sâmbătă, 20 noiembrie 2021

Ultimul croșeu la Paris

„Nu e așa, Ilie! Ce-ai văzut tu, nu e aia!” (Marin Preda, „Desfășurarea”). Dacă ar fi să strâng la un loc toate vorbele de seamă ce mi s-au spus de către cei bogați, cu carte multă (adică elite, ce mai încoa și-ncolo), așa ar trebui să sune strângătura. Nu e așa, Mihaie! Ce ai văzut tu, nu e aia! Pe bune. Orice, oriunde, oricum văd eu ceva cu ochii mei, sunt imediat pus la punct: nu e aia! Și pe urmă mi se deslușește, cu infinită condescendență: știu eu, că m-am informat de pe net!

Bine, mă. Așa o fi. Ce văd eu, nu e aia; dac-așa ziceți voi! Că sunteți mulți și deștepți în cap, iar eu sunt unul singur. O fi așa! N-am văzut eu bine! Pe de altă parte, măcar aici în articol să-mi pot duce și eu vorba până la capăt, dacă-n discuțiile cu voi nu am dreptul („Taci că ești prost”), iar vorba mea este după cum urmează: din punct de vedere turistic, marile orașe sunt false. Sunt niște mari fake-uri, făcături, butaforii, decoruri, fum de iarbă. Nu oferă nimic real, numai iluzie. Ceea ce turistul chiar cumpără de la marele oraș este aură; întorcându-se acasă, în satul lui plin de balegi de bivoliță, turistul poate spera la invidia, admirația sau / și atenția consătenilor, dar atât. Banii lui au intrat în circuitul economic al orașului, unde nu contează pentru că-s puțini, dar împreună cu banii puțini ai fiecăruia dintre cei 25 de milioane de turiști care se lasă păcăliți în fiecare an... contează!

Eu cred că Parisul are, în anii normali, peste 25 de milioane de oaspeți, că vin și francezi din toată Franța, nu numai străini; dar hai să rămânem la 25. Asta înseamnă cam 15 miliarde de euro banii jos, bani curați, bani pentru care orașul nu trebuie să facă nimic. Cam câte fabrici ar trebui să producă și să exporte din plin, un an întreg, ca să facă banii ăștia? Aud? De-aia zic. Turismul e ca jocurile de noroc sau ca pariurile sportive: toată lumea bagă bani în bilete, dar numai unul din zece mii ia ceva... dacă ia. Restul intră în tejgheaua organizatorului.

Am fojgăit vara asta prin Paris de mi-am tocit pingelele, și în afară de tras cu urechea pe ici pe colo, cu nimic nu m-am ales. Iar din trasul cu urechea am priceput un singur lucru, dar p-ăla l-am priceput bine (nu că nu-l știam deja): cât de mult îi urăsc parizienii pe „oaspeți”. Nu, nu e vorba de altceva, e vorba de ură. Vin vară de vară, milioane și milioane de papagali, fiecare cu pretenția de a fi servit și distrat la cele mai înalte cote, că dé, e și el la Paris! Dacă ar fi să fac o comparație, nu-mi vine în minte ceva mai isteț decât localnica din Deltă sau din Secuime, care de-abia așteaptă iarna, ca să scape și ea de necaz, să se liniștească și să-și vadă de viața ei proprie și personală, cea de dincolo de înțelegerea turistului.

Nu știam zona canalului Saint Martin, adică știam doar docul, sau bazinul Arsenalului, cum i se mai zice (cel care dă în Sena la Pont Morland); dar de bucata aia dintre La Villette și Bataclan habar n-aveam. M-a dus și pe mine cineva, mi-a povestit, m-a dumerit, m-a așa și pe dincolo, mi-a explicat ideea de bază, punctul lor de vedere în privința turiștilor („Mihăiță, sunteți PREA mulți!”). Eu am întrebat, privind la doi tineri care se antrenau la box, într-un fel de sparring amical: „Dar voi nu sunteți prea mulți?” (ea lucra la un hotel, cameristă, făcea paturile și ce mai pica). „Ba da”, mi-a răspuns, „dar noi muncim. Cu noi n-are nimeni nimic”.

joi, 4 noiembrie 2021

Masivul Păpușa (IV)

A apărut o nouă subcultură. Aiurea! A apărut ea de mult, dar abia acum m-am prins și eu; mai bine mai târziu decât niciodată! S-au tot dat la televizor, vara asta, știri despre inundațiile „catastrofale” din Belgia, cu pierderi de vieți omenești, cu tot ce trebuie. Tare mă miram. Doar am fost în Ardeni, după inundații, și am văzut despre ce fusese vorba: ieșiseră râurile din mătci, pe Valea Meusei (adică Meusa și afluenții), umpluseră de noroi străzile orașelor, intrase apa în beciuri etc. Dar aici casele sunt foarte solid făcute, din cărămidă și piatră, nici vorbă să le poată distruge apele, oricât de mari ar fi (nu se construiește nici din scândurele, ca în New Orleans, nici din chirpici, ca în România); și-atunci? Cum muriseră oamenii aceia, ce se întâmplase cu ei?

Abia pe Valea Târgului mi-am dat seama că fusesem prost ca noaptea. Cei care muriseră era rulotiști. Asta e subcultura despre care vorbeam: rulotiștii. Olandezii sunt vestiți pentru asta, dar și belgienii sunt pe-acolo – zeci de mii de oameni își încuie casele pe la mijlocul lui mai și le mai descuie pe la mijlocul lui octombrie, iar în timpul ăsta se mută cu totul în rulotă. De fapt, nu: se mută într-o gospodărie temporară centrată pe rulotă, dar care include multe angarale: cort, WC ecologic, mașină pentru mers la cumpărături, ATV de plimbare etc. Rulotiștii au locurile lor de adunare, mari campinguri cu dotări foarte bune (apă curentă, prize, servicii de salubritate), unde își petrec cele 5-6 luni de vreme bună într-un fel de viață comunitară; se regăsesc an de ani în aproximativ aceeași componență.

Dar dacă ești rulotist fără bani? Că aceste campinguri costă! Păi atunci faci fix același lucru, dar într-un loc neautorizat, adică într-o luncă. Am tot văzut prin Ardeni comunități de-astea pe malul apelor, iar astă-vară, când râurile s-au umflat noaptea, pe mulți i-au prins beți, pe alții i-au prins nu în rulote, ci în corturi.

Mergând eu așa pe Valea Târgului, acum vreo lună, dau peste exact același tip de comunitate, undeva mai sus de Cabana Voina. Camping organizat, nu ilegal, dar fără facilitățile celor belgiene. Am intrat în vorbă cu doamna de la Vila cu Flori.

***

Doamna de la Vila cu Flori nu s-a prezentat, ne-a spus doar că e din județul Olt. Eu cu eram cu Rele, amicul, și ne plictiseam deosebit, că vremea era ploioasă, nu se punea problema să urcăm pe traseu, așa că frecam menta pe Valea Târgului, între cabana Voina și pensiunea Ursulețul. Ne minunam de mărimea campingului de rulote, dar mai ales de stilul extrem de hotărât în care rulotiștii se instalaseră. Cei mai mulți își demarcaseră un spațiu în care cultivau flori; altul își montase în fața „gospodăriei” macheta unei fântâni cu cumpănă, ca în plin Bărăgan. Atât de realist era macheta făcută, încât am stat secunde bune ca să ne prindem că nu-i o fântână adevărată! Bine, eram și oleacă mahmuri, dar zic. După ce-am liniștit câinii, am intrat în camping. Ploua mărunt, pe afară nu era țipenie de om, toată lumea era înăuntru, la televizor (rulotele moderne sunt dichisite, nici vorbă de simplitate!). Câinii era comunitari, adică depindeau de hrana rulotiștilor, iar în schimb păzeau campingul de urșii ce coborau noaptea. Și de noi. Auzindu-i încă mârâind, doamna a ieșit. Era bătrână, bătrână. Nu știu cât să fi avut: 70 de ani? 75? Mintea îi era ageră, aș zice chiar sprințară, dar corpul n-o prea ajuta, iar dinții n-o mai ajutau deloc. Bucuroasă de conversație, ne-a spus următoarele: de ani și ani pleacă primăvara de jos, de la câmpie, să scape de căldurile din Olt. Vine la munte, se instalează, stă la aer curat, îi place. Când era mai tânără, făcea și plimbări, dar acum nu mai face. Merge cu mașina ei la Câmpulung, o dată la două săptămâni, face provizii de mâncare, schimbă butelia și se-ntoarce aici, că-i place. Ani de zile a mers pe Valea Cerbului, în Bucegi, dar de când a „năpădit” guvernul peste rulotiștii de acolo, s-a mutat aici, „cum au făcut toți”. Nu e ușor, că noaptea-i frig și vine ursul, dar ea s-a obișnuit așa. Nu vrea să fie ca oamenii din blocul ei, care stau acolo peste vară și „se înnădușă” de cald. Că n-are lumea bani de aer condiționat, e lume săracă, vai de mama ei. Nu, doamna nu fusese intelectuală, cum crezuserăm noi (am întrebat-o); fusese muncitoare, șefă de secție, îi plăcuse mereu „să se descurce”, a ieșit repede la pensie, cu pensie bună, și-a primit și salarii compensate. Nu și-a bătut joc de bani: atunci a cumpărat rulota și și-a început noua viață.

vineri, 29 octombrie 2021

Masivul Păpușa (III)

Am urcat, am urcat bine în prima zi de traseu. De la Casa Rim din Lerești am mers cu mașina până la cabana Voina, am lăsat mașina în parcare și am apucat-o în sus, mai întâi pe drum forestier și apoi am făcut stânga, pe costișă, pe traseu adevărat. Pădure de conifere, urcușul destul de greu, de pieptiș. Ne mai opream din când în când dar foarte scurt, așa, de-o gură de apă: dacă te oprești din efort e aproape la fel de rău ca atunci când te supralicitezi de la bun început și urci într-un ritm prea susținut pentru puterile tale (te epuizezi repede și creierul începe să dea comenzi aiurea, de tipul „Am obosit” sau „Hai repede la bere”). Cred că nu ne-a luat mai mult de două ore să ieșim din pădure în golul alpin, dar s-ar putea să mint: de multe ori, amintirile propriilor succese sunt umflate până la jenibil – încerc să evit această capcană, mă străduiesc, dar nu garantez!

