miercuri, 17 iunie 2015

Vernaccia, San Gimignano

Trebuie să spun de la început că muzeul ăsta e chiar simpatic, pentru simplul fapt că e singurul muzeu cunoscut de mine unde se bea. Bine, poți să bei oriunde, dacă ești suficient de disperat să iei cu tine flask-ul peste tot, dar nu despre asta-i vorba; ”Vernaccia” este un soi străvechi de vin toscan, așa că are parte de propriul lui muzeu, unde, evident, îl și deguști (ar fi și culmea să te țină pe uscat!). Muzeul e în orășelul San Gimignano, undeva în Toscana, cam între Castelfiorentino și Casole d’Elsa (despre Casole, altă dată); adresa e Via della Rocca (numărul nu știu cât), într-o clădire renovată foarte meseriaș (Villa della Rocca di Montestaffoli). Nu vă bateți capul cu d-astea, aplicați metoda mea: am întrebat ”Museo... ?” și am făcut semnul internațional al băutorilor (”gâl-gâl-gâl”), suficient de convingător pentru ca o localnică să iasă din gelaterie și să mă ducă de mânecă până la poartă. I-am mulțumit seniorial, să nu se prindă că-s român (”Spasiba, dușecika!”) și m-am băgat înăuntru, că nu-i cu taxă.

Muzeul e pe bază de donații, deci eu personal n-am donat nimic (ceea ce nu este frumos), mi-am zis c-oi dona la ieșire, dacă-mi place Vernaccia ăsta al lor (și dacă mai țin minte). De ținut minte, am ținut, dar vinul nu mi-a plăcut deloc (o acritură!), așa că nu le-am donat nimic. Plus că mi-au și dat foarte puțin, cică ”de gust”. Să fie la ei, acolo, eu gust băutura în alte cantități, nu așa, ca rândunica!

Pe de altă parte, San Gimignano mi-a plăcut, ce să zic. Șmecheria e că nu-i un oraș adevărat, e-o făcătură pentru turiști, dar o făcătură renovată cu stil (respect!). Zice-se că prin Evul Mediu, locuitorii s-au îmbogățit ca porcii de pe urma pelerinilor care mergeau la Roma, să pupe papucul papei, pe așa-numitul ”drum al francezilor” (Via Francigena). Ajungeau pelerinii obosiți morți la ei în oraș, iar sangimignezii îi îmbătau muci cu Vernaccia și le luau toți bănișorii, iar dacă făcea vreunul gură, îl și cafteau ca la Galați. În câteva secole nu mai știau ce să facă cu banii și se dedulciseră la smardoială, așa că s-au luat la omor între ei: care lua gâtul la cât mai mulți vecini, ăla era cel mai băiat. Ca să scape de briceag, tot cetățeanul cu dare de mână și-a făcut un turn fortificat, în care s-a mutat cu tot familionul și cu câte butoaie de Vernaccia au încăput în pivniță; per total, 72 de turnuri într-un orășel mai mic decât Grădina Botanică din Cotroceni! Și se mai laudă maramureșenii că ei au inventat ”fenomenul Certeze”...

Apropo, în San Gimignano e cea mai bună înghețată din lume, zice-se. Eu n-am gustat, că mă durea măseaua de minte. Și n-aveam flask-ul la mine.

text publicat în numărul 24/2015 al revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

Daimon, București

N-aveam ce căuta la Daimon (berea este caldă, serviciul - lent, prețurile sunt enorme, meniu-i sărăcuț), dar m-au luat pe sus foștii colegi de liceu: hai, că se fac 25 de ani, cum să nu vii?! M-am dus, lipsit de orice entuziasm (nu-mi place deloc să-mi amintească cineva de trecerea timpului), și nu m-am ales cu nimic, în afară de-acest text. De care n-am niciun motiv să fiu mândru!

