actiunii, nu bleojdea ochii de pe margine, ca Sancho Panza!

O amintire: eram in ultima clasa de liceu, cand hop, Revolutia! Normal, m-am dus si eu sa vad. Cata, cel mai vechi prieten al meu (eram prieteni de la grupa mijlocie de gradinita, asa ca va dati seama!), a stat acasa. Dupa Revolutie, el a devenit cel mai feroce pro-fesenist (asta inseamna "fan al lui Iliescu", ca sa inteleaga si cei mai tineri), eu la fel de feroce anti-fesenist; de aici, discutii politice, desi pana atunci numai despre gagici vorbeam. Bun. Unul dintre argumentele mele (care il enervau groaznic pe Cata) era urmatorul: "Cum vorbesti, ma, de Iliescu ca de simbolul Revolutiei, ca doar tu ai stat acasa?!". Nestiind ce sa-mi raspunda la asta, zicea: "Ete pula! Si tu daca te-ai dus, ce-ai facut? L-ai impuscat tu pe Ceausescu? Ai prins vreun terorist? Sau macar sa fi incasat vreun glont, sa zici ca esti erou! Asa, ce-ai facut? Te-ai dus acolo sa casti gura! Un cacat ai facut!".

Dupa atatia ani, sunt mai sigur ca niciodata ca eu aveam dreptate si Cata n-avea. Nu conteaza sa prinzi vreun peste, conteaza sa te duci la pescuit, sa rupi rutina. Dintre toti cei care umbla la muzica, cati vor ajunge sa cante ca Maria Tanase? (exemplu ales la intamplare) Cati actori amatori ajung Al Pacino, cati scriitorei ajung Mircea Cartarescu sau Radu Aldulescu? Si ce-i cu asta? Cat respect merita o atitudine d-asta infantila, "copii, copii, ma joc si eu cu voi, dar numai daca ma lasati mereu sa castig!". Toata stima, domnilor!

Lasa, ma, c-o sa mearga Ovidiu si-o sa merg eu. Numai noi, doi slabanogi de d-abia ne tinem pe picioare, punem pietre-n buzunar sa nu ne sufle vantul. Voua ce sa va zic, solizilor, atletilor, fibrosilor? Ce sa-ti zic tie, prietene mare la vorba si mic la fapta?

Pitulate-ai sub fustele muierii sa te pitulezi!


marți, 6 octombrie 2009

A fi sau a nu fi Rroman

Prietena noastra colega noastra Aida B a publicat, pe blogul propriu, urmatorul post (linkul il aveti aici):

Rromanul are opinii pe care si le sustine puternic la un sprit cu vecinul. Rromanul se instaleaza confortabil in tribuna si aprinde televizorul. In viata lui, rromanul e un spectator zgomotos care sparge seminte, bere bere si fumeaza palmat. In Rromania exista doua categorii de jucatori sociali: politicienii si ziaristii. In gura lor se uita rromanul de dimineata pina noaptea tirziu, ca sa aiba a doua zi subiecte de conversatie la piata. Rromanul se plinge de orice, incepind cu propria-i soarta si terminind cu Dumnezeu care e scirtar. Uraste coruptia, dar ii invidiaza pe corupti. Se plinge ca da mita peste tot, dar nu inceteaza sa o faca. Este scirbit de tara asta mizerabila, dar arunca gunoiul peste tot. S-a saturat de hotii care ii conduc tara, dar ii voteaza constiincios. Noroc cu internetul, acum poate sa combata tare pe bloguri, iar in strada iese doar ca sa mearga la scirbici si la shopping. Are convingeri puternice, idei geniale pentru a scoate tara din rahat, dar n-are cine sa-l asculte (toti sint prosti). Rromanul se bate cu pumnul in piept ca e liber sa faca ce vrea **** lui, ca de-aia e democratie, dar striga dupa Tepes sau unul aidoma care sa se puna cu biciul pe concetateni. Rromanul viseaza sa emigreze in tari civilizate, cit mai indepartate si lipsite de alti rromani, daca se poate. Rromanul ar vinde-o si pe mama strainilor, convins fiind ca ei oricum fac treaba mai buna decit ceilalti rromani. Rromanul sta cu gura cascata si cu mina intinsa in prag de alegeri, pune stampila unde i se da mai mult si asteapta, resemnat, pomana urmatoare. Rromanul este masochist, paranoic, laudaros, fatarnic si fatalist: da ochii peste cap cind e considerat hot, mincinos si puturos, ba chiar se asteapta sa fie tratat astfel!

In Rromania piine sa fie, ca circ este.

Textul acesta a declansat din parte-mi o discutie ampla, inca neincheiata: Aida a ramas pe pozitia initiala, fara sa fie in vreun fel convinsa de argumentele mele, ba chiar a plusat intr-un comment (nr. 8, daca vreti sa il gasiti direct):

1. tot pentru misu: si ai dreptate, textul e prost, pentru ca e incomplet. am uitat sa spun ca rromanul e ineficient, profitor, fanfaron, superficial, fudul. indignarea a fost si este sincera.

Eu unul sunt in dezacord total cu punctul ei de vedere. Mai intai, insa, scriu ce-am inteles eu din punctul ei de vedere, pentru a putea fi contrazis daca gresesc:

1. Fata de alte natiuni, romanii se “disting” prin masochism, paranoia, laudarosenie, fatarnicie, fatalism, ineficienta, profitorie, fanfaronada, superficialitate, fudulie.
2. Romanii se asteapta sa fie tratati de alte natiuni ca fiind hoti, mincinosi si puturosi.

In opozitie cu acest punct de vedere, eu cred ca:
1. Defectele semnalate de Aida nu se aplica romanilor in general, ci maselor (plebei, prostimii) de oriunde, indiferent de limba, religie, cultura, etnie sau culoare a pielii.
2. Foarte multi romani (o majoritate) sufera de aceste metehne, dar ei nu sunt reprezentativi pentru natiunea romana. Dimpotriva, reprezentativi pentru natiune sunt aceia care s-au distins intr-un domeniu sau altul (scriitori, actori, regizori, sportivi, istorici).

Bref: Aida vitupereaza impotriva natiunii romane, vazuta in ansamblu ca o etnie gaunoasa si rizibila; eu vad natiunea romana ca pe o natiune europeana absolut normala, adica banala, cu obisnuita ramanere in urma datorata comunismului (ca intreaga Europa de Est), ortodoxiei (ca Rusia, Ucraina, Belarus) si balcanismului (ca Serbia, Bulgaria, Albania, Turcia).

In masura in care aveti un ragaz de un minut sau doua, as aprecia foarte mult exprimare punctelor voastre de vedere. Chestiunea imaginii-de-sine a romanilor ma intereseaza intr-adevar foarte mult, din motive care ma privesc. Deocamdata.