Golul alpin de sub Păpușa e neobișnuit de abrupt. Am mers încet, fără pauze însă, până am ajuns la izvorul de creastă pe care îl știam din vara lui 2000. Între timp mai apăruseră niște „îmbunătățiri”: debitul izvorului scăzuse, dar fusese amenajat un bazinaș cu țeavă, așa că acum era mult mai ușor să-ți umpli bidonul decât atunci. Plus troițele care sunt mai nou peste tot, în orice munte: „Această sf cruce pentru pomenire este ridicată de Mihai Lufu” scria pe una, iar pe cealaltă nu mai știu ce scria. Ploaia stătea să vină, până pe Păpușa mai aveam de mers o oră țeapănă. Ce era să facem? Am coborât spre refugiul Găinațu, sperând să-l mai găsim în picioare după atâția ani, deși nu speram prea mult.

România ne-a făcut bucata: nu numai că Găinațu era acolo, dar e acum complet refăcut, utilat, cu priciuri curate, cu o masă, două scaune, sobă, câteva provizii elementare, neperisabile, cu ușă bună, zdravănă, care se închide bine cu un zăvor simplu (la cele mai multe refugii, ușa este o problemă majoră: fie nu se închide, fie nu se mai deschide). Au fost câteva picături, dar ploaia părea să mai ezite, așa că n-am zăbovit ci am coborât în continuare spre liziera pădurii, grăbiți dar atenți (la coborâre se întâmplă cele mai multe belele). RL, tovarășul meu de drum, era ciudat de tăcut. Mi-a explicat: „Aici am futut eu, în ’91, nu știi tu. Atunci era foarte murdar, era o jale. Dar nu-mi păsa, că eram tânăr. Acum e curat degeaba”.

***

Urcam spre vârf, spre Păpușa; RL și cu mine, ăștia eram. O gașcă mică, dar compactă; mică, dar unită; mică, dar haioasă! Mai exact, individul trăncănea fără încetare, în timp ce eu mă câcâiam să-mi reglez ritmul respirației, că m-am îngrășat fără măsură de când m-am mutat în Belgia. Fac o paranteză: acronimul „RL” vine de la Reputatul Leneș (ceea ce amicul chiar este), dar poate fi citit și ca poreclă: Rele. Pentru că omul este băiat bun, dar bun numai la rele. Am închis paranteza!

Treceam pe lângă cabana Cuca, dar nu ne-am oprit, că n-avem treabă acolo. Eu eram în față: „Ai făcut poză?”, îl întreb peste umăr. „Făcut, făcut, nu te fute pe tine grija aia”, îmi răspunde miezul, în stil neaoș (am cam uitat românismele pure și dure, trebuie să vin mai des prin țară). Îl întrerup din trăncăneală și-i spun, așa pe scurt, că dorm prost și am coșmaruri de când nu mă mai duc la sală, așa că să aibă grijă cu nervii mei, să nu-i întindă prea tare că plesnesc, și nu e bine. Maniacul a înțeles complet aiurea ce-i spusesem și s-a lansat într-un fel de amintiri de tinerețe – dacă am priceput eu bine, că bălmăjea, sărea de la una la alta etc – de pe vremea când suferea EL de coșmaruri („Alea sunt coșmaruri, mă, ce ai tu? Un căcat ai! Să vezi ce coșmaruri aveam EU, băbăiatule”), și cum s-a nimerit odată să doarmă chiar la Cuca, într-o seară când l-a prins vremea rea la coborâre, pe înnoptate. Cum, necum, s-a nimerit că nu exista picătură de băutură în toată cabana (WTF?!), așa că nenorocitul de Rele n-a avut de ales, s-a dus la culcare pe trezie; era convins fie că nu va putea să adoarmă (pe vremea aia nu putea să adoarmă treaz, dar nici beat mort, el zice trebuia să fie „între și între”), fie că va adormi și va avea obișnuitele coșmaruri. Ceea ce s-a și întâmplat. A adormit și-a intrat în visele lui nenorocite. Numai că de data aceea, a reușit să se trezească printr-un efort de voință, fix în mijlocul acțiunii, spunându-și: „Ăsta e un vis”. A mers, iar de atunci a scăpat de ele; ori de câte ori îl mai apuca vreunul, se trezea încă de la început și ulterior putea readormi. Eu, isteț. În timp ce-l batgiocuream pe guraliv, am băgat la cap metoda și am început s-o aplic, odată reîntors aici în Belgia. Merge ca unsă!

p.s. poza asta nu e aia. Mă mințise: n-a făcut niciuna. Am găsit la alt amic.

Masivul Păpușa (II)

Adevărul este că pensiunea NU este în masivul Păpușa, ci în Lerești, în partea dinspre Câmpulung a Lereștiului. Pentru cine nu știe, Lereștiul ăsta e unul dintre cele mai lungi sate din țară și pare clar delimitat: partea dinspre munte e zona romă a localității, iar partea din aval (dinspre oraș) e locuită de români. Eu tăceam din gură, că eram furios, dar amicul (RL – Reputatul Leneș) tot măcănea din guriță: „Băi, băiatule... ce s-a schimbat Lereștiul! Au ieșit țiganii din bordeie... ia uită-te la ei!”. Ca să vedeți cum oamenii se încurcă în cuvinte! Una voia el să spună, alta înțelegeam eu. RL a făcut armată grea în Câmpulung, la una din UM-urile de acolo; l-au încorporat în toamna lui 1989 și a băgat șmotru groaznic până la Revoluție și puțin după, da’ groaznic! „Și acum mai am coșmaruri”, zicea el și-l cred. Mi-a povestit doar câteva „faze” din stagiul lui militar și se-ncrețea carnea pe mine ascultându-l, că soldat am fost și eu, dar soldat de plastilină în comparație cu el: am servit între octombrie 1996 și aprilie 1997, mi s-a părut greu dar mâncam căcat, că ce-am făcut eu a fost un fel de all-inclusive – dacă folosesc ca termen de comparație milităria făcută de RL în ajun de Revoluție (apropo, pe vremea aia RL nu era nici reputat, nici leneș, că n-avea cum. Ofițerii lor de-acolo era câini, erau niște sadici psihopați, bucuria lor, sensul vieții lor era să-i chinuie pe teriști, pe cei de la Termen Redus, viitorii studenți. C-așa era pe vremea lui Nea Nicu: întâi armata și pe urmă facultatea. Vai de viața celor care au apucat sistemul ăla!).

Dar ce voise el să spună: la un moment dat au fost duși într-un marș forțat de la ei din cazarmă până la poligon ce se afla dincolo de Lerești, undeva între sat și lacul Râușor; cât au mărșăluit prin zona românească n-a fost cine știe ce, dar când au intrat în zona romă era ca și cum ar fi căzut de pe planetă. Cocioabele în care trăiau romii erau din cu totul alt film. Ei, soldații, băieți tineri, se uitau cu gura căscată, nu mai văzuseră așa ceva, nu puteau crede că în maghernițele alea trăiesc oameni, dar au fost nevoiți să creadă: din ele a năpădit pe coloana lor de marș o puzderie de copilași și de câini. Copiii cerșeau iar câinii lătrau, nebunie… acum, însă, Lereștiul rom arăta aproape normal. Case ceva mai sărace, dar case. Lumea, la porți. Când RL a zis „Au ieșit țiganii din bordeie”, eu la asta am crezut că se referă.

***

Mergeam cu mașina prin Lerești, de la coadă la cap, adică din amonte spre aval, căutând cazare și dând vina unul pe altul: la Ursulețul nu găsisem, la Voina nu găsisem, la Silva nu găsisem, la Cristina nu găsisem, la Montaneta nici atât, iar acum ne tot îndepărtam de „masivul Păpușa”, pe care avuseserăm noi de gând să facem trasee peste trasee. Cort n-aveam, veniserăm chitiți pe babalâceală, nici măcar rucsaci mari nu ne luaserăm, doar d-ăia mici de tură; iar hainele ni le aduseserăm în trollere! Doi moși cu trollere puse într-un portbagaj de mașină scumpă, ăștia eram. Altfel, tot cu mințile din 1993, când ne-am cunoscut: ne înjuram ca toți dracii, în hârjoana aia tipic masculină care e cam 40% din farmecul unei ieșiri cu băieții la munte (aici este, dealtfel și unul dintre motivele pentru care eu îl fac „prost” pe RL – Reputatul Leneș – de atâția ani: el susține în continuare, ca un tâmpit, că ar fi frumos să luăm cu noi și gagici. E impermeabil la orice argumentație rațională. Și căpos: de câteva ori a adus gagici în expediții. Fără excepție, inițiativele lui dobitocești s-au dovedit a fi dezastruoase).