M-am așezat într-un colț, mai la fereală, și m-am pus pe ascultat, ca omul care n-are nimic special de spus. Am constatat repede, foarte repede, că femeile vorbeau ca femeile și bărbații vorbeau ca femeile, ceea ce mi s-a părut cam ciudat. Știți cum vorbesc femeile: ”Eu... mie... îmi... soțul meu... cățelul, copilul, pisica etc”, detalii profund plictisitoare dintr-un etern univers casnic ce n-are cum să intereseze, un fel de pagină Facebook făcută din cuvinte (dar ajutată și cu imagini din telefonul mobil, ”Uite-o și pe Nectaria, prințesa lu’ mămica!”). Nimic nou, până aici. Nou era faptul că bărbații vorbeau exact la fel, ce-i drept nu chiar atât de repede, dar cu-aceeași plajă de subiecte. Mi-am băgat capu-ntre urechi, am băut cu forță bere după bere și m-am întrebat: ”De ce?”.

Primul răspuns care mi-a venit în minte e că foștii mei colegi nu-s consumatori. Numai niște consumatori veritabili se pot concentra juma’ de noapte pe subiecte ca ”Cine-i mai șmecher pe Siria, Khalid al-Walid ăl de-atunci sau Bakr al-Baghdadi ăsta de-acum?” sau ”Care-s mai înalți, Tatra sau Alpii Australieni?”; un om obișnuit, un neconsumator, nu vede cu ce-l privește pe el personal o chestie de-asta și se-ntoarce spre ce știe el mai bine, adică spre propria persoană. 

Al doilea răspuns a fost mult mai perfid: ”Ăștia-s băieți crescuți de mame!”. Și ce subiecte de interes ar putea să preia fiii de la mame, afară de ”Cine s-a certat cu cine” și ”A făcut copilul caca?”, chestii d-astea de interes personal imediat, sau, cum ar zice Konrad Lorenz (dar n-a zis!), preocupări din interiorul peșterii. Bărbații aveau alte priorități, preocupări de exterior: nu știau de unde apare următoarea pradă sau următorul prădător, așa că erau atenți la orice, îi interesa totul, nu existau mofturi ca ”Și ce mă interesează pe mine viața sexuală la rinocerul lânos?!”, că nu era de joacă, imediat te făcea rinocerul capră, sau mai rău, dacă nu-i plăcea cum te uiți la rinoceroaică fix când era în rut.

Da, îmi construisem o teorie pe cinste, eram foarte încântat de ea; din păcate, ajunsesem la a zecea bere, tot construind, și m-am apucat să-mi debitez teoria cu voce tare. Nu m-a ascultat nimeni, ceea ce-a fost cu noroc, că mi-o luam și după ceafă (”Adică ne faci mămăligi!”), dar norocul mi l-am stricat singur, când m-am împleticit până la cea mai blondă fostă colegă, ca să-i explic cum e cu peștera. M-a trimis la pădure. Cică să i-o spun la-ntâlnirea de 50 de ani.

text publicat în numărul 22/2015 al revistei Cațavencii

Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii

La Caru cu Bere, Greci

Mă jur cu cerul și pământul că n-am ajuns la Greci ca să mă-nfund într-o cârciumă! Nici poveste. Pur și simplu, așa s-a nimerit. Dar s-o iau cu-nceputul.

La Greci poți s-ajungi fie pe la Brăila, unde treci Dunărea cu bacul spre orașul Măcin (dar trebuie să te grăbești, că cică-n 10 sau 20 de ani o să facă Guvernul pod peste Dunăre, deci pa și pusi bac!), fie pe la Cernavodă, după care să mergi spre nord, în lungul apei, prin sate: Seimeni, Dunărea, Capidava, Topalu, Tichilești, Horia, Cloșca, intersecția cu drumul 22 A, Gârliciu, Dăieni, Ostrov, Peceneaga, Traian... Greci. E mai scurt pe la Brăila, dar mai frumos pe la Cernavodă; în plus, Capidava nu e tocmai-tocmai sat, e de fapt sit arheologic în jurul căruia s-a-nfiripat un cătun și-un loc de grătar vestit, că-i chiar pe pajiște, pe Dunărea Veche. Dai la pește și-nvârți la mic, române, te simți bine!

