Alegeri fara miza

Acum c-am terminat si proiectul asta (Vacante 2009 – Ghidul calatoriilor de iarna), ma intorc la blogareala, desi sunt convins ca n-am lipsit nimanui: asa e sportul asta, ca traficul auto, fiecare ar vrea sa fie singurul sofer iar toti ceilalti sa stea pe trotuar si sa-l invidieze ca are masina. In practica, insa, toata lumea are masina si se injura fiecare cu fiecare, si toti in cor injura guvernul, ca n-are solutii pentru deblocarea traficului. In ceea ce ma priveste, ofer gratis o solutie pentru soferii exasperati: mersul pe jos si cu metroul.

Asa si cu blogareala: cand erau putini, ii citea multa lume si se minuna ce destepti sunt; acum ca suntem multi, nu ne mai citeste nimeni, ne citim intre noi si ne sictirim plini de zel. Exact ca soferii in trafic. Singura diferenta e ca blogarii nu tin bate de baseball in portbagaj.

Bun, sa revenim. Incep prin a-i raspunde delicioasei noastre colege Aida, aceasta Casandra mioritica. Iata parerea mea proprie si personala:

1. Romania este o tara perfect normala a Estului Europei.
2. Romanii nu sunt nici mai prosti si nici mai destepti decat ceilalti est-europeni; ei se aliniaza tiparului Bulgaria – Ucraina – Rusia, cu un mare procent de parveniti grobieni, si nu tiparului Polonia – Ungaria – Cehia – Slovenia, cu o clasa de mijloc consolidata si cu stil.
3. Oferta culturala din Romania este la acelasi nivel cu cea din Estul Europei.
4. Oferta politica din Romania este la un nivel superior celei din Estul Europei (luat in medie, nu cel dintr-o anumita tara).
5. Apropiatele alegeri prezidentiale din Romania sunt lipsite de miza istorica (singura lor miza este cea strict politica, mai exact politicianista). Nu a fost cazul prezidentialelor din 2004, 2000, 1996, 1992, 1990, unde miza a fost istorica.

Referitor la punctul 5 (cel care da sens acestui post), vreau a spune ca, indiferent care dintre cei trei candidati cu sanse (Basescu, Geoana, Antonescu) castiga, parcursul Romaniei nu se va schimba. Din Uniune si din NATO nu va fi data afara, reconstructia va continua ca si pana acum (sau mai repede, sau mai incet, n-are importanta; dar va continua), clasa de mijloc se va consolida in continuare, satele se vor depopula mai departe (e inevitabil), putinele fabrici ramase se vor inchide (si cele poluante la fel, dar in ritm mult mai lent, si din alte motive), iar muntii mei iubiti vor fi de la an la an mai lipsiti de turisti romani. Si asta e inevitabil, desi pentru mine e foarte trist. Asta e. Distractia de fite e mult mai seducatoare decat distractia de nashpa. Pacat, si mie imi pare foarte rau, dar n-am cum sa schimb o lege a naturii umane.

O mica observatie: s-ar putea, totusi, ca Romania sa-si retraga trupele din Afganistan, daca Basescu pierde alegerile. Parerea mea este ca acesta ar fi un pas gresit (nu plecarea lui Base, ci retragerea trupelor).

Asta-i insa un subiect pentru un post viitor.

p.s. Evident, voi merge si de data asta la vot. Si voi vota cu candidatul propus de UDMR, ca de obicei.

Acesti diasporeni minunati si mintile lor zburatoare

In urma controversatei pareri exprimate de Aida, am facut intrebare (“Cum sta treaba cu Romania?”) catorva prieteni si cunoscuti, unii din tara, altii din diaspora, si-am obtinut urmatoarele raspunsuri: “Din ce in ce mai prost” (diasporenii), “Din ce in ce mai bine” (cei ramasi in tara). Pentru mine acest rezultat este uimitor, din toate motivele din lume! Cum pot oameni inteligenti si bine-intentionati sa aiba pareri complet opuse, cu privire la acelasi subiect?! Nu vorbim nici de politicieni, nici de idioti, nici de pensionari frustrate: vorbim de prietenii mei! Cum naiba pot sa gandeasca atat de diferit, unii hais, altii cea, si mai ales: cum de s-au separat atat de net?!

Am stat cu capu-ntre urechi cateva saptamani, pe urma am inceput sa-mi ofer raspunsuri. Nu stiu daca am cazut peste vreun adevar, dar de incercat, am incercat!

1. Termenul de comparatie. Un diasporean din (sa zicem) Atlanta foloseste ca termen de comparatie orasul Atlanta (pe langa care Bucurestiul apare jalnic), un bucurestean se gandeste la Bucurestiul anului 1990, pe langa care orasul de acum apare mirific. Chiar daca amandoi se uita la acelasi lucru (Bucurestiul in 2009), unul vede hais, altul cea!