Orice om cuminte se duce la cârciumă, că acolo bate inima satului, a oricărui sat din România (și, de fapt, din lume). A oprit RL mașina în dreptul unei babe de pe băncuța de la poartă, eu am coborât geamul și-am luat-o cu „mamaie”, iar în cele din urmă babușca a dat din ea informația esențială: cârciuma lui Nea Sterică era pe dreapta, la vreo doi kilometri mai jos. Culmea că informația s-a dovedit exactă: am oprit în fața stabilimentului și i-am salutat prietenos pe cei trei consumatori de dimineață, profesioniști parcă desprinși din Las Fierbinți. Am întrebat de Nea Sterică. Ne-au zis că nu e, dar putem vorbi cu nevastă-sa. Bună și nevastă-sa! Doamna lui Nea Sterică avea pe mână atât terasa la care beau ăștia, cât și un bar cu păcănele (plin de tineri fără treabă, care „băgau în aparate” – miercuri dimineață, cu vreo oră înainte de prânz!), plus un magazin cu de toate, ușă-n ușă cu barul. Am întrebat, delicat, de cazare. „Păi, stați la mine!”, ne-a zis ea. „Ce, la mine nu e bine?”. Noi ne-am uitat unul la altul. „Păi, și Nea Sterică?”, am întrebat. „E la bancă”, ne-a explicat dumneaei, „că azi e zi de plăți. Da’ pe camere vă duc eu, că și eu am chei”. A rezultat ulterior că în spatele micului complex comercial, Nea Sterică ridicase și o pensiune dichisită, pentru d-aștia ca noi. Am luat două camere, am stat ca-n puf, seară de seară am făcut grătar. Berile au curs ca Crișurile!

luni, 25 octombrie 2021

Masivul Păpușa (I)

Despre cum n-am dormit eu la Ursulețul s-ar putea scrie o nuvelă, un volum de proză scurtă sau măcar un scenariu de film, dar voi fi scurt: de prost. Dacă aveam creier în cap cât o muscă de hoit, nu mă încredeam în promisiunile unui român din București; așa, însă, nu m-am ales decât c-o nenorocită de învățătură de minte. Cine-o face ca mine, ca mine să pățească; anul trecut, prin noiembrie, discutam cu nevasta: nu și nu, că în august 2021 eu mă duc pe munte orice-ar fi. Ea, cu bun simț: păi, cu pandemia ce facem? Eu de colo: las’ că trece! N-am mers chiar pe „filiera Trump” („O răceală mică”), dar nici departe nu eram: dorul de munte mă orbea, îmi întuneca judecata și așa fragilă. Belgia e o țară bună, n-am nimic de zis, doar că n-are munte; mie nu-mi ajung Ardenii nici pe-o măsea, îmi trebuie ceva serios! Așa că nevasta, înțeleaptă, a cedat: mi-a luat bilet de avion pentru august 2021 și a zis un scurt „Dumnezeu cu mila”. Na beleaua, că așa a și fost! Am mulți prieteni munțomani în țară, dar l-am ales pe cel mai leneș. Motivele sunt clare: n-am chef (nu mai am, mai exact), de hărnicei d-ăia care să tragă de mine în faptul dimineții, „Hai scoală, hai pe traseu, hai să ieșim în gol alpin până la 10:01 precis”; nu, domnule! Vreau să dorm și eu ca omul, să încalț bocancii abia după un ceai fierbinte și-un mic dejun legumit, că milităria mi-a ajuns, mi-a ieșit pe nas! Ergo: l-am sunat pe RL (Reputatul Leneș) și am stabilit cu el planul de bătaie, adică masivul Păpușa și traseele pe care urma să le facem. Omul a fost la înălțimea propriei sale legende și a propus să luăm cazare la Ursulețul, care este cabana (mă rog, pensiunea) cea mai sus plasată pe Valea Bătrânei (e chiar la confluența pârâurilor Cuca și Bătrâna), ceea ce ne-ar fi permis să economisim timp. Adică să plecăm pe traseu mai târziu decât am fi plecat având cazare la cabana Voina, de pildă (punctul clasic de plecare pentru masivele Iezer și Păpușa). Planul era perfect, era magistral. N-a funcționat. RL a făcut el o „rezervare” la Ursulețul, adică a vorbit la telefon cu cineva al cărui nume nu l-a reținut, iar ăla i-a zis că „Bine, bine” și nu i-a cerut avans. Am parcat mașina în fața intrării și ne-am dus să ne cazăm: oha, rezervare. Când ieșeam, în pensiune intra o trupă de adolescente splendide, cu două însoțitoare cam de vârsta noastră: „Suntem instructoarele de la tabăra de dansuri! Păcat că plouă și că nu prea avem băieți”.

***

Am povestit deja cum am rămas fără cazarea de la pensiunea Ursulețul și cum ne-am întors cu cozile între picioare la Voina, acolo unde se termină asfaltul (între Voina și Ursulețul e drum forestier, a cărui stare proastă chiar ne-a uimit la început). Ce era să facem? Am lăsat mașina în parcarea din fața cabanei și am intrat ca să întrebăm de cazare. Cum am întrebat noi, așa ne-a întrebat înapoi și fata de la recepție: „Aveți rezervare?”. Noi, din colț în colț: păi, să vedeți... în mod normal am fi avut, dar, cum ni s-a întâmplat o chestie... ceva neprevăzut, vă dați seama... până la urmă, ce mai calea-valea... n-avem! Fata a zis că, după câte știe ea, nu există nicio cameră liberă, dar dacă venim peste câteva „minuțele” vom putea vorbi cu șefu’ care deocamdată doarme, că e obosit frânt pentru că azi-noapte „a avut grup”. Amicul ăsta și cu mine, doi golani bătrâni, numai la pornache ne gândim, dar ne-am abținut, deși puhoiul de glume porcine era acolo, amândurora ne veniseră aceleași blestemății pe limbă. Ce era să facem? Am ieșit la o plimbare, nutrind marile speranțe. Că șefu’ își va face somnul de frumusețe, că se va trezi bine-dispus și ne va da o cameră. Voina e o cabană mare, chiar mare.

Am luat-o în sus pe firul apei, pe Râul Târgului (care e pentru Câmpulung ce este Sena pentru Paris, dacă-mi e permisă comparația și iată că-mi e), iar la confluența Bătrânei cu Cuca am luat-o la dreapta, pe Valea Cucăi. N-am apucat să dăm prea mult din picioare că ni s-au înfundat bocancii în noroi, într-un noroi fals, pe care îl cunoaștem prea bine... noroi ca ăsta nu era pe vremea noastră. Noroi de șantier, de „amenajare”. Așa se cheamă când un râu de munte e capturat în băgat într-o țeavă: la suprafață rămâne un fir slăban de apă, care uneori vara seacă de tot, iar la marile ploi de primăvară se face torent, iar râul adevărat curge în subteran, prin țeava ceea care îl scoate departe, în vale, după ce-l trece printr-o microhidrocentrală „ecologică”. Evident, toată viața acvativă a fostului râu își pierde habitatul, adică moare. Așa o fi ecologia de secol XXI, ce să zic. Pe vremea mea era altfel.

Muncitorii erau în pauza de masă. Au terminat-o în timp ce noi ne plimbam și au repornit utilajele: zgomot ca-n iad, nu se mai înțelegea om cu persoană. Ne-am întors la Voina, ne-am descălțat la intrare (bocancii!), am întrebat de șef, iar fata ne-a răspuns: „Nu-i aici, îmi pare rău, dar mi-a zis mie ce să zic: n-avem!”.

joi, 23 septembrie 2021

Paris (VI)

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, săracule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs.

***

„Și cum era, domnu’ Mihăiță, înainte de aderare?”. „Păi cum să fie, dragele moșului, era ca și-acum, munceam, doar că la negru. Și când venea razia, ne ascundeam în gaură de șarpe, că dacă ne prindea ne expulza, da’ înainte de asta ne mai și futea câte-un toc de bătaie ca acela”, zic eu. Fetele chicotesc, încântate de cuvântul obscen, despre care li s-a spus acasă că n-au voie nici să-l audă, necum să-l folosească vreodată. Pentru că sunt în primul an de facultate, se cred „bătrâne” și nu se mai pun cu „astea tinere”, gimnazistele și liceencele, așa că „De-acum, singura nostră șansă este cartea, domnu’ Mihăiță, învățătura”, iar eu realizez, șocat, oripilat, disperat, înnebunit, că deja a trecut un sfert de secol. Când dracul a trecut? Unde? Unde-am fost eu în timpul ăsta? Ce s-a-ntâmplat de fapt? E-o conspirație sistemică împotriva mea, o conjurație, o malversațiune?!

Nu, că să le povestesc despre Londra. Le povestesc. Despre Berlin, despre Praga, despre Istanbul, despre Budapesta, despre Cracovia. Le povestesc. Despre Paris. A, păi stați o clipă, stați așa! Stați pe loc și nu mișcați, că Parisul joacă într-o altă ligă; nu Parisul care este, ci Parisul ăla al meu (fetele au priceput imediat, că-s fete istețe, n-au tocit degeaba băncile școlilor). Mă gândesc de unde să încep, din ce loc anume, și aleg o cârciumă din Montparnasse (sau, ca să fiu corect, care era în Montparnasse, care obișnuia să fie în Montparnasse, că habar n-am dac-o mai fi), Utopia pe numele ei. Ce, Utopia nu e loc?

(Am vrut să le explic fetelor mica mea glumă, dar mi-au zis c-au înțeles, c-au făcut greaca la școală; m-am simțit umilit. Noi n-am făcut nicio greacă la școală, am făcut învățământ politic și practică agricolă. Da.)

Sunt la o masă lângă ușa de serviciu, beau bere; l-am ajutat pe Vahid cu căratul navetelor, mă lasă și pe mine să asist la cântare, doar să tac și să mă fac mic de tot, să nu mă observe careva (are nevoie de mine și la sfârșit, să le care înapoi în depozit, d-aia mă lasă). Mă uit la băiatul de la intrare, care încasează cei șase euro de căciulă, cât e taxa-n seara asta: tu intri, tu nu intri, tu da, tu nu și tot așa. Îl întreb a doua zi pe Vahid cum de-și permitea ăla să refuze atâta lume plătitoare, iar răspunsul lui este de ținut minte, că de-aia l-am și ținut: „Mai dă-i în pizda mă-sii de turiști” (traducere aproximativă), „oricum vin alții”.

Paris (V)

„Să știi că-mi plac textele tale din revistă”, se lingușește nevastă-mea pe lângă mine, „mai mult decât alea din revista de femei, de citit pe budă!”. Am simțit că mă ia cu vertij. Când începe cu chestii d-astea, e clar că vrea ceva, și nu vreun mărunțiș ca de obicei, nu! Ceva mare, grandios; mă și vedeam căutând bilete low-cost pentru cine știe ce „destinație” de toată jena, vreo fabrică d-aia de tocat banii turiștilor fleți, gen Praga sau Paris. Ei bine, nu! De data asta, nu! M-a uluit ce voia dumneaei: s-o las să-mi cumpere altă drujbă! Cică „asta veche e urâtă și murdară și lipită cu scoci și pare c-ai găsit-o prin gunoi”, și că ideea i-a venit când a văzut ea la reduceri drujba „Voinicel”. Am căzut direct în fund.

Ăsta a fost primul imbold. Al doilea a venit de la „băieții de la Vilacrosse” (care de fapt se-adună în Pasajul Macca), nu-i știți, valoare mare, de câte ori mă văd cu ei nu scap nemiștocărit, pe motiv că sunt sărac. Al treilea imbold l-am încasat citind o carte care m-a făcut să plâng („Fals jurnal de căpșunar”), cu toate că eu nu-s deosebit de plângăcios, poate doar la beție, dar aia nu se pune: scria acolo-n carte de Pasajul Brady, care chiar e-o chestie (revin!) și care nu-i infestat de turiști, că turiștii-s proști și sectari, merg cu turma, habar n-au de nimic. Așa c-am luat decizia să-ncep un mic (foarte mic!) serial despre cârciumile încă nedibuite de snobime, pitulate prin pasajele pariziene. La mine-acasă, da.

Când introduc în random-access memory termenii „drujbă” și „Paris” îmi dă mereu același rezultat: „muncă la negru înainte de aderare” (dar după ce-am scăpat de cozile la vize, adică 2002 – 2007), ceea ce este foarte frumos (pentru voi!), doar că eu tare-aș vrea să dau delete bucății ăsteia de RAM. Cum nu se dă dusă, nenorocita, pot doar pentru ca să spun că Bistrot Verdeau este un loc mic cu mâncărică ieftină în Pasajul Joufrroy, ăla paralel cu bulevardul Montmartre, pe care colcăie turiștii ca păduchii pe vulpe (dar colcăie și băieții ageri care-i fac la buzunare, lasă c-o povestim noi și p-aia). În pasaj nu intră niciun turist, că le e frică (tâmpiți!), o dată pe zi, maxim, dacă se aventurează un grup mare de babe americance, încadrat de doi ghizi (unu-n fața grupului, unu-n spate, „măturică”) și păzit de solizi închiriați cu ora. Altfel, e bine. Da, e bere la Verdeau, dar n-am băut acolo, că deși-i ieftină, pentru mine tot scumpă era.

***

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun, bravo! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, bravo, bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte MMI-uri!

Paris (IV)

De dragul vostru inaugurăm azi subrubrica „Baruri Post-Europene”; nu pentru că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor (deși sunteți), nu pentru c-ați rămas alături de noi de-a lungul acestor 500+ de numere (deși ați rămas), ci pentru că v-ați prins de-o chestie simplă: văicăreala n-ajută. Plânsul de milă n-ajută. Tânguirea, jeluirea, miorțăiala: vacs! Milogirea e o artă pe care fie o deprinzi în fragedă pruncie (ca anumiți expați românofoni, colegii mei de-ntins mâna prin parcări, pe treptele bisericilor și-n fața marilor „obiective” turistice), fie n-o mai deprinzi niciodată. Furtul mai e cum mai e; pe-ăla-l poți învăța și oleacă mai târziu, e meserie pentru toată viața – păi, cât a cărat poporul ăsta din fabricile lui Nea Nicu – dar cerșitul, nu. Am încercat, știu ce vorbesc. E lucru subțire, de tot subțire!

Dar dacă vaietele nu-s bune la nimic, că restricții-s peste tot, atunci ce putem face? Planuri. Da, asta putem face și chiar facem. Pe bune: ca tipii ăia din Vietnam, care-și ziceau în sinea lor: „Da’ și dacă scap de-aici! O să trăiesc, o să trăiesc ca un mustang, o să-mi satur foamea de viață, de curva asta de viață, că altceva n-am!”; și pe urmă și-au ars mințile cu droguri. Da, dar nu toți. Pentru unii dintre ei, Vietnamul a fost o lecție: tati, nu-ți face țara statuie pentru ore suplimentare. Ce ai de luat de la viață, ce vrei să iei – ia, și plătește prețul. Că dacă nu faci asta, știi ce se-ntâmplă? O să te-alegi cu ceea ce nu vrei – dar vei plăti același preț. Sau chiar mai mare... așa că știi ce-ai de făcut. Visele tale. Bifează-le! Punctum.

După ce s-o termina porcăria asta, eu unul nu mă mai las. Când Vietnamul generației noastre va intra-n istorie (prin vaccin, prin herd immunity, prin pizda mă-sii), n-o să-mi mai pierd timpul prin tot felul de bombe obosite, pe motiv că n-am bani; nope! O să mă duc unde e șmecheria mai grasă, acolo o să mă duc! N-am bani decât de-o apă plată? Cer o apă plată și trag de ea o oră! Mi se rupe! Nu mai am stomac să fac pe săracul de serviciu. Nu-nu! Mă sui în primul tren și mă înfiripez direct la Maxim’s, pe rue Royale (pe Regală, cum ar fi spus Topârceanu). Ce? Eu sunt nimeni? Variantă: și dacă sunt nimeni, ce? Mă duc acolo și mă holbez la ăia, la bogătași, la femeile și la femeii lor. Atât! Și ăsta e doar începutul.

***

Parisul e țeapă. Oriunde de duci, e țeapă: dai de minim două-trei ori mai mult decât face, iar ceea ce primești de banii tăi, primești cu mutre. Stilul ăla tembel de chelner din Eforie Sud, Govora Băi sau Bolentin Deal („Da, te servesc dar în scârbă, ca să-nțelegi că nu-mi face nicio plăcere să muncesc. Io-s de fapt șmecher de șmecher, iar dacă muncesc, asta-i doar așa la oha, ca să nu mă ia gaborii la puricat”). Uneori, foarte rar, mai ai și noroc; în sensul că nu ți se ia pielea de pe tine iar serviciul e corect și profesionist. N-am niciun fel de indiciu, până acum, asupra modului de a dibăci locurile astea „norocoase” într-un oraș atât de turistic cum e Parisul. Pur și simplu, le mai nimeresc câteodată. Sheer luck!

Am intrat la Julien, pe rue Faubourg de Saint-Denis 16 (în arondismentul 10 dacă nu mă înșel, dar și dacă mă-nșel tot nu contează) în speranța de-a mă lipi de-un reportaj pentru revistă. În lungile seri de iarnă dintre 2020 și 2021 (de fapt, mai mult în partea de iarnă a lui 2021 decât în cea a lui 2020), Șerban al meu îmi tot făcuse capul mare cu povești din vremea când era el „cu treabă” la Paris (m-am învățat să-i spun „perioada pariziană” acelei părți din băută); printre alte locuri magice unde fusese cu echipa de renovări speciale („Mâini de aur eram, Mihăiță tată, numai artiști!”) era și acest restaurant cu tradiție din Saint-Denis. Acolo, zicea Șerban, plătești mai mult decorul decât păpica, iar decorul – continua același – este și opera băieților din echipa lui („mâinile de aur” de mai sus). Nu știu dacă așa o fi. N-am de unde să știu; dar sala mare e chiar păstrată din alte vremuri, când se construia altfel, se cheltuia altfel și se trăia altfel. Un fel de Carul cu Bere al Saint-Denisului; frumos, nimic de zis. Dar n-am scos niciun reportaj: chelnerii erau tineri, n-aveau nicio idee despre renovările de-acum un deceniu juma’.

Ce am pierdut pe linie narativă am câștigat pe linie pecuniară: prețurile erau ciudat de mici pentru un astfel de local, iar eu m-am așteptat fie la un serviciu execrabil, fie la o mâncare de tip „Decongelăm și aruncăm în tigaie”, fie la ambele. Nici poveste! Singura, dar singura manțocăreală a fost vinul casei, dar nici acolo nu-i sigur dacă nu cumva îs eu nepriceput: scria că au „vinul anului” la carafă și prețul era bun, așa c-am luat două. Cam acruț, dar a mers. Nu există să nu meargă!

marți, 21 septembrie 2021

Refugiul Agățat

Plouă. E joi și plouă; de duminică de la prânz plouă într-una – când mai domol, când mai iute, dar de oprit, nu se oprește. Eu abia mâine am zi de bere, așa că acum ar trebui să fiu un ghepard lansat, să scriu ca un dezlănțuit la cartea asta nouă – o capodoperă! Aoleo, ce-o să mă-njure Iovănel, dar las’ că-i bine, c-așa-mi cresc acțiunile – dar în fapt n-am chef de nimic, necum de scris la roman. Îmi cade capul pe tastatură. Afară, ploaia. Șiroaie belgiene, ropote bruxelleze, averse jettoaze.