Am coborât din mașină în Greci, ne-am firitisit cu Nea Ion, gazda noastră tradițională (care mai și știe tot ce mișcă), apoi care ne-am dus la magazin, după bere. Surpriză! Nu numai c-am putut plăti cu cardul (la țară!), dar pe străduță erau două magazine, două bancomate, o fabrică, o piață ”agroalimentară” și trei cârciumi. Plus monumentul obligatoriu, ăla cu vulturul în vârf și placa memorială de la bază, care acum e de găsit în orice sat (cred c-a fost primul lucru pe care l-au făcut toți primarii). Bine, străduța era neasfaltată, nu zic, dar pavată cu piatră cubică; tot e ceva. Dar poanta mare era cu alea trei cârciumi: lasă că erau trei, lasă că decorate cu tentative de fițe hipsterești (butoaie, leduri, separeuri de papură uscată etc), dar erau pline de... corporatiști! Am căzut direct în cur. Corporatiști în Greci?! Păi ce facem aici, ne batem joc, mamaioțim toată Dobrogea? Eram stupefiat. I-am trimis pe băieți cu berea către curtea lui Nea Ion, iar eu am intrat în prima locandă (”La Caru cu Bere”, câtă modestie!), simțeam că-i rost de-un subiect. Nici n-apuc să-nghit primii 400 de mililitri din prima butelie (de sticlă, nu de plastic!), că-mi sare de gât o blondă: ”Mihai, Mihai!”; m-am înecat, mi-au dat lacrimile, a trebuit să fiu bătut pe spate de alți consumatori. Era Diana, o corporatistă propovăduitoare de downshifting, de care auzisem ultima oară c-ar fi prin Bhutan sau Sikkim, ceva de genul. ”A, nu”, mi-a explicat, ”m-am întors, că mi s-a terminat anul sabatic”. O-ntreb ce caută în Greci. ”Sunt arbitră. Mâine e maratonul Măcin. Îți dai seama!”.

Da, mi-am dat seama. Că-s pe dinafară și că-n revistă ar trebui să scrie ziariști tineri și la curent cu mersul, nu depășiți ca mine, până și de crâșmarii din Greci.

text publicat în numărul 20/2015 al revistei Cațavencii

Cocoșul de Aur, Târgu Mureș

Pentru a putea înțelege bucuria paradoxală care a cuprins întreaga țară după meciul de fotbal de miercurea trecută, de pe Arena Națională din București, trebuie să mergeți la fostul restaurant Cocoșul de Aur din Târgu Mureș. Paradoxală, pentru că echipa învinsă e singura care-a făcut cunoscută România în lume, din punct de vedere fotbalistic; bucurie, pentru că n-a fost suflet de om să nu-și destupe și-a cincea bere, în minutul 93, pe motiv că ”și-au luat-o scârbele de bucureșteni”. Nu spun nimic nou pentru cei care-au făcut armata, ei știu prea bine fenomenul, l-au aflat din prima zi de cazarmă (”A, ești șmecher de București! Ia bagă sectoare!”), dar pentru generațiile care au venit în urmă, antibucureștenismul poate fi încă pricină de uimire. Să nu mai fie.

Nu știu unde-au sărbătorit târg-mureșenii victoria din 29 aprilie, dar eu m-aș fi dus ață la Cocoșul de Aur (pe strada Călărașilor, chiar lângă podul de peste canal), mi-aș fi atârnat de gât un carton cu ”Sunt bucureștean” și-aș fi așteptat să iau bătaie, mulțumind lui Dumnezeu că scap doar cu atât. Ca să nu rămâneți nedumeriți, iată povestea: clădirea în care-a fost Cocoșul fusese ridicată în vremea imperiului, de către un fabricant de bere (un fel de Dumitru Bragadiru local), iar pe timpul ”comunismului bun” (1964 – 1974, să zicem), a devenit restaurantul Cocoșul de Aur, mândria orașului. 