2. Traditia. Inca din interbelic (vezi Cioran), romanul plecat din tara devenea extra-critic (pe buna dreptate); fenomenul s-a amplificat pana la dementa in comunism, cand cei care veneau in vizita la rude ramaneau tablou, nu le venea sa creada: “Dar cum puteti trai in halul asta?!”. Respectand (si uneori fiind orbit de) aceasta traditie, un diasporean se simte cumva obligat sa ia o atitudine criticastra (mergand de multe ori pana la jignire).

3. Memoria. E o vorba pe care mai toti “vesticii” care ajung in Rasarit o spun, unii cu admiratie, altii fara: “Estul are memorie!”. Inteleg, deci, ca lumea bogata (cea pe care romanii o denumesc “Afara” – Europa de Vest, Statele Unite si Canada, Australia si Noua Zeelanda), nu prea are memorie! Iar romanii emigrati in aceste tari preiau modelul locului, si uita tot ce nu-i priveste direct si personal. Adica aleg sa ignore orice fel de trecut. Si n-au habar de unde a plecat Romania in 1989.

4. Geografia. Foarte putini diasporeni sunt dispusi sa se uite pe o harta, ca sa observe ca societatile vecine Romaniei (Ucraina, Moldova, Bulgaria, Serbia) nu stau mai bine decat noi, cu o singura exceptie (Ungaria). Nu mai zic de “vecinii istorici” (Turcia, Rusia, Grecia, Polonia), unde situatiile nu sunt prea asemanatoare cu a Romaniei, dar mentalitatile sunt.

5. Sentimentul de alteritate. Se pare ca romanii si rusii sufera de un profund sentiment de alteritate, gen “noi suntem altfel!”. La rusi, poate ca asta se explica prin complexul imperial, cu care ei traiesc de 300 de ani; la romani, poate ca explicatia este complexul de inferioritate (istoria noastra documentata e cam cu 300 – 400 de ani mai “scurta” decat a vecinilor nostri si a altor europeni). Si cum cel mai simplu mod de exprimare al alteritatii e vaicareala (“noi suntem cei mai prosti!”), asta e calea aleasa de diasporeni pentru a-si exprima “romanitatea”: personajul Titi al lui Constatin Toiu exprima fantastic acest sentiment, in fata colegilor sai americani (era acolo la o bursa): “Our time is different!”.

6. Ignoranta. Se pare ca nu toti intelegem faptul (evident pentru francezi si spanioli), ca in orice tara exista de fapt “doua tari”, aflate intr-un etern razboi civil rece: progresistii si conservatorii (sau mai simplu spus, “desteptii si prostii”). Unii citesc carti, altii se uita la televizor. Unii se informeaza, ceilalti se lasa informati. Unii il detesta pe Gigi Becali, ceilalti il admira. Unii merg la teatru, ceilalti la pupat de moaste. Unii asculta muzica lumii, ceilalti manele. Ma rog, ati prins ideea (n-am dat decat exemple romanesti, ca nu cunosc alte societati). Ei bine, diasporenii “stau cu ochii” pe acesti “ceilalti” si considera ca ei sunt tara (cum zice Aida, “rromanul”), in timp ce ramasii in tara ii considera niste nimenendrum, cu care nu merita sa-ti bati capul (decat la alegeri, cand sunt buni ca masa de manevra).

Recitesc ce-am scris si simt nevoia sa inchei cu o concluzie franca: de fapt si de drept, admit ca totusi, de fapt NU STIU cu adevarat de ce exista acest clivaj psihologic intre diasporeni si cei ramasi in tara! Sorry!

Aventurile lui Habarnam

Mi-a picat in maini o carte pentru copii (“Aventurile lui Habarnam”), scrisa de un autor rus, din perioada sovietica: Nikolai Nosov, prin anii 1953 – 1954 (tocmai murise Stalin, oamenii incepusera si ei sa mai rasufle). Personajul sau, Neznaika (sau Habarnam, in romana), a avut un succes extraordinar si de lunga durata: inca prin anii ’80 copiii (si nu numai cei sovietici), inca se delectau cu aventurile acestui erou.

Din pacate pentru mine, eu nu m-am delectat deloc. Anii sunt 2009, copil nu mai sunt, iar sovietic nici atat: cum sa-l mai savurez pe Neznaika, daca la fiecare pagina dau peste celebrul “dublu discurs” comunist? Bine, stiu si eu ca doublethink a existat si c-a fost rau de tot, dar cum naiba sa dai peste el intr-o carte pentru copii?!

Ceea ce ma frapeaza e incredibilul nivel de ideologizare pe care comunismul l-a impus peste tot (chiar si aici!): de exemplu, unul din personajele cartii intelege necesitatea de a fi re-educat! Fabulos! Poate ca cei mai tineri nu stiu, dar “re-educarea” era numele oficial al deportarii in Gulag: regimul nu-ti voia raul, voia doar sa te re-educe! Problema e ca aceste lucruri s-au cam uitat, iar asta nu e bine: daca omul nu mai sesizeaza mecanismele propagandei, atunci orice e posibil, ca de exemplu intoarcerea la o guvernare autoritarista, ca cea a lui Stalin.

