joi, 13 aprilie 2017

Lebowski, Reykjavik

N-am fost niciodată în Islanda, n-am niciun amic în Islanda, n-am niciun cunoscut care să fi fost prin Islanda (bine, îl am pe Răducu din Suedia - noi îi zicem „Muedezu” - dar am rămas certați de la o fată, de la Sanita din Letonia, și nu pot să mă rog de el pentru textul ăsta, că-i onoarea mea în joc!) și deci n-am nicio posibilitate de a vă informa despre Islanda, despre Reykjavik sau despre Lebowski Bar din strada Laugavegur, numărul 20 bis. Dac-am decis, însă, să vă regalez cu-acest subiect, am eu motivele mele. Să le luăm pe rând.

Mi-am propus ca la anul, de praznicul Sfântului Sisoe, să fiu la Lebowski, să beau ca porcul făcând poante macabre cu Dani, barmanul, și să râd în hohote de voi, bieți români naționaliști: pe vremea aia n-o să știți cum să scoateți cămașa, scremându-vă cu disperare să mai găsiți un loc omenesc de cazare în Alba Iulia, pentru paranghelia de la 1 Decembrie. Eu ce să vă fac, dacă vă e lene să gândiți din timp? Păi pe 6 iulie se caută cazare pentru decembrie? De atâta vreme citiți pagina 20 și n-ați băgat la cap atâta lucru, și anume că turismul ăsta nu-i așa de simplu cum crede lumea... ? Hai, că poate mai găsiți ceva. Ne vedem acolo.

De ce Islanda, anume? Păi, iată de ce: când eram mic, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, obișnuia să-mi citească la culcare, în ceea ce el numea „franceză” și „engleză”, diverse cărți de aventuri („Ca să-și dezvolte băiatul imaginația”), printre care și una de Pierre Loti, care mi-a plăcut foarte mult (eram maniac cu pescuitul; m-a ținut până către sfârșitul gimnaziului). Spre deosebire de voi, eu n-am râs de domnișoara Lia Olguța Vasilescu, ci doar mi s-a făcut foarte dor de tata. În amintirea lui, mi-am propus să calc toate locurile pe unde el n-a fost și despre care îmi citea mie, seara. Nu mai sunt așa de multe.

Trei: nevastă-mea nu vrea la Reykjavik, pe motiv c-ar fi „frig” (cum să fie frig, vara?!), iar acest articol (în care descriu cu lux de amănunte cât de meseriaș este orașul, ce bine și ieftin mănânci la Lebowski și ce oameni de comitet sunt islandezii după miezul nopții) are și rolul de-a o convinge pe îndărătnică. Ar mai fi argumentul că plătesc eu toată excursia, da’ p-ăla-l păstrez pentru cazuri de forță majoră. Și ultimul motiv: trebuie să mă-ntâlnesc acolo cu cineva, la ora 22:00. C-un băiat, nu-l știți. Un ochelarist, om greu, nu pot să dau detalii.

p.s. Răducu a adus-o pe Sanita în Vama Veche. Eu ce vină am avut că ea... ?

articol publicat în numărul 14/2017 al revistei Cațavencii

Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...


articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Romexpo bar-restaurant

Puteți să căutați cât poftiți acest loc în complexul Romexpo, că n-o să-l găsiți. Mint: o să-l găsiți foarte repede, dar n-o să puteți bea nimic acolo, că e-nchis de cel puțin 20 de ani, poate și mai mult, habar n-am. Și-atunci de ce scriu de el? Pentru că este madlena mea, d-aia. Pentru unul dedat cu băutura, nici că se putea madlenă mai nimerită, zic. Și care mi-a dat ghes. Trebuie să fie anul 1978, pentru că îmi amintesc foarte clar că aud peste tot două nume, Kempes și Passarella; cum sunt foarte sigur că prea puțini oameni din România cunoșteau aceste nume înainte de mondialul din Argentina, localizarea „temporală” a amintirii e destul de certă. Îl văd pe taică-meu, în blugi evazați, legați c-o curea de piele care se închide cu o cataramă flower power (nu pot s-o descriu, dar trebuie să fi fost ceva de mare kitsch, de-a rămas în mintea mea), cu cămașă înflorată, cum bea o bere la halbă, în picioare, undeva la umbră, într-o mulțime veselă; „mulțimea” nu e copleșitoare, acum mă gândesc c-or fi fost vreo treizeci sau patruzeci de oameni, nu mai mulți. Mie mi-a cumpărat o pungă de pufarine din care ronțăi plin de entuziasm, foarte mândru că sunt doar eu cu el, „ca băieții”, la o bere. Nu-mi amintesc dacă stă de vorbă cu cineva sau nu, asta s-a șters complet, văd doar grupul de bărbați cu halbe stând în picioare, destul de strânși unii lângă alții, ca să fie toți în umbră, deci trebuie să fi fost vreme foarte caldă, probabil prin iulie. Mă uit la ei de jos în sus, cu gura plină de pufarine, și mă întreb când o să beau și eu bere.