Iată ce mi-a povestit Feri, chelnerul de la Laci Csarba: ”Eu nu-s de aici, sunt ungur din Petroșani, când am venit vorbeam cu accent tare rău, toți râdeau de mine, dar m-am învățat (râde). Eu așa am apucat Cocoșul, o ruină, cum îl vedeți acum, dar mi-au povestit chelnerii bătrâni de la care-am învățat meserie: mă băiatule, ziceau, n-a existat în orașul ăsta și-n tot Ardealul loc mai prima decât Cocoșul de Aur, la vremea lui! Ce mese, ce oameni, ce oaspeți veneau, ce bani ieșeau... păi, ca s-ajungi chelner acolo, trebuia să te bage prim-secretarul pe județ, el personal! Acum... vezi și tu ce-a rămas. După Revoluție, au venit bucureștenii”. Într-adevăr, pe un banner uriaș, plantat pe spațiul public, se poate citi: ”Această clădire NU aparține orașului!!! Proprietar este Romarta S.A. București”. Dincolo de banner e gardul (din același film, din Art Nouveau), și clădirea, în starea în care dezvoltatorii au lăsat toate imobilele de patrimoniu pe care-au pus mâna: geamuri sparte, podele smulse, tencuială căzută, trepte ciobite. Pe acoperiș a supraviețuit ca prin minune un decor de fontă cu anul construirii: 1897. N-am cum să fiu sigur, dar cred c-atunci oamenii nu beau doar ca să se-mbete cât mai repede, ci știau savura cu stil. Alte vremuri!


text publicat în numărul 19/2015 al revistei Cațavencii

La Ivanca, Hârseni

La fel ca milioane de oameni de prin partea asta a lumii, și eu sunt obsedat de mici schimbări, ceea ce e foarte simplu de înțeles: neavând parte de schimbări mari, încerc să mă mulțumesc cu cele mici. Inutil să precizez că mă refer la schimbările în bine! Care nu sunt puține, doar că trebuie vânate cu răbdare, dacă vreau să mă bucur de ele: s-a mai asfaltat o stradă paradită? Ura, ura! S-a mai renovat o casă veche? Să sărbătorim! S-a mai ”civilizat” un trotuar, prin ridicarea mașinilor etern parcate și blocarea altora cu ”popici” de beton? Să ne veselim! Etc. Ați prins ideea.

O primă întrebare ar fi ce-mi ”iese” mie la treaba asta cu schimbările (nu e o-ntrebare retorică, mi-a fost pusă de multe ori); cinstit vorbind, răspunsul e ”Nimic concret”, dar îmi îmbunătățește starea de spirit, pentru că-mi este mai puțin rușine cu orașul meu (oricine e-n stare să facă clasica comparație Bucarest-Budapest știe despre ce vorbesc!). Bunînțeles, până acum nu mi-a dat prin cap că Bucureștiul nu e România și că, deși se mai cârpește ceva, pe ici pe colo, prin București, în România rurală nu se schimbă nimic, niciodată.

A trebuit să merg duminica trecută într-un sat din comuna Hârseni, undeva pe lângă Făgăraș, și pentru că era foarte frig afară am intrat în ceea ce se numea ”Bar Sătesc” pe vremea mea (acum se spune ”Café Bar”, dar știți cum e... înăuntru-i leopardul). M-a izbit de la bun început mirosul. Parcă nu trecuseră 35 de ani, parcă eram iar copil la mine-n sat, trimis după țigări ”Amiral” la bar, lovit peste nări de cum pășeam înăuntru de acel miros al cârciumii rurale: sudoare veche, picioare nespălate în cizme de cauciuc, fum stătut de țigară, băutură proastă, acră, ieftină, trezită. Consumatori matinali cu ochi tulburi, așteptând un motiv de scandal. Podea de scândură, frecată cu gaz, pe care se scuipă și se șterge scuipatul cu talpa. Plus încă ceva, destul de greu de prins în cuvinte: mirosul sărăciei, al regretului de-a nu fi plecat la timp, al violenței cotidiene, al provizoratului alcoolic (”Încă una și mă duc”). I-am cerut Ivancăi un ceai cu rom, pe post de madlenă, dar n-a ținut figura: ”N-avem decât cafea la pahar”, mi-a zis ea, ”aici lumea nu bea ceai”. Am simțit ironie în ultimul cuvânt, i-am văzut pe consumatorii din jur aprobând satisfăcuți și mi-am dat seama că e-o chestie de minute până să-mi iau bătaie. Am ieșit urgent și mi-am zis, în drum spre București, că orașul meu nu e chiar așa de nașpa, la urma urmei.