Mi se pare mie, sau exact asta se intampla acum in Rusia domnului Putin…?!

Fuse, fuse si se duse!

No, ca trecu si maratonul asta! Suntem, deci, mai batrani cu un an, cu inca niste kilometri mai mult in picioare, cu tot mai multa blazare fara rost: iar am alergat degeaba!

Mai, chestia e ca-i greu al dracului de acceptat indiferenta alor tai (ai romanilor, asta inteleg prin “ai tai”, nu familia personala). Cateva sute de oameni (organizatorii zic c-au fost trei mii, dar stiti cum e!) s-au urnit si-au dat din picioare, duminica dimineata (cand tot omul normal vomita dupa destrabalarea din club), pe ploaie, frig si burnita. Dar nimeni nu ne-a bagat in seama.

De trei zile ii intreb pe putinii oameni cu care “intretin” relatii sociale (cativa vecini, o matusa, vanzatoarele de la paine, nea Gogu de la ziare, mos Basina, administratorul de bloc, etc), si NICI UNUL n-a auzit de asa ceva: maraton?! Ce-i aia?

Smecheria e ca astia nu sunt “de-ai mei”, in sens de grup social. Ei sunt din prostime, corect. Da’ oricum, sa nu ajunga la ei nici farama de informatie! De necrezut.

Da’ ce ma mai mir, ma, ce ma mai mir? Eu am stiut ca a cazut guvernul Boc?! Habar n-am avut! Pe simpla chestie ca nu m-a interesat: ei cu ale lor, eu cu ale mele, salve et I!

Pe de alta parte, admit onest: as fi vrut sa scriu postul asta de acum cateva zile, ca sa ma dau mare: am scos cel mai bun timp al meu la “semi”, adica doua ore si-un minut. Da’ ca de obicei, iar n-am avut noroc, iar n-am fost eu Omul: Ovidiu a parcurs maratonul intreg si a supravietuit. Ba mai era in stare sa vorbeasca si la telefon!

Doamnelor, domnisoarelor, domnilor, dati-mi voie sa inghit in sec: as fi vrut sa ma umflu-n pene in fata domniilor voastre, dar din pacate imi este imposibil: Ovidiu este eroul zilei. Tot ce pot face eu este sa consemnez reusita lui, sa-l felicit (verde de invidie, dar asta e!), si sa va re-invit sa participati la anul, in 2010: daca nu aveti bani pentru taxa de participare, am sa va imprumut eu – rup din portofel!

Asa cum m-am imprumutat si altii pe mine (o fi vorba de acelasi omniprezent Ovidiu?!). Repet, sublinizez, accentuez si insist: e omul zilei!

Latina prisca

Cronica lui Huru

Cine este Huru?! Nu stiu, asa cum nu stie nimeni: Huru este o bazaconie nationalista, ca multe altele. Are insa ceva special: este o bazaconie strict moldoveneasca!

Bref: pe la 1856 se face o mare descoperire, si anume se “descopera” un document pretins autentic, numit mai apoi “Cronica lui Huru”. In fapt, un fals ordinar (adica obisnuit), cu ajutorul caruia autorul (Constantin Sion) dorea sa acopere intreg Mileniul Negru al istoriei romanilor (al moldovenilor, de fapt), de la retragerea romanilor (274), pana la descalecatul lui Dragos si intemeierea principatului Moldovei. Nu va mai zic ce scrie in “cronica”, pentru ca-i de rasul curcilor; esential e insa un amanunt, si anume scopul ascuns al acestui fals: sabotarea Unirii principatelor! Caravasazica, il producem pe Huru ca sa-l delegitimam pe Cuza!

Capitulatiile

Trecem Milcovul si ajungem la Bucuresti, in Tara Romaneasca, zisa si Muntenia (ce tampenie, de parca Moldova n-ar avea munti cacalau!). Ce si-au zis “muntenii”? Hai, tati, sa falsificam si noi ceva, sa nu ramanem de caruta! Si-asa au aparut “capitulatiile” (despre care am invatat si eu la scoala), pretinse “tratate de pace” intre voievozii munteni (incepand cu Mircea cel Batran) si Imperiul Otoman. Smecheria era ca aceste “capitulatii” erau in asa fel redactate, incat cele doua parti (domnitorul roman si imparatul turc) pareau sa discute aproape de la egal la egal, nicidecum ca de la invins la invingator! Poate va amintiti scena aia din filmul “Mircea” al lui Sergiu Nicolaescu (evident, cu el insusi in rolul principal): e facuta punct cu punct dupa spiritul “capitulatiilor” – care sunt si ele niste falsuri ordinare, ca si alea fabricate la Iasi.

