miercuri, 23 iulie 2008

Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (VI)

Bun, si acum revelatia propriu-zisa: eram in Fagaras, pe saua Moldoveanului, intre varfurile Rosu si Galbena (asa le cheama pe ele, ce!). Si incepe ploaia. Rece, de creasta. Coboram intr-o caldare glaciara, mai micuta, o caldarusa, numita ulterior “Vagauna lui Julius”. Ploaia, pe noi. Punem pelerinele, invelim rucsacii cu protectiile lor, ne ghemuim pe vine (“ne ciucim”) si asteptam sa treaca. Ea, nimic. Timp de o ora am stat asa, pe ciuci, in tacere, strans fiecare sub pelerina lui, cu rucsacul alaturi. In tacerea aia ciudata, in ploaie, sus sub creasta, pe vine… am adormit.
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…

Niciun comentariu: