vineri, 23 martie 2018

Arcadia Tower, Tel Aviv

„Generația spontană” (sau, nu știu de ce, „spontanee”!) se numea teoria care ne-a fost explicată la biologie, printr-a cincea (anul școlar 1982 – 1983, mai exact), de către profa, o comunistă de tip rarissim (care chiar credea în comunism, nu ca alții. Cred că azi i s-ar fi zis „euro-comunistă”!). E, teoria asta cu generația, despre care ea ne spunea că e greșită, zicea că ființele vii apar din materia nevie, așa, de capul lor. Firele de praf devin purici, stârvurile devin viermi etc. Frumos, doar că pe noi ne-nteresa prea puțin (era Cămătaru-n plină glorie, ce vremuri). Dup-aia profa ne-a zis și care-i teoria corectă: abiogeneza, adică puricii & viermii se nasc din aminoacizi, nu din alte prostii. Aici ne-a pierdut definitiv.

Asta l-au întrebat și israelienii pe Georgică, după ce-au văzut că ține la băutură: „De unde-ați mai apărut și voi?!”. La început, Georgică n-a priceput întrebarea, dar s-a dumirit ușor-ușor: de unde vin hoardele astea de turiști români, care – minune! – au cu ce plăti? Prin tradiție, românii care mișunau prin lume erau fie hoți, fie cerșetoare, fie muncitori (în Israel, toată industria construcțiilor stă pe umerii românilor, polonezilor și nigerienilor. Se câștigă bine, dar se și muncește din greu, sau, după vorba oamenilor noștri: „Bani grei, da’ munciți”). Dar de câțiva ani încoace, piața turistică s-a pomenit inundată de românași, ceea ce, din punctul lor de vedere, chiar seamănă c-o „generație spontană”; nu este și punctul nostru de vedere, dar acum vorbim de părerea altora.

Ultimul sezon (adică ultima vară) în care Europa a văzut la față turiști români a fost 1938 – 1939, iar atunci industria turistică nu era nici a mia parte din ce-i azi. După care, pauză. Până-n 2008 – 2009, când iar au apărut românii; bine, doar ca să dispară repede și s-apară iar după aia, rămânând un procent clar (poate 2%, poate 3%) din numărul turiștilor europeni. Nu e mult, dar e ceva. Înainte nu era. A „apărut”, vorba celor din Tel Aviv. De unde-a apărut?! Nu știu să răspund la această întrebare. Mi-o adresez mie, o adresez lui Grig Bute, o adresez tuturor cititorilor acestei pagini. Dacă e un răspuns, îl vom găsi. Până una alta, ce zice nevasta lui Georgică, într-un sms: „Am stat la un hotel cam naspa, in renovare, langa faleza, intr-un tower, la et. 16 cu priveliste frumoasa daca ar fi fost geamurile spalate. Arcadia tower”.

articol publicat în numărul 11/2018 al revistei Cațavencii

La Rózsika néni

Comparația între Budapesta și București s-a făcut și s-a tot făcut, este foarte greu să vin cu noutăți; că Bucureștiul a ieșit, invariabil, jumulit rău în urma comparației, asta știe toată lumea, nu pot să vin cu-așa ceva că se pun oamenii cu bătaia pe mine, să le dau înapoi banii cheltuiți pe revistă, ceea ce ar fi o catastrofă (bătaia, ca bătaia, mai e cum mai e, dar bani de un’ să scot?!). Iată de ce merg pe altă cale, mai nebătătorită, sper eu, mai buruienoasă, așa. Plec de la cele trei evidențe: Bucureștiul n-are Dunăre (1), n-are Gellert (2), n-are climă bună. Lasă că n-are el multe altele, dar astea trei nu-s imputabile oamenilor, au bucureștenii destule păcate și fără; ergo, o comparație ceva mai omenească este cea dintre Pesta și București. Dacă procedez astfel, scorul se mai apropie cât de cât, nu mai vorbim de forfeit (deși termenul nu este chiar exact).