text publicat în numărul 17/2015 al revistei Cațavencii

La Mahala

M-am dus la redacție ca s-anunț cu surle și trâmbițe: ”M-am întors!”. Era-nchis, n-am găsit pe nimeni, așa c-am trimis un mail (ușor triumfalist, admit). Bine, nu mă așteptam ca șefii să dea o petrecere cu patru’j de mii de invitați la Palatul Parlamentului, da’ orișicât; un telefon, acolo, un mail, un sms, că doar nu costă bani. De unde! Nimic, domnule, nimic! Romanțios cum sunt, încă-mi făceam iluzii (”O fi dat gripa în redacție, or fi toți plecați la Lausanne, la conferință”, etc), dar m-am întâlnit cu Nic prin parc. Eram ușor semibeat, de frustrare, așa c-am tăbărât pe el cu disperare; s-a uitat lung la mine și-a spus: ”Și ce dacă te-ai întors?!”. Asta a pus capac la toate, deci m-am dus la cârciumă. Direct!

Acolo s-a schimbat imediat abordarea, am devenit centrul atenției, vedeta zilei, omul momentului ș.a.m.d., numai că-ntr-un fel pe care nu-l anticipasem: ”Zi, bă: cât?”, m-au întrebat băieții. ”Ce, cât?!”. ”Cât ai produs, bă, prostule!”. Le-am explicat că n-am fost în Anglia la produs, ci la muncă cinstită, care… de fapt, doar am încercat să explic, pentru c-am fost redus la tăcere cu niște grohăieli subumane și somat să fac cinste (”Dai și tu o bere uriașă!”). Am zis că nu fac niciun fel de cinste, fiecare bea pe banii lui, eu nu-s fraierul nimănui etc. M-au înjurat în cor, s-au ridicat de la masă toți, ca un singur om, și-au plecat fără să se uite-n urmă: ”Dă-te dreacu’ de chitros!”.

Am rămas să-mi plâng de milă și să beau singur (orice-aș face, destinul m-ajunge din urmă). După ce-am plâns preț de vreo șase halbe, i s-a făcut milă Antoniei (chelnerița sufletului meu): ”Nu mai fiți necăjit, domnu’ Mihăiță, c-au zis așa, la oha. S-au dus dincolo, acum sunt destul de făcuți ca să puteți vorbi normal cu ei”. Nu știam unde-i ”dincolo”, dar Antonia mi-a șters mucii, m-a luat de mână, m-a trecut strada (Covaci), m-a băgat într-un gang, iar la capatul lui a deschis o ușă, pe mâna stângă, și mi-a făcut vânt înăuntru. De necrezut, dar adevărat: acolo erau. Veseli, frumos piliți, într-o cârciumă nou-nouță, curată, cu bere foarte bună și budă în care nu borâse nimeni. Am rămas pe bere, am luat și niște murături (de la altcineva din farfurie, eu nu dau banii pe mâncare când beau), și-am fost foarte uimit când la masă a fost adus un platou imens cu mici și muștar; l-am întrebat discret pe chelner cine plătește. El: ”A, nu, totul e în contul domnului Scufiță”. M-a năucit. 

M-am întors la masă și l-am întrebat pe Octi cine e Scufiță ăsta. ”Ce, bă, nu-l știi pe Scufiță? E șofer de tir, vine poimâine din Belgia. L-am sunat să dea și el o bere, și-a zis că dă. Ce ești prost așa? Apropo, am văzut că nici n-ai știut să nimerești aici singur, te-a adus Antonia; nu știai de La Mahala? S-a deschis cât erai tu în Anglia”. Pierdusem prea multe replici.

text publicat în numărul 16/2015 al revistei Cațavencii

marți, 9 iunie 2015

Nu e lampă cum e becul şi nici camp cum e Artek-ul

Ştiţi ce era Artek? Nici nu mă mir că nu ştiţi: sunteţi prea tineri. Dar un camp ştiţi ce e? Nici nu mă mir: sunteţi prea bătrâni. Întrebaţi-vă copilul, să vă-nveţe el. Sau citiţi în continuare, dacă nu vreţi să-l deranjaţi de la lecţii (ha, ha!).

Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.

Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?

De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!

Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.

Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!

La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

A fost sau n-a fost? (Chişinău, aprilie 2009)

Acum vreo treizeci şi ceva de mii de zile, Sfatul Ţării din Chişinău hotăra unirea Basarabiei cu România (aflată pe-atunci c-un picior în groapă, că fusese bătută de nemţi, tâlhărită de ruşi, violată de austrieci şi voyeurizată de bulgari). Frumos din partea lor, a basarabenilor, să vină alături de fraţii lor într-un ceas de grea cumpănă. Recunoscători, fraţii i-au oferit apoi pe tavă NKVD-ului, după ce timp de 22 de ani îi abuzaseră sistematic, pe toate părţile (sunt pomenite şi acum faptele de vitejie făptuite de jandarmii români asupra ţăranilor de peste Prut). Cu toate aceste amintiri nu tocmai gingaşe, o parte a opiniei publice din Republica Moldova înclină spre românofilie, şi cu această „parte” m-am întâlnit sâmbătă la ICR (Institutul Cultural Român, ăla păstorit de Patapievici). Cu cealaltă „parte”, aia românofobă, nu m-am întâlnit, cred că nu fusese invitată. De ce, domnuPata, de ce?! Unde-i dreptatea lu matale? Păi se poate, nea Romică?

Sergiu Răcilă, omul care-a dus greul organizării expoziţiei (că de-o expoziţie e vorba) ne lasă vreun sfert de oră să ne uităm la fotografiile expuse, apoi îşi drege glasul şi începe să vorbească. Să ne desluşească scopul evenimentului, adică. După câte am înţeles eu, LSBR (Liga Studenţilor Basarabeni din România, îi găsiţi pe www.basarabeni.ro, dacă-i căutaţi) a profitat de aniversarea a 93 de ani de la unirea cu România pentru a atrage atenţia (printre altele) asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în aprilie 2009, atunci când Voronin a pierdut în alegeri puterea pe care o câştigase în alegeri. Sunteţi încurcaţi, nu înţelegeţi fraza de mai sus? Şi eu sunt încurcat. Nici eu nu înţeleg ce s-a întâmplat, cu adevărat sau nu, în aprilie 2009, şi cât de important este acest aprilie pentru ei. Nu înţeleg, pentru că, la fel ca majoritatea bucureştenilor, şi eu sunt de-o nesimţire cruntă în privinţa Basarabiei şi-a basarabenilor. Ei nu sunt cool, mă-nţelegi!

Regizorul Sergiu Zănoagă, care la vremea respectivă se afla în Chişinău, ne-a povestit pe scurt experienţa lui personală, frica şi nesiguranţa acelor zile, speranţa nebună că de data asta, măcar de data asta, nu vor fi lăsaţi singuri, ajutorul esenţial dat de studenţii de la IT pentru accesarea serverelor de proximitate (de-aia s-a şi numit „Revoluţia Twitter”!), momentul când au văzut manifestările de solidaritate de la Paris, de la Londra, chiar şi de la Bucureşti, incredibil! Sincer, povestea lui Sergiu m-a emoţionat. Am încercat să-mi amintesc ce făceam eu pe 7 și 8 aprilie 2009. Mi-am amintit şi m-am înroşit ca racul fiert.

Profesorul Ion Varta, care a luat parte la întreaga tărăşenie, a vorbit mult mai pe larg. Ne-a spus cum s-au întâmplat toate, pas cu pas, cum s-a ajuns de la proteste paşnice la violenţe stradale, cum a fost infiltrată mulţimea cu oamenii lui Voronin şi ademenită în interiorul Parlamentului, unde era aşteptată de trupele speciale („mascaţi” le zice în România, „cărăbuşi” în Basarabia). Cum au încercat cu disperare, el şi încă vreo câţiva politicieni (profesorul Varta era deputat, la vremea respectivă) să-i oprească pe manifestanţi să sară la bătaie cu poliţia şi cât de brutală a fost intervenţia acestora. După ce-a terminat de vorbit, lumea l-a aplaudat – se vede că profesorul ştie să vorbească, chiar că-i bun de o nouă deputăţie!