Toate astea le-am purtat în mine până acum vreo trei săptămâni, fără să pot localiza niciodată „spațial” acest fragmențel de trecut (fără nicio semnificație pentru nimeni în afară de mine), când am avut treabă pe la Romexpo și-am ieșit cumva prin spate, că mă aștepta cineva în așa-zisa Parcare C. Atunci am trecut pe lângă o structură de beton, c-un acoperiș „fantezie” deasupra terasei din fața ei, și-am avut șocul ăla al revelației, asemeni micilor profeți biblici (Habacuc, de pildă, preferatul meu și-al lui Voltaire): ăsta-i locul!

Zic să nu vă bateți joc. Cândva, ăștia de care râdeți acum, de care vi-e milă acum, care vă trag înapoi acum, au fost altfel. Erau vârful de lance al modernității. Da, aduse de comunism. Luaseră viața cu asalt, se bucurau de ea, se mirau de noutățile extraordinare ale epocii („Viața a devenit mai bună, tovarăși, viața e devenit mai veselă” n-a fost luată ca glumă în 1935). Da, timpul n-a ținut cu ei, da’ cu cine ține timpul?!

articol publicat în numărul 11/2017 al revistei Cațavencii

La Taverne, Lille

N-am scris, cred, niciodată despre băuta aia la care te invită șeful, din simplul motiv că pe mine nu mă invită niciun șef, nu știu de ce. Am formulat deja trei ipoteze (beau eu prea mult, unu; șefii mei sunt sărăci și nu-și permit, doi; când se mai nimerește câte-o băută, cine știe cum, ba am eu treabă a doua zi, ba sunt mahmur, ba e antrenament chiar în seara aia și nu-mi permit să lipsesc, că-i pe bani), dar un al șaptelea simț îmi spune că niciuna dintre ipoteze nu-i adevărată. Sau, mai exact, că toate sunt parțial adevărate, adică parțial false.

Pentru că de băut cu „șeful” (patronul ăl mare, mai exact) s-a nimerit în Lille, oraș mare și frumos, și-ar fi trebuit să fie o experiență memorabilă, numai bună de băgat în revistă. Doar că nu-i. E complet nememorabilă și n-are deloc ștaif de Cațavencii, dar asta am, asta bag. Cârciuma se numește La Taverne.

Dar e un loc modest, sărmănuț chiar, și nici măcar nu-i în orașul propriu-zis, e într-o suburbie care se cheamă sau Lesquin, sau Ronchin, că n-am înțeles exact; oricum, e lângă autostradă, cum ieși către aeroport. Sală mică, mese puține, bere slabă (pression), pe care șeful, în magnificența lui britanică, a stins-o c-un ospăț sibaritic, compus din cartofi prăjiți și maioneză. E adevărat că, la a treia tură de bere, l-a luat iar foamea și a cerut și niște bucățele de pui prăjit pentru toată masa, ceea ce a fost foarte bine, c-am ciugulit și noi din bucățelele alea ce ne-au ajuns fix pe-o măsea; dar gestul contează. Sunt poate meschin când precizez că, după ce-am plecat de la grandiosul festin, colegul meu și cu mine ne-am dus la Carrefour ca să luăm de mâncare, da’ și noi eram oameni! 

Chestia e că patronul ăsta avea impresia că ne plătise extrem de bine pentru o săptămână de muncă la copaci. Culmea-i că avea parțial dreptate: ne plătise destul de binișor. Pe de altă parte, c-un an în urmă, când ne „cinstise” în Londra, plătise fiecăruia câte o halbă de bere, atât. Cine voia să bea mai mult trebuia să-și comande singur, treaba lui, el își făcuse datoria, ne „invitase” (așa-i la ei); acum, la francezi (unde berea-i cu mult mai ieftină), el avea impresia că ne-a oferit o tratație princiară, cu trei rânduri de halbe și două (o-la-la!) de mâncare pe masă. Noi, obișnuiți cu sindrofiile românești (când găzdoiul se simte rușinat dacă nu pleci beat clește de la masa lui), am avut altă părere. O avem încă. Pentru amatori (?!), adresa: Place de la République 19, pe dreapta, cum mergi spre aeroport.
articol publicat în numărul 8/2017 al revistei Cațavencii

Grolsch, România

Ca toată lumea, am citit și eu articolul profesorului Liiceanu și tare rău m-am întristat. Da’ rău-rău! Mi-a venit să și plâng. Nici acum nu-s mai bine, dar fac pe viteazul, ca să pot scrie textul ăsta. Necazul nu mi-a venit de la dragostea pentru știrbii de la Cotroceni, ci de la posibilitatea ca profesorul să aibă dreptate. Dacă are, m-am ars! „Rebut”, pe mine asta scrie (iar șefii știu citi prea bine...).