Pesta e-un oraș ca o plăcintă, c-un centru „hârtie de muște” pentru turiști și cu periferii uriașe, de blocuri comuniste și de locuințe tip „bérház” (aproximativ „casă de raport”) interbelice, în general prost întreținute, cu lume amestecată: oameni și mai așa, și mai așa, cam ca-n București, „pe cartiere”. Unii se trezesc dimineața și se duc la muncă, alții se instalează pe-n bancă, în fața blocului (sau în curtea interioară), fumează, bârfesc, beau câte ceva, se simt bine, ce să mai vorbim. Bogătașii au migrat din zonele acestea spre alte locuri, în general dincolo de Dunăre și chiar dincolo de Buda, spre Sashegy și încă și mai departe, în zone despre care habar n-am, dar fiți siguri că nici omul de rând, localnicul, nu le știe; ce, bucureștenii au habar despre bogătașii care locuiesc în pădurea Petrești?! În general, locuitorii orașelor mari nu știu prea multe despre zonele elitiste, unde n-ajunge metroul; o dată, că n-au treabă acolo, și-a doua oară, chiar de-ar vrea să se plimbe, cum s-ajungă? Cu taxiul? Păi atunci mai bine-și cumpără un city-break undeva, că tot acolo ies la bani.

Apropo de metrou, și Pesta are tot patru linii (două dintre ele ajung și-n Buda, admit), și tot așa, aglomerate și prost gândite, adică lasă neacoperite mari zone ale orașului; diferența – imensă! – e că aeroportul e legat de Pesta c-un tren suburban, vechi, dar bun. Bine că e! Așa ajungeam eu „acasă”, la Rózsika néni, cu trenul ăla; bine, mai mergeam și pe jos, în Kőbánya, că nu-i departe.

Asta era în 2001 și 2002. S-o mai fi schimbat ceva de-atuncea, cine știe...

articol publicat în numărul 10/2018 al revistei Cațavencii

Redesign Place, Sosnowiec

„Nu poți să compari România cu Polonia”, îmi spune Ramona, o foarte bună prietenă. Eu mă uit la ea ca vițelul la poarta cea nouă: „Ce anume te face să-mi atribui această neputință?”, o-ntreb. Doamna mă ia didactic (înainte să se-apuce de făcut bani, a fost profesoară): „Mihai, nu poți să compari mere cu pere!”. Nu, că deja mă enervez: „Ba pot să compar perfect! Cât de idiot aș fi să compar mere cu mere?! Iată, acesta este un măr, iar acesta este un alt măr; ele sunt la fel. Am reușit să duc comparația la bun sfârșit. Sunt inteligent, ura!”. Jignită, Ramona tace bosumflată, în timp ce bărba-su râde-n hohote, cum râde el: „Ți-am spus să nu te pui cu Mihăiță, că ăsta este rău de gură? Ți-am spus sau nu ți-am spus, uă-hă-hă-hă?”. Eu mă bucur că le-am băgat iar mortu-n casă.

Înțelegeam perfect ce ar fi vrut ea să spună (anume, că Polonia este ceva mai civilizată decât țărișoara asta), dar n-aveam cum să nu sesizez fake-ul: cineva care nu cunoaște nici Polonia, nici România și habar n-are ce-i aia o comparație îmi dă mie lecții despre putință și neputință! Oi fi eu răbduriu („mămăligă”...), da’ totul cu limită! Până una-alta, toți înțelepții ăștia de ocazie ar trebui să știe că o comparație presupune bună-credință (1), relevanță (2) și noutate (3). Bunăoară, dacă m-apuc să compar Shanghaiul cu Făureiul sunt minciună, din moment ce n-am fost nici într-un loc, nici în celălalt. Dacă m-apuc să compar San Francisco cu Buhuși nu-s minciună, ci irelevant ca o flegmă de bețiv. Dacă m-apuc să compar Budapesta cu Bucureștiul sunt relevant, dar banal: comparația a fost făcută de mii și milioane de ori, cu ce vin eu ca noutate nou-nouță?! Paranteză: ha! Chiar am ceva nou de spus! O să scriu data viitoare despre Bu vs. Bu, sper să iasă un text mișto; înapoi la oile noastre, adică la oaia noastră, adică la Agata.