Mă trezesc brusc, într-o smuceală puternică: am visat ploaia! Nu asta, nu ploaia asta de moș însurat, tată de copil mic și soț fidel de nevastă corporatistă; nu, domnule! Ci ploaia aia din Parâng, cea de-acum un sfert de secol, când eram mai tânăr și la trup curat (mă rog, în afară de șosete, care miroseau binișor, puțeau a hoit de dihor).

Cum a fost: în 1995 am plecat prima oară în Parâng, cu o gașcă mai mult decât caraghioasă, dar care și-a făcut treaba: m-am scăldat în tăuri, am privit de la câțiva pași caprele negre (de fapt, un țap dansator, ceva unic, extraordinar, de atunci mi se tot spune că mint când povestesc faza), am făcut foamea, am avut vreme perfectă, m-am îndrăgostit de-o blondă (la beție) și m-am dezdrăgostit (la mahmureală), enfin, a fost unul dintre munții ăia, care te fac captiv pe viață.

Al doilea an (1996), gașca era demult spartă și-mprăștiată în cele patru vânturi, pe traseu rămăseserăm numai doi. Dottore și cu mine, proștii de serviciu. Exact aceeași perioadă (sfârșit de august), dar cu totul altă vreme: ploaie, ploaie, ploaie. Ne-a zdrobit rezistența psihică: uzi mergeam, uzi mâncam, uzi ne culcam, uzi ne sculam, cortul atârna greu, sacii de dormit erau un coșmar… am decis să coborâm. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta decât dacă e groasă. Și era groasă!

Acuma, chestia e că-n anul precedent petrecuserăm atâta vreme în masiv (pe bune! Mai cumpăraserăm mâncare de la ciobani, mai cerșiserăm băutură de la turiști, dar de coborât nu ne înduraserăm să coborâm), încât eram convinși că suntem doctori în Parâng. Doc-tori! Știam noi sigur, absolut sigur, că nu e niciun refugiu la o distanță mai mică de două zile; coborâm din creastă și dup-o oră dăm de Refugiul Agățat. Am rămas tâmpiți. Ne-am temut. Am coborât în continuare și-am dormit la o stână.

***

Pe mine mă știți: râie, râ-ie! Când m-agăț de ceva, nici Dumnezeu bunul nu-mi mai descleștează ghearele. N-am rămas la Refugiul Agățat atunci, în augustul ăla cu ploaie, pentru că ne-am temut că e-al cuiva, al unui grup montan care l-a făcut, care are grijă de dânsul și care ne-ar fi putut da, cum să vă spun, un toc de bătaie dacă ne găsea dormind acolo, în refugiul lor (al celor din acel ipotetic grup, adică).

Și ce să vezi? Am avut dreptate. Agățatul din Parâng este un refugiu cu vechime, mereu distrus de cretini și mereu refăcut de grupul care-l are în... în... în cum să spun, atât în grijă cât și în posesie, chiar dacă nu așa scrie la lege. Judece fiecare cititor: pasionații ăștia au moștenit refugiul de la generația anterioară (într-un caz anume, unul dintre ei este pur și simplu urmașul lui tac-su! Adică tatăl a făcut parte din grupul de întemeietori, iar fiul face parte din grupul de continuatori), repară bietul refugiu ori de câte ori este nevoie, îl aprovizionează cu lemne, conserve și chibrituri, îl țin curat și adună mereu gunoaiele lăsate de alții. De care alții? Păi, de cine trece pe-acolo. Turiști, braconieri, culegători de afine, tăietori de lemne (mai cunoscuți la București sub numele de „hoți”), ciupercari, ciobani și adunători de plante pentru Plafar (credeați cumva că săculeții ceia cu ceaiuri medicinale apar din nimic? E și asta afacerea cuiva). În general, turiștii sunt cei mai stricători dintre toți; și cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai porci. Îmi pare rău, dar asta este.

După o vreme, am dat peste oamenii respectivi, am băut și-o bere, iar de la ei am aflat povestea unui Revelion. Nu e banc! Nebunii ăștia au făcut-o, au făcut-o pe bune! S-au cățărat, băieți și fete, cu mâncare câtă au putut să care, cu haine de schimb (multe), cu chitare, cu muzicuțe, cu cărți de joc etc, și-au stat acolo zece zile. Eu, unul, aș fi înnebunit de viu! Ei, nimic. S-au distrat copios încercând să supraviețuiască iernii și muntelui fără să-și piardă mințile – dacă vă bate bănuiala că asta este ceva ușor, ceva la-ndemână, tastați „winter-over syndrome” și-o să vedeți despre ce este vorba. De fapt, știți, că ați simțit-o pe pielea voastră-n pandemie: când ești închis multă vreme cu unu-n casă, începi să visezi că-i iei gâtul ca la gâște. Nu mai suporți, nu mai suporți, nu mai suporți! E, uite că ei au dus experimentul până la capăt și, culmea culmilor, fără sex. Nu că m-am prins, bam-bam, așa pe inteligență, c-aș fi eu deștept; nu. Fetele mi-au spus.

marți, 14 septembrie 2021

Saint-Denis

 
Sunt două întrebări aici: ce anume este un „faubourg” (1) și ce caut toată ziua bună-ziua pe la Paris, de zici că mă plătește cineva pentru asta? (2). O să încep cu a doua întrebare, (răspunsul mi se pare mai lung), și-o las pe prima pentru mai târziu, că-i simplă și tâmpițică.

Chestia e că eu n-am nimic în cap. Imaginație, adică: un om care scrie se presupune că are așa ceva („De unde le scoate, domnule?!”), numai că eu n-am nici de sămânță. Îmi amintesc de Bonți, colegul meu de liceu care se-apucase de yoga: „Bă Mihăiță”, mi se plângea el, „cică să aprind o lumânare, să stau noaptea în lotus și să mă uit fix la ea, astfel încât să reușesc să nu mă mai gândesc la nimic! Păi la ce bun, mă, că oricum eu nu mă gândesc la nimic?!”. Avea dreptate. Sunt oameni extrem de agitați, cu mintea bubuind de activitate, oameni pentru care ziua e prea scurtă, pentru care somnul e o corvoadă pentru că-i face să piardă timp; și oameni ca mine și ca Bonți, oameni care dacă nu dorm, atunci beau bere, iar dacă nu beau bere, atunci mănâncă și atât. Oameni cu mintea hodinită!

Pe de altă parte, aici la pagina 20 e nevoie de texte faine, care să mai descrunte frunțile încruntate de atâta politică. Dar nu-i destul să fie „faine” (ce e asta, la o adică?), trebuie să și provoace interesul, să incite, să provoace la presupuneri. Iar eu de unde să le scot? La mine la Bruxelles, adică în cartierul Jette unde locuiesc, e ca la țară: stau la etajul opt, lângă autostradă, și pe geam zăresc porumbul. Ce poate fi incitant într-un cartier adormit, unde serile nu se aude nimic, în afară de furgoneta cu înghețată? La Paris, însă... acolo este acțiune. Ce fel de acțiune, asta nu știu, deocamdată n-am văzut niciun de fel de acțiune în afară de comerț stradal, dar tot o s-o dibăcesc odată și-odată. Numai că trebuie să merg mereu pe-acolo, că altfel n-o să dibăcesc nimic.

Și mai e un motiv. Ori de câte ori mă cinstesc cu Șerban, amicul meu de aici, mă omoară cu poveștile lui din tinerețe, când lucra în Paris și trecea prin peripeții ca-n filme (așa spune el, acuma nu știu ce să zic). I-am pus gând rău: după a patra bere, îl las să bea să bea singur și eu ciulesc urechile, ca să nu uit nimic. Pe urmă iau trenul, mă duc la Paris și verific dacă toate datele geografice în care-și plasează aventurile îs chiar acolo unde-a zis el. Dacă le găsesc, îmi iese de-o carte.

***
 
 
De data asta am stat la Mercure, un hotel cam enigmatic pentru gustul meu, că era prea curat pentru prețul pe care l-am plătit. Parisul e renumit pentru foarte proasta calitate a serviciilor de cazare, ceea ce-i de înțeles: fiind sufocați de turiști, hotelierii au coborât ștacheta la calitate, că de clienți nu duc lipsă: pleacă unul, vin o sută. Legea cererii și ofertei, în cazul ăsta, are efecte ciudate, cumva opuse teoriei („Concurența creează calitatea”). Dar la Mercure, pe lângă faptul că era pustiu, erau și prețurile mici, și camerele curate, și recepționista amabilă; nu m-am abținut și-am întrebat-o, iar ea mi-a spus cum că „Vedeți dumneavoastră, monsieur, hotelul nostru e o afacere de familie”. Așa, și? M-a dumirit buștean.

Am stat la ultimul etaj, sub acoperiș (camera 601), dar n-am văzut nimic din peisajul urban, că ferestrele erau blocate iar strada (Rue Des Petites Écuries, adică Ulița Grăjdulețelor, cum ar veni pe românește) e îngustă tare, deci tot ce am văzut din Paris, pe geam, au fost izmenele puse la uscat ale pensionarului de vis-a-vis (și ăla tot sub acoperiș stătea, nu știu dacă ca chiriaș sau proprietar, dar turist sigur nu era!). Oricum nu venisem să mă uit pe geam ca bacovienii, venisem să amușin prin Faubourg Saint-Denis, zonă care mi-a fost străină până acum.