Vlad Durnea şi Denis Cenuşă, de la Ligă (Asociaţia Bucureşti), au vorbit şi ei: Vlad, scurt şi exact (e bun de militar), Denis, lung şi cam pompieristic (e bun de parlamentar român). Au fost aplaudaţi şi ei, mai ales după ce-au anunţat publicul că e invitat la petrecerea din „Jukebox”.

Nu se terminase, însă: s-au sumeţit să ia cuvântul şi doi foşti profesori universitari bucureşteni, actualmente pensionari. Patetic. Nu păreau să-şi dea seama că din 1812 încoace (practic, de când au ieşit din neolitic), România şi Basarabia au avut destine istorice diferite, care-au format societăţi diferite, chiar dacă e vorba de acelaşi popor (vorbitorii anteriori erau perfect conştienţi de asta). Tot băteau câmpii cu Neamul, Crucea şi Glia; mai lipsea „Căpitanul”! 

Surpriza a venit însă de la Tudor Chirilă, care în aprilie 2009, dăduse o mână de ajutor basarabenilor, folosindu-se de imaginea lui pentru a le difuza mesajul. El a spus: „Acum 22 de ani, noi am scăpat de comunism. Şi uite unde suntem. Tot ce pot sa vă urez este ca, după două decenii fără comunişti, voi să fiţi mult, mult mai avansaţi decât suntem noi acum”. Pesimist, starul nostru!

Am pus şi eu o întrebare, că plesneam dacă tăceam: „În Aprilie aţi avut şi voi, pe specific local, revoluţia pe care-am avut-o şi noi în Decembrie. Vorba e: aţi învins sau n-aţi învins?”. Profesorul Varta a dat s-o scalde, că timpul va răspunde la această întrebare, că nu ştiu ce, dar Sergiu Zănoagă a tranşat: „Suntem aici. Am învins”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

Londra 2011: Speakers' Corner şi alte năvârlii

Secretarul nostru de redacţie a fost la Londra - şi m-a nenorocit. Treaba lui, eu i-am vorbit frumos, dar el, nu şi nu: că să mă duc şi eu şi să-i vin c-un reportaj în dinţi, de la Speakers' Corner, din Hyde Park, că el n-a avut timp să treacă şi p-acolo, cică. Nu mi-a convenit, dar ce era să fac? Să mă cert cu el şi să rămân fără loc de muncă, acum pe foamea asta?!

Am ajuns joi şi m-am dus aţă la locul cu pricina, să scap de belea şi să-mi văd şi eu de-ale mele (bere!). Intru în Hyde Park (pe la Marble Arch, că era mai la-ndemână), mă uit în dreapta, mă uit în stânga, văd două gherete pe care scria mare „Speakers' Corner”, mă-nfig în ele. Teoria era că ar fi trebuit să dau peste o ciurdă de nebuni care vorbesc singuri, d-ăia cu „Pocăiţi-vă!”, cu „Muie Franţa”, cu „Capitalism = Fascism”, mă rog, idealişti de un fel sau altul. Eu urma să îl întărât pe cel mai nebun dintre nebuni, să-l săgetez cu întrebări perfide, să-l mân uşor-uşor către strunga mea, iar în cele din urmă să-l fac să zică ceva de rău despre România. Dacă izbuteam să-l direcţionez spre pizduirea lui Băsescu personal, eram eroul redacţiei, candidat ferm la primă. Sau la miel şi damigeană, că tot vine Paştele.

Din păcate, iar mi-am luat-o peste bot: la Spekers' Corner nu era nici un speaker. Erau câţiva clienţi la tejghea, care cumpărau ceai fierbinte, cafea şi hot-dogs, dar nici picior de nebun. Am stat şi eu cât am stat, m-am mai învîrtit, după vreo oră am plecat cu coada-ntre picioare. Mi-am zis că joia şi-or lua şi ei liber, da' vineri sigur o să colcăie locul de nebuni, d-ăia pe alese.