Am călătorit de câteva ori prin Polonia. Avion, tren, autobuz, autostop. În perioade „istorice” foarte diferite. Și ca bișnițar, și ca turist. Și ca burlac, și ca om însurat. Am fost în Przemysl, Rzeszow, Tarnow, Cracovia, Sosnowiec, Katowice, Opole, Wroclaw, Poznan, Szczecin, Gdansk, Varșovia și Kielce. Pot să compar. Am multe de spus. Deocamdată, spun doar că la Sosnowiec am stat la Agata, dibăcită prin airbnb, unde a fost OK. De ce „la mare înălțime”? Pentru că orașul e la un sfert de kilometru de-asupra nivelului mării, de-aia.
articol publicat în numărul 9/2018 al revistei Cațavencii

joi, 1 martie 2018

Asia Centrală

Îl știți pe Săndel, zgârciobul, milionarul în euro, parizianul; a trecut iar prin țară, m-a scos la bere pe banii mei, a povestit (știe că-s nebun după poveștile lui și profită, porcul). Tașkent, de data asta. „Și unde-ai stat?”, întreb, cu gândul la rubrică. „La o fată”, zice el. „Am cunoscut-o pe net, pe un site”.

Concret: Săndel are trei tipuri de delegații, pe care el le tratează foarte diferit pentru că sunt foarte diferite una de alta. Prima e „delegația de semnătură”, când Săndel își mișcă fundul până-n Asia Centrală doar ca să contrasemneze documentul final (ministrul de resort a fost șpăguit, toată lumea și-a primit partea, președintele, serviciile speciale, serviciul vamal, poliția, primarul din localitatea viitoarei investiții etc). A doua este „delegația de discuții” când Săndel e primit ca un prinț, i se asigură tot confortul, cazare, fete de consumație etc, dar muncește „ca sclavul” (după propria lui descriere) să-i convingă pe respectivii aleși ai poporului că propunerea lui e bună, că bugetul țării permite achiziția, că se vor crea locuri de muncă, o să fie bine pentru toată lumea etc (bref, negocierea șpăgii). A treia este cea mai interesantă delegație, când lui Săndel i se plătesc deplasarea și diurna, iar el trebuie să lucreze la firul ierbii, să afle de ce utilaj industrial are nevoie țara aia, cine sunt oamenii de la butoane etc. Greu! Eu n-aș fi în stare. Bine, niciun boss n-ar crede vreo clipă c-aș fi.

Și ce-a făcut Săndel? S-a suit frumos în avion, a luat un taxi din aeroport, s-a lăsat jecmănit fără să crâcnească (trebuia să nu bată la ochi), a coborât în centru și a luat metroul pân-la mahala, unde a căutat-o pe fata „de pe net” la ea acasă, într-un bloc model „Aleea Livezilor”. Acolo și-a stabilit baza, pe canapeaua din dormitor, sub „Răpirea din serai”: laptopul pe măsuță, telefonul lângă, și bagă, băiete! Ziua mișuna prin oraș cu taxiul, seara dădea telefoane. N-a dat nicio șpagă, zice el; la primul contact c-o nișă de piață pe care n-o cunoști, te ferești de ochiul dracului ca de dracul însuși.

„Și pe urmă?”, întreb. „Pe urmă am plecat la Islamabad. Acolo-i altceva, acolo știu pe cine trebuie”. „Da’ fata?”. Săndel a săltat din umeri. 



***

„Ești prost, băiatule,” (Săndel e cu trei ani mai mic decât mine; la Revoluție, eu apăram libertatea cu pieptul gol, în timp ce Săndel se uita la pornache pe video-ul lui taică-său, mare securist); „ești prost și nu mai ai timp să te vindeci. Dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni fericiți, cuminți și la locul lor; sărăcuți, nu zic, prostuți, da, dar cuminți. Unul nu suflă! Care face pliscul mare, ups, nu mai e de găsit, îl plânge mă-sa degeaba. Apoi toți se-nvață minte și-are țara liniște. Așa este bine pentru afaceri!”.