Codexul Rohonc

Trecem muntii (iar muntii astia!) si ajungem in Transilvania, zisa si Erdely in limba stapanilor ei de-atunci (ce ungur se gandea, in plin secol XIX, la Unirea romanilor din secolul XX?!); care nici transilvanenii, indiferent de limba materna, nu vor sa se lase mai prejos, asa ca domnul Samuel Nemes (zis “Literati”) pune mana si falsifica si el ceva. Asa apare pe piata Codexul Rohonc, o cacanarie la fel de mare ca celelalte, dar mai bine lucrata: sunt imaginare atat alfabetul, cat si limba in care e scris (ca nu degeaba i s-a spus omului “Literati”!). Evident, atat ungurii cat si romanii se arunca pe el ca vulturii, sa-l traduca si sa-l foloseasca in lupta lor nesfarsita, dar ti-ai gasit! Cum sa traduci un text dintr-o limba care nu exista, scris cu litere care nu exista?! Nu poti, dar poti sa inventezi: asa a facut Viorica Enachiuc (o adevarata patrioata!), si-a scos o “traducere” de te doare mintea. Cum s-ar zice, acolo unde dai de-un ungur mincinos, sigur dai si de-un roman inca mai mincinos, care sa-l traduca!

Decebalus per Scorillo

Hai ca nu e totul pierdut: avem ceva concret, un document epigrafic real: un ciob de oala sparta. Pe el citim doua fragmente de text, cu litere latine: “DECEBALVS”, zice primul fragment, si “PERSCORILO” cel de-al doilea. Cam putin, as zice eu, dar cine-s eu ca sa ridic clontul impotriva patriotilor?! Care patrioti citesc cele doua fragmente impreuna, desi ele sunt evident distincte (si obtinute prin stampilare, nu prin inscriptionare “de mana”): “Decebalus, per Scorillo”. Si ce-i cu asta?! Pai, e: in latina, “puer” inseamna copil; la un autor grec apare un nume cu totul marginal (“Scorillo”), despre care se afirma ca e numele unui conducator trac de dupa Burebista; “Decebalus” stim cu totii cine-a fost. Ei bine, iata si traducerea, din limba daca in limba romana: “Decebal, fiul lui Scorillo”! Atat de simplu si atat de genial!

Bine, au mai venit si ticalosii de lingvisti, care au preferat sa traduca altfel, ca niste tradatori de neam si tara: “Facut pentru Decebal” (Made for Decebal, sa inteleaga toata lumea). Adica mesterul ala care a fabricat oala a si stampilat-o, pentru ca idiotii de la DHL sa n-o trimita in alta parte, ci la clientul care-o comandase, adica la Decebal. Adica l-au tradus pe misteriosul “SCORILO” cu “facut, fabricat” din romana, bazandu-se pe o radacina traca, comuna romanei si albanezei, care la noi a dat verbul “a scorni”, iar in albaneza pe “a zgaria” (nu cunosc limba asta, nu pot da originalul). Niste nenorociti, lingvistii astia!

De ce spun asta? Pentru ca acea traducere, “per” = “puer” = “copil”, a avut o cariera fulminanta: din ea s-a nascut LATINA PRISCA! Evident, latina prisca este limba comuna a dacilor si a romanilor, care dovedeste ca “noi, romanii” suntem aici “din cele mai vechi timpuri” (?!), ca noi am intemeiat Roma (!), si ca d-aia Columna lui Traian ii arata pe daci si pe romani vorbind fara translatori: normal, s-aveau ca fratii pentru ca erau chiar frati!

Traiasca Latina Prisca... bahtalo.

Putina shakespearologie: azi, “Lear”

Datorita acestui ferment cultural care se numeste domnisoara Dana, hop c-am mers si la teatru. Si nu la orice teatru, ci la teatrul Bulandra, unde eu unul nu mai calcasem de vreun deceniu (am nimerit atunci la o incredibila serie de trei piese proaste, si-mi jurasem sa nu-i mai calc vreodata pragul). Da’ ce, te pui cu domnisoara Dana…?!

Aflu si ca piesa e adaptare dupa "Regele Lear" (foarte lunga, dupa cum se stie), intr-o montare modernista (care pe mine ma depaseste), iar toate rolurile sunt interpretate de actrite! Pana aici, mi-am zis, ia sa dau eu biletul inapoi, pai ce, ne batem joc de Shakespeare?! Dar mi-a fost rusine sa nu par misogin (ca de obicei), asa ca m-am dus.