Oha. Am fost acolo şi vineri, şi sâmbătă, şi duminică, la ore diferite, şi mai spre crăpat de ziuă, şi la pauza de masă, şi la five o'clock, şi la orele mici ale serii (când se umplu pub-urile), dar n-am făcut nici o ispravă. Incredibil ghinion! Şi doar văzusem cu ochii mei, în filme, cum viermuiesc diliii în colţul ăla de parc, fiecare cu păsărica lui, doar să-ţi alegi unul mai spălat, şi gata reportajul! Aşa, însă, n-am avut ce face, am recurs la planul be: cerşetoarele românce din Londra. Cu maidanezii lor aferenţi, desigur.

Din păcate, în oraşul ăsta nu sunt cerşetoare, nici românce şi nici de-alt soi. Şi nici câini vagabonzi, poţi să-i cauţi şi cu lupa (oare ce-o păzi cretina de Brigitte Bardot?!). Există români în Londra, dar fac parte din alte specii, absolut rarissime în România: muncitori, turişti şi sinucigaşi.

Românul „sinucigaş” peste care-am dat în gara Charing Cross era de tot hazul: un ochelarist funduri-de-sifoane, care s-a-ntins binişor pe şine, la cap de linie. Nu l-ar fi călcat locomotiva nici dacă se străduia mecanicul, că nici o locomotivă din lume nu se-ndeasă chiar până la tampoanele de siguranţă din capul liniei (nici nu ştiu de ce le spune „de siguranţă”, când în mod evident ele sunt „de decor”!). Am avut norocul să mă nimeresc acolo când s-au repezit poliţiştii să-l salte: i-am văzut fugind către linie şi am alergat şi eu după ei, în speranţa c-o să văd ceva interesant. Într-adevăr, am văzut, că ochelaristul, odată ridicat de pe şine, a început să-njure în româneşte („Băga-mi-aş pula-n voi de gabori”), după care s-a pus pe zbierete în englezeşte: că el e persecutat pentru că-i estic, că n-are loc de muncă la pregătirea lui, că să vină presa,  etc. Habar n-avea dumnealui că presa era acolo şi se băşica de râs! Tipul era, categoric, pleşcar român care încearca să atragă atenţia, în ideea că stârneşte mila publică şi-i pică şi lui ceva. Totuşi, nu de asta râdeam eu, ci de felul cum îl „băteau” poliţiştii: îi dădeau câte-o mică îmbrâncitură în spinare, cu vârful degetelor, delicat, cam cum loveşti o minge de volei ca să ridici o pasă la fileu. Fabulos! Dacă ar vedea minerii cum se bate în lumea civilizată, ar izbucni în plâns. A mai murit o meserie!

Românul muncitor era de fapt o româncă, şi trăgea tare, n-avea timp de vorbă: la poză mi-a stat, mi-a spus şi cum o cheamă (Ana), dar atât. Avea pe mână un tăvoi imens cu paella în stil londonez şi se lupta să nu i se ardă, nu-i stăteau mâinile o clipă. M-a întrebat dacă vreau o porţie, dar am refuzat-o elegant, că la ea era scump foc, şi-am luat un hot-dog ieftin de la chinezul de alături. Ştiu că nu-s patriot, dar dacă mi-s dragi banii, ce să fac?

Peste românul turist am dat în Roata Mare (City's Eye, cum zic ei). Ce probabilitate era ca doi români să se nimerească în aceeaşi cabină din Roată, spuneţi-mi şi mie! Turistul ăsta, românul, îşi cultiva o chelie á la Jason Statham, cu care dealtfel semăna şi la faţă (vag; cam cum semăn eu la intelect cu Andrei Pleşu, că şi ăla are barbă). Auzindu-mă vorbind româneşte, el m-a măsurat crunt, eu pe el la fel, după care ne-am ignorat reciproc, în scârbă. Evident, cu toţi ceilalţi pasageri din cabină am socializat voios amândoi, şi cu nemţii bătrâiori, şi cu gaşca de adolescenţi pakistanezi, şi cu cei doi estonieni timizi.

„Fiecare alt român e duşmanul meu personal”, aşa ar trebui să sune brandul de ţară al României, dacă ar fi s-o spunem pe bune. Frunza aia verde e o tâmpenie, s-o păstreze doamna ministru, să se şteargă la fund cu ea.