Și acum ajung la deslușirea a ce este un „faubourg”. Eu crezusem că-i un sinonim pentru „cartier”, dar iată că nu e tocmai așa; faubourgurile astea nu era inițial în Paris, ci în afara lui (când? Nu știu. Acum niște sute de ani, probabil). Mai exact, orașul era apărat de ziduri, de centura lui defensivă, ca toate fortărețele medievale (cine n-a fost la Carcassonne, să se ducă. Merită!), iar centura asta era dotată cu porți de acces, că altfel orașul nu era oraș, ci pușcărie (chiar și aia are porți, la o adică. Sau măcar una!). Poarta de care zic este Saint-Denis, a rămas în picioare, e obiectiv turistic, iar „dincolo” de ea (adică în direcția opusă centrului Parisului) a crescut cândva – demult – faubourgul ăsta pe care l-am amușinat, care la vremea lui s-ar fi numit „Orășelul de săraci de dincolo de poarta Saint-Denis”. Acuma nu mai e de săraci, evident, deși într-un fel tot e: pe rețeaua de stradele din jurul străzii principale (Rue du Faubourg Saint-Denis) e puzderie de cârciumioare ieftinache, unde creativii locali beau până dimineața. Acțiune? Da. Acolo este acțiunea!

sâmbătă, 4 septembrie 2021

Breda

Mă puse dracul să scriu un articol pe internet, ca omul; c-o fi, c-o păți, ziceam și eu acolo ce ziceam, că nu ziceam nici multe, nici mărunte. Ce să vezi? S-au supărat româneii! Au tăbărât pe mine ca rațele pe tocătura de urzici, mi-au turnat lături în cap de nu mă spală toată apa Dunării – iată câteva mostre, luate elegant, cu copy-paste, să nu credeți că-s nebun d-ăla cu boala persecuției (nu schimb nici grafia, c-așa-s mai savuroase): „Dar „voi”? Bă, ej nebun? Știu eu cine, care la ultimele alegeri făcea propagandă-n Odobescu (sau în Bălcescu, nu mai știu unde) – că el de-aia era pus acolo, nu – să-mi recomande mie ce să citesc?…Bă, dar sunteți chiar hilari… Cum vin ei, ca niște floricele…. Băi, pe bune, dar mie mi-ar fi rușine în locul tău, dle Buzea. Da’ mă rog, io nu-s „artist” ca matale…” (Vlad); „Acest text e interesant in masura in care expune fragmente din personalitatea autorului. Mai vazusem o compozitie de-a lui MB in „Dilema”, in care se caina cit de detestabil este Creanga. Eu am citit cu placere clasicii romani, pe linga literatura universala. Dar, bineinteles, acestea sint consideratii de om obisnuit, care nu are acces la sferele inalte in care traieste dl Buzea si colegii lui, scriitorii.” (Dragoș). Dar surpriza etapei a venit de la cineva pe nume Marcian Dumitrescu: „Pentru ca mi-ati facut lipeala cu Ovidiu Eftimie consider ca va datorez atata bere cat puteti bea fara sa toaletati… Sper sa am ocazia sa ma achit de datorie …”. I-am răspuns că abia aștept să-și onoreze datoria și așa am aflat cu omul locuiește în Haga, deci i-am propus fără să stau pe gânduri: „Mai bine vin eu la Haga că-s doar două ore cu trenul, și-aici trenurile-s bune. Sau ne întâlnim la jumătate, la Breda. Pace sau balenă?”. A rămas că „pace”, dar atât. Nimic neobișnuit până aici, dar sună Costinel, amicul (ne știm de când eram mici); noi îi spuneam „Costinel Coadă-de-Cățel” de la o fază, o s-o povestesc altă dată. Și ce-mi zice Costinel al meu? Că se mută la Haga. Îl pierdusem din vedere de ani și ani, auzisem despre el că are casă grea, trei copii etc, iar acum – hop! De unde până unde Costinel la Haga?! Păi ce e Haga, depou de trotinete, casă de odihnă, debara de piei de cloșcă? A zis că mă mai sună el. Pe mine mă știți: am început să dau telefoane în stânga și-n dreapta. 

***

Când am aflat că se mută la Haga însuși Costinel, zis „Coadă-de-Cățel”, am început să sap, că mi se părea ceva dubios: de unde până unde? Costinel și Haga?! Coadă-de-Cățel era (fusese, a fost, fu, obișnuia să fie) cel mai al dracu’ patriot român: Șoșoanca, săraca, joacă la diviza „Pitici”. Costinel era cu dacii (1), cu biserica (2), cu Nea Nicu (3) și cu anti-oltenismul (?!) (4) într-un cocktail numai de el înțeles, consumat și savurat. Noi tăceam din gură când perora, iar după a treia bere începeam să-l luăm la mijloc. Costi era băiat bun, dar sensibil; după o vreme n-a mai venit, nici la fotbal, nici la sală, nici la bere, nici pe munte. S-a retras în sânul familiei, a făcut trei copii (să-i trăiască!), a ieșit din gașcă.

Mă-nțelegeți dacă mă repet: de unde până unde? El era omul care-i înfiera pe emigranți, pe cei care-și puneau coada pe spinare și plecau spre zări mai bune, din „lași”, „dezetori”, „otrepe”, „trădători” și „balast” nu-i scotea. Nu plecau mulți, atunci la început, până prin 2000 nu plecase decât unul, în Danemarca, dar și ăla s-a-ntors după doi ani, că se dusese la studii. Eram, deci, în plină disonanță cognitivă în ce-l privea pe Costi; am sunat în stânga și-n dreapta, am aflat că omul era cineva pe plan profesional, se băteau patronii pe dânsul (pe nimeni nu s-a bătut nimeni, niciodată! Chiar și aici, la revistă, mă țin ăștia mai mult de milă), și că refuzase nu știu câte oferte de muncă în Străinezia. Și-atunci?!

M-a sunat personal și mi-a zis că-mi zice povestea pe scurt. I-am zis să și-o bage-n cur și s-o scoată sub formă de vevériță; mie să-mi spună povestea pe lung, dar la bere, nu așa aiurea, pe sec. Bine, face el cinste, da’ unde? I-am zis că la Breda, la juma’ de drum: el o oră cu trenul, eu o oră cu trenul. Bine-bine, Breda-Breda, dar unde anume? Eu am propus Beers & Barrels, să fim aproape de gară, el a luat foc și a zis că nici nu discută: O’Mearas! Mi-am amintit că nevastă-sa fusese chelneriță în Irish „Titulescu”, așa s-au cunoscut ei doi: el că hei-hei, că hau-hau, că fetița, că păsărica; Rox i-a ars o stângă de l-a dat grămadă (făcuse handbal în liceu). Mă și miram ce forță l-o fi urnit pe Coadă-de-Cățel din zona lui de confort!„Da’ când?”, l-am întrebat. „În 2022, că pân-atunci ne tot mutăm, băi băiatule. Ce, te grăbești?”.

***

Ați râs! V-ați hlizit! M-ați batgiocurit! L-ați luat pe Buzea la mijloc, zmeilor: „Unde te duci tu, mă, la Breda? Unde te duci tu să bei cu Costinel? Păi ai tu față de Costinel, mă, săracule?”. E, uite că am: am fost la Breda și-am băut cu Costi. Ce?

Faza e simplă dar în același timp complexă: el e un om nu foarte școlit, adică nu stau diplomele pe el ca floaca pe oaie, dar e bun pe meserie și patronii îl curtează ca pe Ochiul-Dracului, de nu mai știe bietul Costinel (zis și „Coadă-de-Cățel”) pentru cine să lucreze, că toți îl îmbie cu bani grei și cu fel și fel de „facilități”, așa că fraierul le-a zis „Pas” la toți, a muncit pentru ăl de i-a dat cea mai mică leafă, adică pentru român. Azi așa, mâine așa. Dar Costi e-nsurat cu Roxana, iar cu Rox nu te joci: „De ce muncești, bărbate, pentru român?”, la care Coadă-de-Cățel, uimit: „Păi, măi nevastă, dacă românul îmi dă de muncă în România? Străinul îmi dă de muncă acolo la el acasă, în Străinezia lui, iar eu sunt român! Nu e clar că asta-i treaba?!”. O fi fost clar pentru Costi, pentru mintea lui de inginer, dar nu și pentru Rox, pentru această forță a naturii: „Toți pleacă, toți! Până și nenorocitul de Buzea a plecat, săracul ăla, parazitul ăla! Numai noi rămânem aici, bărbate, că ești tu patriot!”. Vă cam dați seama de peisaj. Însă Costinel a rezistat. Ani de zile a rezistat românul, patriotul, dacicul, dar anii ăștia au expirat acum o lună.

M-am suit în autobuz, am coborât la Gare du Nord, m-am aburcat în trenul Bruxelles – Amsterdam și-am coborât la stația Breda; o sută de minute, toată afacerea, rotund. Costi la fel: de la el din chițimie, de la Haga (chiriile sunt foarte mari în Olanda, mai mari chiar decât în Belgia, unde mie mi se par imense) până la Breda a făcut 80 de minute, că e inginer și și-a calculat timpii mai bine. De la gară ne-am dus la băut, dar nu înainte de a hăpăi fiecare câte-un sandviș făcut de-acasă, că o fi Costinel bogat, dar pentru bani muncește, nu îi pică pleașcă de undeva, ca sinecuriștilor români de prin ministere (toată viața! Toată viețișoara mea am încercat să devin și eu unul dintre ei, un sinecurist bine pitit în organigrama unui minister gras, dar am ratat de fiecare dată), iar după sandviș am luat-o la pas. Breda ne-a lăsat proști, dar despre asta, săptămâna viitoare.

***

E prea târziu ca să mai mergeți anul ăsta, poate prea târziu și pentru 2022; dar puneți-o undeva pe listuță, chiar și pe la coadă, nu contează, că e treabă mare Breda asta (adică, „mare treabă”, asta am vrut să spun!). Genul ăla de orășel cu care poți să te lauzi; vorbesc serios. De la Adina Popescu am învățat trucul – degeaba te dai de ceasul morții povestind de micile tale găinării de prin Londra, Paris sau Budapesta (cum fac eu, că altceva nu știu să fac), dacă vine una ca Adina și tace, și tace, și tace, iar pe urmă zice: „Da-n Ortigia ai fost?”.