Si acum vine surpriza. De ani si ani n-am mai vazut o piesa asa fain montata si jucata, pe parola de onoare! Nu zic nimic de regizorul Andrei Serban, ca toata lumea stie ca asta-i geniu (chiar, cum s-o fi descurcat cu atata muieret pe cap?! Talentate foc, nu zic, dar totusi femei, certarete si pizmase! V-am zis io ca-s misogin?); dar tandemul Mariana Mihut – Dorina Chiriac m-a lasat masca. Au jucat fabulos, nu vreau sa zic vorba mare, dar asa ceva mai rar: Mariana Mihut a fost un Rege Lear de mare exceptie (chiar dac-a fost asa modernist, sau poate tocmai d-aia), iar Dorina Chiriac a facut un Bufon cum n-am mai vazut: nici nu ma gandisem vreodata ca din rolul ala se poate scoate asa ceva. Fata asta e cineva, ma tot screm sa ma dumiresc, cum poate un talent atat de mare sa incapa intr-un corp atat de mic?!

Mai vreau sa zic si de alt cuplu, Daniela Nane – Irina Ungureanu (Goneril si Regan, fetele cele mari ale regelui), care au jucat splendid, da’ ochiul meu de misogin a remarcat si cat de splendid arata amandoua: da, este corect, asemenea femei il pot prosti chiar si pe-un Rege!

Poate ca cel mai ingrat rol l-a avut Nicoleta Hancu (Cordelia, fata cea mica si buna la inima – chiar, cum se zice “Praslea” la feminin?!), care s-a descurcat onorabil, dar rolul nu i-a permis mai mult: eu de cand spun ca bunatatea plictiseste si doar rautatea intereseaza? Pai, vedeti?

Un rol foarte gras i-a picat Rodicai Lazar, care a stors din el tot ce se putea: Edmund, bastardul cel rau si intrigant. Evident, a fost aplaudata din rasputeri, ba i s-a strigat si “Bravo!” (eu am strigat, dar ce conteaza?!), numai ca vin si va intreb: nu cumva cucoanele din public, care-si inroseau palmele aplaudand-o, au fost oarecum sensibile la farmecul seductiei sale (a personajului sau)? E, aud? Adica, mai pe sleau vorbind, cate dintre spectatoare or avea instincte lesbi…?!

Cate, zic, in afara de mine, care-s stiut ca un cal breaz: si misogin, si lesbian, manca-v-as leafa!

Hai la teatru, ca-i rost de cultura, sa ne facem destepti in cap!

Recunoasteti personajul!

Dupa modelul Catavencu (autointitulat "saptamanal de moravuri grele"), si cu sprijinul generosului nostru sponsor, lansam prima editie a concursului nostru "Recunoasteti acest personaj gicsonian". Dupa cum se stie si cunoaste, atat concursul cat si sistemul de premiere sunt deosebit de simple: este publicata o fotografie din (indepartata) junie a unui personaj gicsonian (care, adica, a facut sau face parte din PIG - Partidul Interior Gicsonian), iar onor cititorii trebuie sa ghiceasca (ajutati de cateva indicii) identitatea personajului. Pentru a inviora atmosfera, vom afisa si un shortlist in care numele personajului ar putea sa figureze, la fel de bine cum ar putea sa nu!

Vor fi premiati primii trei cititori care se dumiresc cel mai iute, in ordinea dumiririi. Premiile:

Premiul intai, una bere mica fara alcool

Premiul al doilea, una apa plata la jumate

Premiul al treilea, un calduros "Bahtalo!" gicsonian, in direct (adica la telefon)

Iata si cele cateva indicii, asa cum ne-am inteles: in aceasta poza, personajul nostru era mai tanar decat este acum (dar nu cu mult), mai putin gras (sensibil mai putin!), avea ceafa mai subtire (incomparabil!), la fel si obrazul (nu comentam), avea mai putini bani (cu muuult mai putini), mai multi prieteni (cu muuult mai multi), dormea noaptea mai bine (si mai mult), facea ceva sport (mofturi!), si sustinea ca are succes la femei (cine sa-l creada!). Indiciu capital, importantissim: este singurul personaj gicsonian cu care Gicson n-a baut niciodata vreo bere, cat de mica!

Ei bine, va puteti intreba, in cazul asta cum a ajuns personaj gicsonian?! E, aici e-aici!

Si acum, lista:

1. Herta Muller
2. Adrian Copilul Minune
3. Catalin Botezatu
4. Ion Iliescu
5. Barack Obama

Echipa de Aur

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, este de datoria mea a va informa ca in aceasta seara a jucat Echipa de Aur (in imagine, de la stanga la dreapta: Dorin, Sergiu, Angelo, Crisanu, Setefeul), care desi aici apare facand tusa, a jucat cel mai bine din tustrele echipele si a ramas cel mai mult pe teren. Ramanea si mai mult, dar spre ghinionul lor, in poarta Echipei am aparat eu.

Cu ce rezultate, observati in aceasta poza: tusa!

Curajul lui Sancho Panza

Nici unul, ma?! Nici macar UNUL?!?! Incredibil!

