miercuri, 20 aprilie 2011
Perioada "comunismului unguresc" din România
Mă gândesc că poate, totuşi, există o explicaţie raţională a deciziei celor care au fondat şi votat partidul „România Mare”. Poate că acei bătrânei plini de venin aveau o logică a lor, inaccesibilă mie (şi generaţiei mele). Poate că aceşti oameni au apucat, în nefericita şi îndepărtata lor tinereţe, acea perioadă sinistră de „comunism de import”, în care 90 – 95% dintre comuniştii români erau evrei, maghiari şi bulgari. Poate că ei, atunci, au fost atât de umiliţi în fiinţa lor, încât au resimţit naţional-comunismul lui Ceauşescu ca pe o eliberare, ca pe o mântuire. Poate că, dacă am fi ştiut să-i ascultăm pe aceşti moşuleţi patetici (şi dacă ei ar fi ştiut să se exprime!), am fi aflat lucruri care ne-au scăpat, şi am fi reuşit să ne explicăm îndârjirea lor răzbunătoare şi prostească. Din păcate, eu (şi generaţia mea) am reţinut din discursul lor politic doar scuzarea comunismului (şi regretul după Ceauşescu), fără să sesizăm accentul pe care-l puneau ei pe dimensiunea naţional-securistă a comunismului. Acum e prea târziu. România s-a civilizat şi se apropie de standardul de viaţă al Ungariei, aşa că ungurii au tot mai puţine motive să se simtă superiori. Iar moşuleţii sunt acum pământ, iar partidului lor i s-au pus bulendrele la uşă.
Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna lui 1987, despre perioada „comunismului unguresc” din România:
„Citesc cu galbenă invidie, dat şi cu încântare, revista maghiară Alföld, oct. 1985, din Debreţin. Şi îmi retez logica singurului şovinism admisibil (şi obligator): „Nu putem accepta şi nici nu e just ca fraţii noştri unguri să fie mai liberi decât suntem noi!”.
Un fragment de roman, Evanghelia după Luca, de Kurucz Gyula, are ca temă Securitatea şi şi turnătorii ei. Acţiunea se petrece la ţară, într-un sat, după o slujbă bisericească (preotul e turnătorul propriilor credincioşi); urmează un jurnal cumplit al unui intelectual lucid (Kassák Lájos) din epoca stalinismului anilor 1955 – 1956; mai multe articole îl elogiază pe Petru Groza, marele prieten al poporului şi limbii maghiare; urmează o listă demascatoare a lozincilor şi ucazelor privind predarea cotelor în era Rákóczi.
(Printre rânduri simt, totuşi, că ne dispreţuiesc profund. Poate că, la ora asta, merităm acest dispreţ. Ei nu admit Ardealul decât ca unguresc şi nu vorbesc de români decât ca de nişte barbari năvălitori).
Memoria nu mă înşală: în Ardeal, românii au fost aceia care s-au opus – fizic şi ideologic – atât fascismului, cât şi comunismului de tip rusesc. Ungurii au trecut cu grămada la comunişti; Clujul, în anii 1947 – 1956, era un oraş în care noi ne sufocam şi ei erau fericiţi. Nu aveam voie să public, aveam voie doar să traduc din maghiară, dar fără să iscălesc. Pe o poartă a oraşului dispăreau cărturarii noştri (spre Canal, spre Aiud, spre sinucidere), pe alte trei porţi năvăleau foştii szálasişti cu dosare de partid curăţele, ca să fie făcuţi universitari. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Naum, Bezdechi, Marica mureau de foame – în schimb Gáal Gábor, Csehi Gyula, Gáal Ernö, etc., triumfau zgomotos. Eram inspectat, la lecţiile mele de română, de o comisie de inspectori dintre care nici unul nu ştia româneşte, iar din discuţia cu ei reieşea că eu sunt cel care vorbeşte maghiara cea mai corectă şi mai cultă. Agârbiceanu (pe ai căror umeri plângeam când nu mai puteam de nefericire) era izolat şi păzit: Nagy Istvan şi Asztalos, proletculţi barbari, se predau în şcoli. Sütö Andras debuta şi avea succese cu diverse porcării staliniste. În Valea Jiului, toţi stahanoviştii erau unguri (Hajdu Gyula, Kopetin Geza, etc.), toţi cei patru miniştri ridicaţi dintre mineri erau tot unguri: Muzsik Mihaly (văr depărtat cu un unchi al meu, Adam), fraţii Şuler, fraţii Kovács. Până în 1968, prin dispoziţie de la C.C., toţi secretarii de partid din Valea Jiului trebuiau, obligatoriu, să fie unguri: deşi procentul de mineri unguri nu depăşeşte, nici azi, 10% din populaţie. Nu pot să uit că toate cele trei atacuri organizate de partid împotriva „reacţiunii” (atacul Căminului Studenţesc „Avram Iancu”, manifestaţia de 1 Mai 1947 şi spargerea sălbatecă a tipografiei ziarului „Patria”) s-au făcut de către muncitori care vorbeau numai ungureşte...