Bam! Knock-down, direct! Ce să mai răspunzi? Să fii sincer ca mine („Nu!”)? Să fii grobian ca Păvăluț, amicul („N-am fost, n-am auzit și nici nu mă interesează!”)? Să fii cobră ca Dottore („Am călcat toată Sicilia, dar în Ortigia n-am ajuns, îmi pare rău!”)? În mod obișnuit, nu prea ai ce spune, așa că îți înghiți Parisul și rușinea și-o asculți pe Adina cum domină masa, cu povestea ei aparent simplă despre piața de pește care „miroase a mare” etc. D-aia vă-nvăț de bine și încă pe gratis, că așa sunt eu, prost de bun: nu e suficient să aibă omul în tașcă doar Parisul, Berlinul și alte Clujuri, ci și mici agerimi d-astea gen Frejus, Sighișoara sau Esztergom.

Sau Breda, de ce nu: eram cu Costinel Coadă-de-Cățel, de la gară am luat-o spre centru, trecând peste Canal, hai-hai, hai-hai, povestind de pe-acasă, din munții noștri (și el și eu am fost mari munțomani pe vremuri, în România), până am dat de piață, de piața bisericii, cum e prin părțile astea. Zbang! Am căscat ochii: om lângă om! Om lângă om! Sute de persoane se-mbulzeau pe zecile de restaurante și terase, de ziceai că Doamne-feri. Afluența de turiști era imensă, era copleșitoare, având în vedere că era ora zece treizeci într-o prăpădițenie de orășel ca Breda, loc de care n-a auzit nimeni, never-ever. Recunosc cinstit: nu am niciun fel de explicație. Nu știu ce căuta tot poporul ăla de turiști acolo; că turiști erau, nu altceva! Costi și cu mine ne-am așezat la irlandez și am balotat două „negre” de căciulă, tot minunându-ne și trăgând cu urechea la briții de-alături.

De ce i se zice „Coadă-de-Cățel”? Păi, când eram tineri, acum 30 de ani, se purta ras în cap, ca să pară dur. Acum a chelit și-și poartă resturile de lațe într-o codiță de-aia slinoasă.

miercuri, 18 august 2021

Papagayo

Ca orice beach bar de pe lumea asta, și Papagayo se află pe plajă, mai exact pe plaja din Westende, cam pe la mijlocul distanței dintre mult mai cunoscutele Ostende și Nieuwpoort. Până aici, nicio problemă. Stai pe plajă, te prăjești la soare (dacă nu plouă, iar cât am fost eu a cam plouat), apoi te tragi frumușel sub umbrela beach barului, te lași greoi într-un șezlong d-ăla și-i zici chelnerului să-ți aducă ceva răcoritor (adică bere, că pe mine numai berea mă răcorește). Din nou, nicio problemă. Te uiți la mare, respiri briza și te gândești la ale tale. Problems? Nope.

Acuma, chestia e că eu unul detest beach barurile, nu pe ăsta în special sau pe cele de pe plaja belgiană, ci toate beach barurile de pe lume. Motivul este simplu tare, chiar ușor de intuit: banii. Adică, ce? Nu pot eu să mă uit la mare, să respir briza și să beau bere tolănit pe nisipul de LÂNGĂ beach bar?! Ba pot perfect! Decât să dau 7 euro pe-un pahar de bere (bună bere, nimic de zis), mai bine vin cu lădița mea frigorifică, în care am cele 6 doze regulamentare, răcite bine de cu seară - și pe care am plătit 6 euro cu totul? Ia să ne gândim puțin: unde este afacerea?
Dar a fost cheful neveste-mii. Cică să nu mai fiu calic, hai la Papagayo că n-om muri noi dintr-o consumație, las’ să fie de sufletul morților! Ne-am dus, ce era să facem, doar nu era să-mi supăr consoarta în concediu. Eram un pic botos, așa că ea a-nceput să vorbească cu cea mică pe franțuzește, taca-taca, taca-taca (fetița îi povestea de „îndrăgostitul” ei de la grădiniță, unul Suleymen, băiat frumos, nimic de zis, dar cu mămică îmbrobodită. Dacă e vorba de mămici, o prefer pe mama Aliciei, o rusoaică d-aia de copertă, cu lănțișor la gleznă și cu toate alea). Nu prea pricepeam ce tot spuneau ele acolo, nici nu eram atent, așa că i-am auzit clar.

Un cuplu de interlopi, în spatele meu. Adică un interlop cu buzata lui, care la drept vorbind nu m-au deranjat cu nimic, în afară de cretinismele pe care le debita cocălăreasa: îi reproșa omului că de ce-a adus-o aici (adică la Papagayo, și prin extensie la Westende), „la sărăcie”. Adică, ce, ea e ultima săracă?! Ea e proastă, sau cum? El nu vede ce prețuri de ratați sunt „acilea”? Ea merită mai mult, așa să știe el! Ce ar spune colegele ei de platou dacă ar vedea-o acilea, între rupții ăștia?! Abia atunci m-am prins: țoapa nu se considera parașută, ci „ancoră”. TV!

duminică, 8 august 2021

La cantina cubana

Eram și eu pe Rue des Grands Carmes, ca omul; căutam un loc unde să fac pipi. Că așa e în centrele astea de orașe turistice, nu găsești niciodată ce ai nevoie, din simplul motiv că se presupune că vii acolo să bei, să consumi. Iar dacă bei și consumi, mergi la toaleta restaurantului, corect? Dar dacă doar te plimbi? Adică, omul care se plimbă fără să consume (poate n-are bani! Ce?!) nu este și el tot om, nu i se umple și lui vezica, la fel ca ăluia cu portofelul plin, care sparge șase euro pe paharul de bere chioară?! E, uite că nu prea e.

Omul ăla eram eu, într-o zi cu soare (într-o duminică era, că numai duminica mi se dă voie la plimbare fără lesă). Mergeam așa, aiurea, cu ochii dup-o budă ecologică (monede aveam, eram pățit), când, hop! Peste ce dau, la numărul 6? Peste Cantina CUBANA! Băi, nenică… am rămas tâmpit. Nu că stabilimentul era închis, oricum n-aveam de gând să intru (și nici bani, ca să fiu cinstit), ci pentru că stabilimentul EXISTA. Sau, mă rog, existase. Atunci când am dat eu peste el, era închis și părea închis de multă vreme. Ce era să fac? Am plecat mai departe, să caut de pipi.

Dar ceva nu-mi dădea pace. Am căutat pe net în săptămânile următoare, am aflat ce am aflat (mai nimic, la drept vorbind), m-am băgat în seamă pe facebook (tot nimic… poate ar fi trebuit să încerc pe VKontakte?!), iar pe urmă am intrat pe forumuri locale, care din păcate sunt fie-n franceză, fie-n flamandă, și am izbutit oarecum să pun lucrurile cap la cap. Însăilate, adică așa ca din avion, dar tot e ceva.

Veteranii cu care am intrat în vorbă povestesc că acolo a fost șmecherie, cândva. Că un creier deștept de la Havana a băgat de seamă că prețurile în Bruxelles tot cresc și tot cresc, iar veniturile băutorilor profesioniști tot scad și scad (asta așa e. Eu să nu știu?!). Iar romul insulei, în acea vreme, era ieftin, foarte ieftin, pe când foamea guvernului havanez de franci belgieni era mare, foarte mare (și acum e la fel, doar că euro a luat locul francului). Nu știu dacă ușor sau greu, dar acel creier deștept a reușit să-și convingă superiorii să deschidă aceste „cantine cubane” prin marile orașe europene, unde belgianul sau turistul se putea trotila discret, ieftinache și cu scuze facile către nevastă („Mănânc la cantină!”). Cu care ocazie lăuda și Regimul. Dar timpul a trecut, vremurile-s altele, insula a sărăcit… praful s-a ales, praful și pulberea!

Lamb & Flag, Oxford

Se închide Lamb & Flag! Am văzut și eu pe net, nu c-aș fi fost vreodată acolo, că m-aș da „de-al casei” sau că am amintiri despre; nu, domnule! E vorba de un loc iconic, o cârciumă nu istorică, ci o cârciumă-istorie, adânc înfiptă în literatură – dacă nu altfel, măcar prin legende! Zice-se că aici scria, pe-un colț de masă, Thomas Hardy (da, ăla înjurat de toți studenții la engleză!) și că tot aici beau bere Tolkinen și Lewis, sau poate beau chiar beri-beri-beri, că din băutul ăsta al lor au ieșit atât „Stăpânul inelelor” cât și „Cronicile din Narnia”, clar mai aproape de sufletul cititorilor tineri (nu știu, mai avem așa ceva?) decât „Tess of the d’Ubervilles” sau „Jude the Obscure” (acum, după atâția ani, pot pentru ca să vă mărturisesc, doamnă profesoară Irina Panovf, că mie nu mi-au plăcut deloc romanele astea. Da’ deloc! Am mestecat la ele de parcă rumegam rumeguș, și cumva nu-mi pare rău, c-am învățat multe; dar de plăcut, nu mi-au plăcut).