Dereftore? Alio? Poate tu, Gyocel? Dynamo? Setefeule, Danele? Unde sunteti, ma, manca-v-ar tata pe voi de atleti? Sportivi, treburi, sala, antrenamente, sedinte de cardio, sprinturi, bicicleta, tatami, chestii, socoteli... si pana la urma tot pe tusa sa ramaneti!

Ca la dat din gura nu va-ntrece nimeni: unul, ca el "face" toata creasta Fagarasului singur, daca s-enerveaza... altul ca imi da lectii de sprint la orice ora... altuia i se spune Feitosa pentru ca chiar e Feitosa... al patrulea explica ce antrenamente de sase ore face el la sala... altul joaca fotbal in aparare, dar fiecare degajare a lui e de fapt o "pasa extrem de precisa pentru atacanti"! Toti cocosi nevoie mare, nici nu mai pot rasufla de viteji!

Asta pana se apropie luna octombrie a fiecarui an, cand Bucurestiul gazduieste unul dintre cele patru maratoane din Romania (Timisoara, Poiana Brasov si Zarnesti - Piatra Craiului sunt celelalte trei). Din momentul ala, ia-i de unde nu-s! Se ascund ca p^rsii prin cine stie ce cotlon, pe sub pat, pe sub presul de sters ghetele, cine mai stie pe unde, doar-doar sa nu-i intreb io de ce nu vin sa alerge si sa arate cinstit ca nu-i doar gura de ei. Dar ti-ai gasit!

Si ce-mi aud urechile? "Ce, ba, sa alerg ca tine, sa ies ca luzarul pe ultimul loc?". Uau, ce argument! Nu particip decat daca castig garantat! FNI, nu altceva! Ma baieti, bagati-va mintile in cap, ma! D-aia ramaneti voi pe tusa, la spart seminte, de frica sa nu semanati cu Don Quijote? Ce daca lua mereu bataie, dar el macar incerca, era in sosul actiunii, nu bleojdea ochii de pe margine, ca Sancho Panza!

O amintire: eram in ultima clasa de liceu, cand hop, Revolutia! Normal, m-am dus si eu sa vad. Cata, cel mai vechi prieten al meu (eram prieteni de la grupa mijlocie de gradinita, asa ca va dati seama!), a stat acasa. Dupa Revolutie, el a devenit cel mai feroce pro-fesenist (asta inseamna "fan al lui Iliescu", ca sa inteleaga si cei mai tineri), eu la fel de feroce anti-fesenist; de aici, discutii politice, desi pana atunci numai despre gagici vorbeam. Bun. Unul dintre argumentele mele (care il enervau groaznic pe Cata) era urmatorul: "Cum vorbesti, ma, de Iliescu ca de simbolul Revolutiei, ca doar tu ai stat acasa?!". Nestiind ce sa-mi raspunda la asta, zicea: "Ete pula! Si tu daca te-ai dus, ce-ai facut? L-ai impuscat tu pe Ceausescu? Ai prins vreun terorist? Sau macar sa fi incasat vreun glont, sa zici ca esti erou! Asa, ce-ai facut? Te-ai dus acolo sa casti gura! Un cacat ai facut!".

Dupa atatia ani, sunt mai sigur ca niciodata ca eu aveam dreptate si Cata n-avea. Nu conteaza sa prinzi vreun peste, conteaza sa te duci la pescuit, sa rupi rutina. Dintre toti cei care umbla la muzica, cati vor ajunge sa cante ca Maria Tanase? (exemplu ales la intamplare) Cati actori amatori ajung Al Pacino, cati scriitorei ajung Mircea Cartarescu sau Radu Aldulescu? Si ce-i cu asta? Cat respect merita o atitudine d-asta infantila, "copii, copii, ma joc si eu cu voi, dar numai daca ma lasati mereu sa castig!". Toata stima, domnilor!

Lasa, ma, c-o sa mearga Ovidiu si-o sa merg eu. Numai noi, doi slabanogi de d-abia ne tinem pe picioare, punem pietre-n buzunar sa nu ne sufle vantul. Voua ce sa va zic, solizilor, atletilor, fibrosilor? Ce sa-ti zic tie, prietene mare la vorba si mic la fapta?

Pitulate-ai sub fustele muierii sa te pitulezi!