Spre deosebire de Kabul, unde bietul Săndel nu poate să vândă nimic („E teritoriul americanilor, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată”), de Irak sau Siria („S-a dus dracu’ toată piața, păi ce era Irakul odată... dictatura, băiatule, aia-i soluția!”), de Iran („Îi sufocă americanii cu sancțiunile, cu ce-mi plătească mullahii utilajele, dac-au rămas fără bani?”) sau de Kîrgîstan („Li s-a suit și ăstora democrația la cap... uite democrații unde erau!”), Săndel se simte la Islamabad ca acasă: e luat de la aeroport, e plimbat, e cazat, e pupat în fund, nimeni nu mai e ca el (doar la Așgabat mai e tratat așa princiar, dar acolo nu-i place clima, se sufocă). De data asta l-au dus la un stabiliment de lux în nordul orașului, undeva pe un pinten al Himalayei, la 1604 metri altitudine, într-o zonă protejată (Margallah Hills National Park), unde poate veni oricine, de fapt, cu condiția să nu iasă din parcare (!). „Era plin de localnici, mă”, povestește Săndel, „amărâți d-ăia cu maimuța-n lanț, dădeai doi dolari și ăia o chinuiau cum doreai, ca să-ți facă ție plăcere, să vezi ce față avea nenorocita de maimuță, hă-hă, față de sărac, mă, ca a ta”. Am zâmbit vesel, ca să povestească mai departe: „Era și tineret. Clasa mijlocie, mă! Îndrăgostiți, sânge fierbinte. Veneau cu mașina până acolo sus, la priveliște, și stăteau în mașină să se țină de mână, romantic. Dacă ieșeau din mașină și-i vedea careva, chema poliția și-i bătea ca la Galați. Libertate, mă, da’ cu limite! De la lucru mic începe stricăciunea: azi un ținut de mână, mâine o discuție fără autocenzură, poimâine te trezești în țară cu vreo revoluție! Nu, tăticu’! Ordine și disciplină. Eu cui mai vând utilaje?!”. L-am întrebat despre cazare: „Lux”, zice Săndel. „Acolo stau și delegațiile chineze, așa că-ți dai seama”. 

***


„Iranul este altceva”, zice Săndel. Nu că «iranienii nu-s arabi» și alte căcaturi de-astea de copii mici de la coada oii, retardați d-ăia care fac cu mâna la tren; da’ e altceva. În primul rând că ei sunt foarte mulți, și asta contează, în al doilea rând că-s chiar țară, nu ca ăi de prin vecini, care-s adunătură; nu, băiatule! Cu iranienii discuți cu totul altfel decât cu oricine altcineva din Asia Centrală. Nu-s complexați, nu-s agresivi, au răbdare, n-au nicio jenă să te trimită acasă cu mâna goală – nu sunt disperați, asta să-ți intre ție-n cap. Dintre toate locurile pe unde-am trecut de data asta, Teheranul mi-a plăcut cel mai puțin, adică, la drept vorbind, nu mi-a plăcut deloc: nu m-a băgat nimeni în seamă”. 

Se făcuse târziu, începusem să mă satur de aventurile lui Săndel, care oricum îmi băuse deja o grămadă de bani – eu, mereu cu gândul la rubrică, nici nu-mi dădusem seama câte beri băuse pe socoteala mea, îl ascultasem cu gura căscată, dar acum trebuia să achit și să prind metroul: „Dar tu, ca parizian, ca francez, n-ai pile acolo? Adică uși deschise cu oleacă de telefoane politice, recomandări, chestii? ”. Pe Săndel l-a bușit râsul: „Sigur că am, mă, sigur că am. Toți avem. Și ce dac-avem? Nu ți-am zis că ei se țin mândri și discută numai după cum au ei chef? Nu-i place iranianului de mutra ta, hai pa, cântă la altă masă, că afară mai sunt încă o sută de agenți de vânzări, și francezi, și germani, și chinezi, și japonezi, și canadieni și de peste tot, care au cam aceleași lucruri de vânzare, echipamente industriale. D-aia zic. E o piață grea, nu știu dac-o să-mi iasă ceva, până la urmă. Și mai e ceva: ăștia, «noii musulmani», ouați din sovietici, zic ei că nu beau, ca peste tot în Islam, da’ în particular mai rad câte una mică și altfel te-nțelegi cu omul când nu plânge masa. Dar la Teheran, dacă ești funcționar guvernamental și le machești, dacă te prinde, te arde. Direct! Ai pupat gura sticlei? Na, pupă și gura Kalașnikovului!”. „Aha. Și... unde te-ai cazat?”.

Am mai aflat că Săndel își luase cazare la hotelul Morvarid din centru, la câteva minute de-o gură de metrou, că hotelul e „bun, curat” (?!) și c-a avut mic dejun inclus. Atât. A, da: „Și cum zici că se cheamă rubrica aia a ta?”. „Spații de cazare la mare înălțime”. „Hai că se potrivește: de la etajele superioare se vede foarte mișto orașul, mai ales noaptea”. „Ai stat la etajele superioare?”. „Nu, fraiere”, cască Săndel, obosit, „da’ tu așa să scrii”.

articole publicate în numerele 6, 7 și 8 din 2018 ale revistei Cațavencii