Revenind la gânduri ceva mai flendurite: știți pentru ce Japonia și Anglia sunt mari și, în același timp, mici? Da, exact. Pentru că tradiție. Tradiția! E foarte greu de înțeles pentru mine, ca român, adevăratul sens al tradiționalismului profund din cele două culturi. Ce tradiții am moștenit eu de la forefathers? Să fac grătar și să beau bere, atât. Să cugetăm oleacă: cartierul Berceni (Bercsényi?) a fost construit în anii ’70 pe un teren viran, obținut în urma raderii cu buldozerele a căsuțelor și grădinilor care erau acolo de vreo sută de ani (nu mai mult, că înainte fusese pășune). La ce tradiție se poate raporta unul ca mine? Nici unul dintre actualele baruri berceneze n-are mai mult de 20 de ani (majoritatea au vreo șase-șapte și tare mi-e că asta-i tot), și niciun singur scriitor nu le-a pomenit în vreun fel, să se dea și lor o legitimitate, cât de cât. Iar Lamb & Flag? Din 1613 e tot acolo, în același loc! 

Păi, ia să vedem, în 1613… la București era jupân fiul lui Mihnea Turcitul, la Iași era băiatul lui Ștefan Tomșa, la Cluj era prostul de Gabriel Báthory, iar la Timișoara era Ahmet Kadum Pașa. Ne-a rămas vreo cârciumă de la prăpădiții ăștia? Nu zic de vreuna iconică, nu; zic măcar de una, de sămânță. Aud?

marți, 3 august 2021

Jabbeke

Și-a luat nevastă-mea mașină! Nu acum, anul trecut, da’ zic. Hai să mergem și noi la mare, ca oamenii, acum dac-avem patru roți, că m-au înnebunit prietenii din țară cu Grecia lor, zice ea. Lasă, că nu te-a-nnebunit nimeni, că anul ăsta n-a plecat niciunul nicăieri, i-am răspuns (era 2020). Cu atât mai bine, mi-am făcut eu socoteala, în mod perfid: o să urc pe facebook poze cu marea, iar amicii n-o urce nicio poză (mi-am luat țeapă, că s-au dus toți la Sulina, la Portița, la Tuzla și la Corbu, de-au umplut rețelele cu poze care mai de care. Eu n-am postat nimic, vedeți imediat de ce). No bine, hai. Nevastă-mea cu organizarea, eu cufundat în gânduri: cugetam, reflectam („Liniște, maestrul creează”). Așa… a creat maestrul ce-a creat, apoi a cărat mormanul de bagaje la mașină, a legat copilul în scăunel și valea!, toată familia la mare. Fredonam încet, să nu fiu auzit, dar tot am fost, că am ghiersul gros: „Nu am decât o valiză / Este mică dar e grea / Plec la mare zece zile / Și mi-am pus de toate-n ea!” (săracul Ilie Micolov, fie-i țărâna ușoară, c-am băut odată cu el în Fire Club din București, mare om era, doar că se cam îngrășase, respira cu dificultate. Acum, na. I-a plăcut viața, a trăit-o cu patimă, au rămas melodiile, versurile din capul meu: „Iartă-mă dar mă grăbesc / Trebuie s-ajung la mare / Mă așteaptă fata mea / Fată neagră de culoare / Trebuie s-ajung la ea!”).

Și-am ajuns. Vânt, ploaie, frig (era în iulie). Pe faleză, oameni încotoșmănați ca de noiembrie, ne-am plimbat așa, ca la vreun sfert de oră, până ne-au înghețat nasurile: „Uite”, zice nevastă-mea, „vezi hotelul ăla mare și frumos? Cinci stele! E hotelul cu care are firma mea un contract de reciprocitate, când se duc colegii mei la mare, acolo se cazează! Totul e inclus, restaurant, tot”. Mă uit la hotel, o magaoaie cu aspect luxos: „Și barul e inclus?”, întreb. „Tot!”, răspunde ea, trăgându-i mai bine gluga pe cap copilului. Eu? Mustăceam.

Hai la cazare; hai. O văd cum se duce și-mi instalează fiica în mașină: „Păi, ce faci?”, zic. „Păi nu ți-am zis că mergem la cazare? Aici în Ostende e scump, nu ne permitem, poate peste vreo patru-cinci ani, să mai prindem cheag. Acum mergem la noi la cazare, la Jabbeke”. Și plecăm, drăgăliță Doamne, înapoi, adică spre direcția din care veniserăm, preț de vreo 15 kilometri, pân-ajungem la „cazare”.

***

Cazarea noastră de la Jabbeke era un țarc de rulote, asta era. Le zic „rulote” că nu știu cum să le spun altfel: e vorba de un fel de coșmelii de lemn (de fapt, de placaj), care au două roți și deci pot fi tractate, dar care sunt concepute să stea pe loc, așa au zece puncte de sprijin pe sol – cele două roți din fabricație, plus opt stâlpișori din beton, cu secțiune pătrată (economicoși, belgienii!).

Am aflat povestea, v-o spun acum pentru că mai încolo vreau să vă fac să râdeți: cândva, fiind nevoie de nisip și balast pentru construcțiile de la Ostende, un antreprenor a deschis și exploatat o mare carieră de nisip. Ani și ani de zile, nisip bun de râu (cel de mare nu e bun, că e sărat: fă tu beton cu el și vezi cum îți „moare” betonul ăla în nici două decenii – „cancerul betonului”, așa îi spune problemei), până când nisipul s-o gătat și-n mijlocul pustei flamande a rămas o mare groapă. Care s-a umplut cu ploaie, formându-se astfel un lac. Alt antreprenor ce-a făcut? A concesionat zona, a adus alt nisip, de la mare de data asta, și-a amenajat acolo o plajă cu toate cele necesare: tobogan uriaș cu apă, ski nautic, caiace, hidrobiciclete, hotelașe, terenuri de tenis, volei de plajă, piste de petanque etc. Dar cererea a depășit oferta (între timp prețurile din Ostende urcaseră la cer), așa că omul a adus câteva sute de rulote din astea și-a umplut câmpul cu ele, apoi l-a-ngrădit c-un gard țeapăn de plasă, prins de stâlpi solizi și înalți de beton.

O fi frumos, cui îi place. Când am ajuns noi, ploua. Am căutat căsuța, am primit cheile, ne-am adus bagajele de la mașină, cea mică și-a explorat noua ei împărăție, totul OK; acum, hai să facem grătarul, ca s-avem ce mânca la cină. Fatalitate! Grătarul era nou-nouț, pentru excursia asta îl cumpărasem, nu știam să-l montez. După vreo oră de șurubăreală, aveam obiectul asamblat; acum, hai s-aprind focu-n dânsul. Fatalitate! Dându-mă ecologist, nu cumpărasem mangal și nici lemn de fag, ci doar un sac de „brichete bio” și niște așchii de lemn de hickory (blestemată fie esența asta!), despre care am aflat ulterior că nu-s folosite la făcut focul, ci la afumat pemmikan-ul de bizon. Iar „brichetele bio” erau compuse din „deșeuri de origine animală” (adică căcat) și un „agent de aglomerare” (adică humă).

***

Seară. Ploaie. Jabbeke, campingul de rulote. Un copil care plânge, clefăind pâine cu lacrimi („Tati, mi-e foame”). O nevastă care îmi aruncă lasere din ochi, stând la adăpost, în ușa căsuței-rulotă. Și eu, orb de furie, încercând să aprind un foc imposibil de aprins: brichete „bio”! Ură, ură, ură; negru, negru, negru, asta vedeam în fața ochilor: aveam o cutie de chibrituri istețe, suedeze, de alea lungi, care se aprind totdeauna și ard mult, dar ce să fac cu ele la niște brichete din pământ de flori?! Mult mai târziu am aflat, de la unul și de la altul, că alea sunt brichete de întreținut focul, nu de făcut focul – adică, dacă ai făcut un rug cât claia, ai ars lemn și pe urmă cărbune (antracit sau mangal, ceva cu mare putere calorică), ți-ai făcut treaba la grătar (fleici, legume, ciuperci, cefe, coaste, mici, pește, copănele, brânză Haloumi, ce afli prin lada frigorifică), iar pe urmă ai poftă să mai stai în jurul grătarului, cu băieții, cu berile în mâini, și să mai povestești, OK. Pui prostiile alea de brichete eco peste jarul tău mega-fierbinte și alea se aprind încet-încet, ard toată noaptea iar tu cu frățiorii tăi aveți tot timpul să vă faceți maimuțe.

Eu n-aveam nimic. Nici băieți, nici frățiori, nici lemne, nici mangal, nici gaz, benzină, rășină sau măcar lumânări (da, există o metodă, munțomanii o știu). Am ars o carte întreagă, pagină cu pagină („Goodbye, Columbus” a lui Philip Roth, mare păcat, o cumpărasem cu dolarii mei economisiți la sânge dintr-o librărie studențească din San Mateo), dar degeaba. Am folosit tot spirtul din trusa medicală a mașinii – nimic (bine, era și puțin, un flaconaș). Am umblat prin camping, am răscolit prin tomberoane, am găsit niște cartoane semiude (adică semiuscate) și, după vreo 110 minute de sforțări suprabuzești, am reușit s-aprind focul.

Da. Le-am pregătit fetelor mele o cină târzie, cu tot ce trebuie, iar ele nu mi-am mai zis nimic, că văzuserăm cât mă trudisem... eu m-am mulțumit cu beri Dębowe aduse de-acasă, mă uitam în jar, murat sub ploaia măruntă, nu-mi mai trebuia nimic. Așa scrie și-n cărțile de yoga: „Când are o supărare, yogul nu mănâncă”. Bine, nici nu scrie undeva că bea bere ca porcii, dar partea asta am improvizat-o eu și bine-am făcut, că mai aveam o noapte de cazare, deci de făcut înc-un grătar.

A doua zi am explorat campingul. Gard în gard cu el era o benzinărie. Una de-aia mare, de autostradă: stive stăteau săculeții cu lemn de fag uscat, stive!