A fi sau a nu fi Rroman

Prietena noastra colega noastra Aida B a publicat, pe blogul propriu, urmatorul post (linkul il aveti aici):

Rromanul are opinii pe care si le sustine puternic la un sprit cu vecinul. Rromanul se instaleaza confortabil in tribuna si aprinde televizorul. In viata lui, rromanul e un spectator zgomotos care sparge seminte, bere bere si fumeaza palmat. In Rromania exista doua categorii de jucatori sociali: politicienii si ziaristii. In gura lor se uita rromanul de dimineata pina noaptea tirziu, ca sa aiba a doua zi subiecte de conversatie la piata. Rromanul se plinge de orice, incepind cu propria-i soarta si terminind cu Dumnezeu care e scirtar. Uraste coruptia, dar ii invidiaza pe corupti. Se plinge ca da mita peste tot, dar nu inceteaza sa o faca. Este scirbit de tara asta mizerabila, dar arunca gunoiul peste tot. S-a saturat de hotii care ii conduc tara, dar ii voteaza constiincios. Noroc cu internetul, acum poate sa combata tare pe bloguri, iar in strada iese doar ca sa mearga la scirbici si la shopping. Are convingeri puternice, idei geniale pentru a scoate tara din rahat, dar n-are cine sa-l asculte (toti sint prosti). Rromanul se bate cu pumnul in piept ca e liber sa faca ce vrea **** lui, ca de-aia e democratie, dar striga dupa Tepes sau unul aidoma care sa se puna cu biciul pe concetateni. Rromanul viseaza sa emigreze in tari civilizate, cit mai indepartate si lipsite de alti rromani, daca se poate. Rromanul ar vinde-o si pe mama strainilor, convins fiind ca ei oricum fac treaba mai buna decit ceilalti rromani. Rromanul sta cu gura cascata si cu mina intinsa in prag de alegeri, pune stampila unde i se da mai mult si asteapta, resemnat, pomana urmatoare. Rromanul este masochist, paranoic, laudaros, fatarnic si fatalist: da ochii peste cap cind e considerat hot, mincinos si puturos, ba chiar se asteapta sa fie tratat astfel!

In Rromania piine sa fie, ca circ este.

Textul acesta a declansat din parte-mi o discutie ampla, inca neincheiata: Aida a ramas pe pozitia initiala, fara sa fie in vreun fel convinsa de argumentele mele, ba chiar a plusat intr-un comment (nr. 8, daca vreti sa il gasiti direct):

1. tot pentru misu: si ai dreptate, textul e prost, pentru ca e incomplet. am uitat sa spun ca rromanul e ineficient, profitor, fanfaron, superficial, fudul. indignarea a fost si este sincera.

Eu unul sunt in dezacord total cu punctul ei de vedere. Mai intai, insa, scriu ce-am inteles eu din punctul ei de vedere, pentru a putea fi contrazis daca gresesc:

1. Fata de alte natiuni, romanii se “disting” prin masochism, paranoia, laudarosenie, fatarnicie, fatalism, ineficienta, profitorie, fanfaronada, superficialitate, fudulie.
2. Romanii se asteapta sa fie tratati de alte natiuni ca fiind hoti, mincinosi si puturosi.

In opozitie cu acest punct de vedere, eu cred ca:
1. Defectele semnalate de Aida nu se aplica romanilor in general, ci maselor (plebei, prostimii) de oriunde, indiferent de limba, religie, cultura, etnie sau culoare a pielii.
2. Foarte multi romani (o majoritate) sufera de aceste metehne, dar ei nu sunt reprezentativi pentru natiunea romana. Dimpotriva, reprezentativi pentru natiune sunt aceia care s-au distins intr-un domeniu sau altul (scriitori, actori, regizori, sportivi, istorici).

Bref: Aida vitupereaza impotriva natiunii romane, vazuta in ansamblu ca o etnie gaunoasa si rizibila; eu vad natiunea romana ca pe o natiune europeana absolut normala, adica banala, cu obisnuita ramanere in urma datorata comunismului (ca intreaga Europa de Est), ortodoxiei (ca Rusia, Ucraina, Belarus) si balcanismului (ca Serbia, Bulgaria, Albania, Turcia).

In masura in care aveti un ragaz de un minut sau doua, as aprecia foarte mult exprimare punctelor voastre de vedere. Chestiunea imaginii-de-sine a romanilor ma intereseaza intr-adevar foarte mult, din motive care ma privesc. Deocamdata.

Fiziologie si bretele

Intrebarea-i simpla: de ce sa porti bretele in loc de curea, cat timp nu esti un burtos de exceptie, care nu poate purta curea?! Raspunsul e si el simplu, doar ca-i prea putin cunoscut.

In primul rand, de ce sa NU porti bretele? Pentru ca sunt caraghioase, ar spune majoritatea (care nu poarta bretele). Pentru ca atunci cand treci de la curea la bretele, ai o vreme senzatia foarte ciudata ca umbli fara pantaloni, ar spune minoritatea (care a purtat bretele cel putin o data). Pentru ca intotdeauna se va gasi cineva care sa te traga de ele, ar spune minoritatea minoritara (care poarta bretele).