Şi totuşi, azi, fiindcă sunt în primul rând european şi doar după aceea un bun român (în primul rând, om de omenie şi abia după aceea cetăţean al unui stat), mă doare şi îmi este ruşine de politica şovină a miticilor de la Bucureşti. Antenele românilor din Ardeal se întorc spre televiziunea budapestană, iar trecutul le e şters de decretele unui ţăran pus de ruşi să ne sfâşie prin divide et impera”.
Etichete:
Alföld,
Asztalos,
Bezdechi,
Blaga,
Csehi Gyula,
D.D. Roşca,
Gáal Ernö,
Gáal Gábor,
Hajdu Gyula,
Kopetin Geza,
Kurucz Gyula,
Liviu Rusu,
Marica,
Muzsik Mihaly,
Nagy Istvan,
Naum
joi, 14 aprilie 2011
Despre limba română şi limba maghiară
„Noi, spre deosebire de unguri, nemţi şi ruşi (ale căror limbi le cunosc) nu am făcut acel efort filologic de a traduce, în limba poporului, neologismele de care aveam nevoie. Noi le-am împrumutat: ne grăbeam, ştiam şi franţuzeşte şi latineşte, cuvintele împrumutate se lipeau cu dragoste de limba noastră veche. Dar, azi, nici măcar profesorii de limba română nu mai ştiu să traducă (sau să explice etimologic) avalanşa de neologisme ce curge ca o lavă spre limba noastră cultă. Un ţăran ungur, cu numai patru clase primare, descifrează înţelesul unui articol de cultură; un român, chiar student, dacă nu e autodidact sau dintr-o familie de intelectuali, nu înţelege nici jumătate”.
Citat din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu, pagina 122, volumul 1 (ISBN 978-606-88546-3-5), editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009.
Şi acum vine poanta: exact acelaşi lucru l-am scris şi eu în Berile de Aur. O să dau mâine citatul, că n-am acum un exemplar la mine. Am scris asta în 2005, când, evident, habar n-aveam de I.D. Sârbu şi de memoriile lui. Şi nici nu cunosc limba maghiară. Dar fostele mele iubite o cunoşteau! De aici, drama.
Citat din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu, pagina 122, volumul 1 (ISBN 978-606-88546-3-5), editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009.
Şi acum vine poanta: exact acelaşi lucru l-am scris şi eu în Berile de Aur. O să dau mâine citatul, că n-am acum un exemplar la mine. Am scris asta în 2005, când, evident, habar n-aveam de I.D. Sârbu şi de memoriile lui. Şi nici nu cunosc limba maghiară. Dar fostele mele iubite o cunoşteau! De aici, drama.
Etichete:
11 noiembrie 2009,
Craiova,
editura scrisul romanesc,
ISBN
Banc nemţesc despre socialism
Ştiţi dumneavoastră cine a fost primul socialist? Cristofor Columb.
Când a plecat, habar n-avea unde se duce; când a ajuns, habar n-avea unde se află; când s-a întors, habar n-avea pe unde a umblat.
Şi toate astea cu bani împrumutaţi.
În original: Wiessen sie wer der erste Sozialist war? Columbus.
Als er loosegelte, wusste er nicht wohin er ging; als er ankam wusste er nicht wo er war; als er zurückkam, wusste er nicht wo er gewesen war.
Und alles mit geliehenem Geld.
Când a plecat, habar n-avea unde se duce; când a ajuns, habar n-avea unde se află; când s-a întors, habar n-avea pe unde a umblat.
Şi toate astea cu bani împrumutaţi.
În original: Wiessen sie wer der erste Sozialist war? Columbus.
Als er loosegelte, wusste er nicht wohin er ging; als er ankam wusste er nicht wo er war; als er zurückkam, wusste er nicht wo er gewesen war.
Und alles mit geliehenem Geld.
sursa: „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, de I.D. Sârbu
luni, 4 aprilie 2011
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal
Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.
Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.
Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.
Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.
Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!
Citat: „Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)