Chestia e că mereu m-am scremut să mă strecor și eu, cum-necum, în „clasa mijlocie”; mi-am zis că, dacă mi-a reușit figura la grădiniță, de ce nu mi-ar reuși și-n viață?! Și dă-i, și luptă: merge clasa mijlocie cu bicicleta? Hop și eu să dau pedale. Aleargă clasa mijlocie la semi-maraton? Eu pe lângă ea. E clasa mijlocie ecologistă, adună chiștoace, greblează prin boscheți, plantează copaci în pădure? Buzea behăie „prezent”. Se duce clasa mijlocie prin alte țări, așa fără nicio treabă, doar să facă curent în gară? După ea! Are clasa mijlocie cont de F*cebook? Face și Mihăiță! Își ține ea „documentele” în cloud? Gata, mi-am urcat și eu pe D*opbox codul de la interfon, că poate vin acasă beat clanță și-l uit (accident, vai, previzibil). Plus câte altele n-am făcut, doar-doar; și deodată, fără niciun fel de preaviz, profesorul dă cu mine de podele, păi e frumos așa?!

V-am zis că am paradontoză, ca toți săracii, și când m-am dus la doctoriță, ea s-a apucat să-mi curețe dantura, rădăcinile, mai exact, că cică acolo-i durerea mare la boala asta. La dinți a mai fost cum a mai fost; dar când a ajuns la măsele, a fost crimă și pedeapsă, iar distracția mare a fost la măselele de minte, c-a-nceput să rămână cu ele-n mână (nu mai aveau os în care să stea): una, două, trei, patru, cupa și campionatu’! A fost foarte haios, ne-am distrat teribil amândoi. Pe urmă m-a trimis acasă, cu măselele-ntr-o punguță, cum am rugat-o eu. Să am dovada că le-am avut. Că boala asta n-are leac, e ca scrisul: o ai, o porți. Ca pe-o cruce.

M-am uitat mai bine la tablou („Kruisdraging”) și ce să vezi? În sfertul din stânga-sus e-un grup de trei inși, deasupra crucii: cel din mijloc, cu ochi închiși, cu barbă rară, nas mare, mustață unsuroasă și aer fals-cucernic, sunt eu. Exact așa arăt. Cum naiba să se strecoare în clasa mijlocie unul ca mine?! De-aia beau Grolsch, ca să-mi ofer o ultimă șansă de-a mă infiltra și eu în raiul vostru „mijlociu”, alături de profesor și de toți bicicliștii. Dacă nici așa, atunci...  

articol publicat în numărul 10/2017 al revistei Cațavencii

Harold Black, Washington, DC

Anul trecut, în numărul 46 al revistei, am scris un text în care am folosit extraordinara expresie „Am om!”. A sosit clipa să admit că nu-i creată de mine, este furăciune. Nu am doza necesară de imaginație ca să pot inventa ceva atât de idiot; dar recunosc cu ușurință nou-creatul și n-am nici cea mai mică mustrare de cuget în a mi-l însuși, dacă nu risc să fiu târât la cremenal. În cazul ăsta, nu risc nimic; redau povestea, exact așa cum a fost.

La barul pe care-l lustruiesc cu coatele în fiecare vineri (orele 17:00 – 22:00, pentru cine-i interesat), vin o grămadă de securiști, fel și fel, unii mai deștepți, alții mai îngrămădiți, unii mai slobozi la gură (nu-i văd bine), alții mai rezistenți la băutură (cu ăștia trebuie să mă întrebuințez serios). De la unul dintre el am auzit (și, ulterior, folosit) această vorbă („Am om!”) care m-ar fi făcut să râd până la loc comanda dacă nu mă abțineam: când eram în armată, erau în pluton și câțiva excentrici care nu voiau să facă duș după aplicație, pe motiv că e apa rece. Vă dați seama cum miros niște răcani după o zi de efort! Noi îl întrebam pe câte unul, așa, cu frumosul: „Dar n-ai impresia că miroși?”. El se mirosea la subțioară și constata cu voce tare: „Miros a om!”. 


Ei bine, securistul meu mi-a amintit de ăștia din armată, cu mirosurile lor, deși sensul expresiei se voia total diferit, adică „Eu, genialul securist Popache, am reușit să infiltrez un operativ în orașul X” (care era de obicei Chișinăul – excepțională realizare!). M-am gândit mai bine și mi-am dat seama că noi toți, „avem oameni” peste tot, prin toată lumea: după ce și-au luat bătaie de la mineri, flegme de la pensionari și anatema de la părinți, majoritatea celor din generația mea și-a voastră a plecat încotro a văzut cu ochii. Iată ce scrie omul meu din Washington, DC (las textul lui fără diacritice, ca să sune fraged):

„La Washington sunt la moda speakeasy-urile, baruri ascunse ca pe vremea prohibitiei cand nu puteai gasi un pahar decat dupa usi nemarcate si perdele groase. Al Capone ar fi mandru. Sunt destul de multe si de obicei prezinta cocktailuri sofisticate. Preferatul meu este Harold Black, cel de la numărul 214, caci e si aproape de casa, uite link-ul http://www.haroldblackdc.com/. E destul de la moda barul si cred ca vei gasi multe povesti pe internet”. 


M-am uitat la prețuri, jaf curat: 7 dolari berea mică de Fort Bragg?! Mai bine mă duc să beau la Fort Bragg.

                                                                                                             articol publicat în numărul 7/2017 al revistei Cațavencii