In al doilea rand, de ce sa NU porti curea? Aici e-aici, ca intram in putina fiziologie umana: dupa cum se stie si cunoaste, in cavitatea toracica se afla si niste organe numite “plamani” (cu care unii respira, iar altii fumeaza). Partile lor inferioare (care se cheama “varfurile plamanilor”) stau pe un muschi subtire, orizontal, care desparte cavitatea toracica de cea abdominala – unde se afla alte organe, numite “stomac”, “intestine”, “ficat”, etc. Smecheria este urmatoarea: cureaua preseaza organele din abdomen, care preseaza “in sus” diafragma, care preseaza varfurile plamanilor, care in timp se chircesc si nu mai participa la respiratie. Adica alveolele lor isi micsoreaza treptat volumul si nu mai sunt bune de nimic.

Dar daca nimic nu preseaza organele din abdomen, ele se lasa in jos (gravitatia, bat-o vina), astfel incat diafragma se curbeaza si ea in jos (devine concava), iar varfurile plamanilor au spatiu suficient ca sa participe la respiratie, iar alveolele lor sa ramana functionale. Pe termen lung, capacitatea pulmonara se mentine constanta (la purtatorii de bretele), si se micsoreaza treptat (la purtatorii de curea).

Buninteles, nu-i zor nevoie sa porti bretele: n-ai decat sa faci o juma’ de ora de gimnastica pe zi, in fiecare zi a vietisoarei tale, si esti bun-teafar, plamanii iti sunt ca noi.

Dar vorba-i: faci? Eu, de exemplu, nu fac. Asa ca port bretele.

Totul pentru fotbal

Iar am luat leapsa: am fost foarte convins ca eu am dreptate si ca AFC-ul greseste in privinta fotbalului.

Mai exact, credeam ca pentru ei fotbalul inseamna "microbeala" si nu joc efectiv, adica fotbal = a tine cu o echipa, nu fotbal = a transpira alergand dupa minge.

Numai ca in seara asta afecistii m-au luat cu ei la sala si mi-au demonstrat ca ma insel: s-a jucat fotbal intr-un ritm teribil si cu un angajament fizic de-am ramas tablou! Nici vorba de hahalerism pe teren, cum crezusem: baietii au jucat chiar fotbal, nu bambilici sau barbut.

Daca pana si eu, care-am fost portar, ma resimt acum din toate oasele, pai va dati seama cum sunt ceilalti?!

Ce dracu' caut eu la semi-maraton, stau si ma intreb. De ce nu se duce AFC-ul in plen, ca de putut, poate!

Mitul democrației

E cazul sa admit cinstit: mi-am luat-o-n freza. Eram convins ca am dreptate, da’ uite ca nu e tocmai asa!

Controversa era urmatoarea: democratia exista? Si daca da, e cel mai bun sistem de guvernamant inventat pana acum de specia noastra? Si daca e cel mai bun, democratia se extinde in toata lumea?

Cel mai articulat preopinent, Ovidiu, sustinea ca:

1. nu

2. nu

3. nu

Eu, evident, ziceam ca “da” la toate trei. Numai ca ziceam prost: am citit cartea asta de Lucian Boia (“Mitul democratiei”, editura Humanitas, 2007, ISBN 978–973–50–1758-3), si am bagat de seama ca sunt pe dinafara. Nu vreau sa va stric placerea lecturii acestei cartulii (care face toti banii), asa ca inchid pliscul, nu inainte de a spune:

“Ovidiule, recunosc ca am gresit!”.

P.S. cartea poate fi citita si in franceza (de fapt asa a fost redactata, fiind ulterior tradusa in romana): Le mythe de la democratie, Editions Les Belles Lettres, 2002.

Un Negoiu mic, gras si ras

Planul initial prevedea ca Erick si cu mine sa facem un Negoiu “mic si gras”, adica scurt si la obiect: plecam fara gagici, vineri seara, mergem cu masina pe Transfagarasan pana la Balea, punem cortul, pornim sambata pe traseu, mergem intins Balea – Laita –Laitel – Caltun – Strunga Dracului – Negoiu si retur, cu admirat privelistea de pe varf (poate vedem si Dunarea, ziceam noi), iar duminica ne intoarcem fluierand in Bucuresti, pe lumina si fara nici un stres.

Din planul initial s-a ales ca: Erick n-a venit; au fost multe fete; n-am mers nici un intins; undeva sub varful Laita ne-am oprit, ne-am pozat si ne-am intors; a fost ceata tot drumul, n-am vazut nici o priveliste (de Dunare sa nu mai vorbim); am dormit in casa, nu in cort; ne-am indopat cu gratare pana n-am mai putut; Bunicul a iesit pe interval cu niste rachiu de pere, ceva de mare exceptie (dupa cum se vede, nici Bunicul nu era in planul initial, rachiul nici atat); ne-am intors duminica pe o bezna teribila; cauzatoare de un mare stres.

Data viitoare cand mai organizez ceva cu Erick o sa pun mana sa scriu. Cu liniuta de la capat (sau cu bullets, cum se zice acum), si la sfarsit vedem ce-a iesit din proiect. Ca-n ritmul asta, putem planifica si-o Himalaya mica, si tot gratar iese – ca sa nu mai pomenim de tuica!