Nerecomandări

San Gennaro din Miercurea Ciuc. Din Csíkszereda, ar trebui să scriu, da’ ce să scriu, că mai bine nu scriu. Să vedeți: în 2018 s-a-ntâmplat. Vară, cald, Bucureștiul sub dogoare, fie că te băgai în țestul de pâine, fie că ieșeai pe Calea Victoriei, tot aia era. Eu, beri – beri – beri și nu-mi mai păsa de nimic, dar ceilalți? Gâfâiau cu limba scoasă ca malamuții, mi-era și milă să-i văd, am dat „La vechiul loc, adunarea!”, i-am aburcat în mașini și roiul!, spre răcoare, spre verdeață, spre Secuime. A fost frumos, chiar a fost, am scăpat de vipie, am făcut și oleacă de cultură (muzee, cetăți, biserici fortificate – voi reveni), plus câteva trasee mai ușurele, mai potolite, mai pentru vârsta socrilor (sunt ei încă în putere, dar orișicum!), și mai ales am mâncat și am băut. Ohoho!

E un chichirez: cum ieși din București, cum prețurile o iau în jos. Bine, dacă ești inconștient și te repezi ca flețul spre Cluj, Iași sau Timișoara, tot acolo ieși la bani (aș zice chiar că cei din Cluj te ard la buzunar mai temeinic decât bucureștenii înșiși!). Or mai fi și alte locuri scumpe – Constanța, Brașovul, Mamaia – dar de ferit să se ferească fiecare de ele pe cont propriu, eu cu alea mai nefițoase am treabă, iar Secuimea este foarte potrivită pentru asemenea scop; acolo oamenii nu câștigă salarii enorme, sunt foarte atenți cu banii lor, așa că nici cârciumarii nu se pot întinde prea mult. De obicei e câte unul singur cu obrazul gros (unul în fiecare oraș, adică), iar dacă te-ai ferit de ăla, ai scăpat. Îl recunoști destul de ușor, la el se strâng ciotcă beizadelele locale, copii de politicieni, interlopi și sinecuriști. Restul oamenilor merg în locuri normale, cu prețuri normale.

Dar se mai întâmplă și minuni, cum să le spun, miracole negative. Am intrat cu tot familionul în San Gennaro, în centrul orașul, pe pietonală. Era prea cald pentru copii să fi stat afară pe terasă, așa că ne-am băgat în interior, la răcoare. Eram singuri – ba nu, mint, la bar era un nenică, un fel de prieten de-al patronului, poate paznic sau watchdog, nu știu, că tot timpul stătea cu gura pe chelnerițe. Am cerut toți de mâncare, socru-meu și cu mine am cerut și de băut (bere locală la draft, un deliciu! Dacă nu mă oprea nevastă-mea, pitpalac mă făceam!). Mâncarea tuturor a fost foarte bună, cu excepția păstrăvului meu. Nu am văzut niciodată așa ceva. Ars până la oase; ad litterram. Deep fried la mișto. Nu am nicio explicație. 

***

Black & White din Reghin. Vreau să spun că recomand Reghinul, că loc de vizitat, nu că recomand Black & White! Știu, știu, vreți s-o iau cu începutul. Bob zăbavă să-mi adun gândurile!

Eram cu Văru, cu Văru eram. Frumos la Văru ăsta e că nu bea rău și că nu e văr cu nimeni (de aici și porecla), dar toată lumea îl cunoaște și el cunoaște pe toată lumea, deși nimeni nu știe propriu-zis de unde să-l ia: „A, Vere, ai venit și tu? Cu cine ești? A, ai venit așa? Hai noroc, mă! Mai vorbim, ne mai vedem p-aici”. Poate fi o Vamă, poate fi un parastas la strămătușa Frusina, poate fi petrecerea de bacalaureat a fiicei celui mai bun prieten al tău, poate fi o băută „pe genunchi” după fotbalul de vineri seara, poate fi un grătar de casă nouă, poate fi petrecerea burlacilor sau balul bobocilor – nu contează, Văru e-acolo, zâmbind prietenos tuturor, ciocnind cu tot poporul și șoptindu-ți tainic, dacă te vede mai slab de caracter: „Frăție, n-ai și tu o țigaretă? Foc am eu, mânca-ți-aș pula ta”.

Când Văru și cu mine ne-am pomenit la același eveniment, a ieșit frumos. El însetat, eu însetat... la o nuntă s-a-ntâmplat, nu, mint, la o cununie. Adică chestia aia de la primărie, nu știu cum se numește exact, când semnezi într-un registru că îți dai de bună voie burlăcia la rațe; noi, în curte, pe lângă sacoșele unei mămăi de-a mirelui, care venise direct de la Reghin (de fapt, de la gară) de-abia cărând pet-urile cu palincă. Am sărit într-ajutor, am scos un pet din desăgi, am făcut rost de pahare de plastic (din alea pentru șampanie), le-am împărțit celor care așteptau să iasă tânăra pereche de la dat cu subsemnatul, și cum era cam frig (noiembrie!), s-a băut palinca ca-n filmele Noului Val. S-a trecut la al doilea pet (Văru și cu mine eram încă pe picioare, serveam), și când au ieșit mirii, curtea primăriei era plină de nuntași superfericiți. Al treilea pet a fost desfăcut atunci dar nu s-a mai băut, iar cu peturile patru și cinci am plecat acasă, Văru și cu mine. Fiecare la casa lui.

Când am ajuns la Reghin, în vâjâială, am vrut să retrăiesc momentul, dar ți-ai găsit! La Black & White, unde am încercat să mănânc un gulaș, era o fată adormită care n-avea de băut nimic altceva în afară de-un vin jenant de acru.

***

Fiord RockStillery din Târgoviște: de trei ori mi-au călcat picioarele prin Târgoviște: două nunți și-un botez. De tustrele dățile am ajuns în oraș ciupit, am adăstat beat și-am plecat mort. De mă întreabă cineva ce-mi amintesc, iată: eram cu unii și băgam bani într-o mașinărie din aia „de box”, o minge în care să dai cu pumnul (bagi fisa, coboară mingea, pălești, obții un scor, se ridică), râdeam ca apucații și ne-nghesuiam să dăm într-ânsa, de-am ajuns la nuntă cu încheieturile (knuckles, că româna n-are cuvânt potrivit) julite și umflate, de ne-a fost greu la primele pahare (iar pe urmă n-a mai contat). O a doua amintire e din alt an, când fugeam disperați sub o ploaie de pietre cu care ne fugăreau niște țigani, de ziceai că nimeriserăm în plină Intifadă. Cam atât despre Târgoviște. A, da: mai știu c-a fost a treia capitală a unui principat medieval, că există un oraș identic în Bulgaria (dar mai mic) și că județul Dâmbovița, pe care-l păstoresc târgoviștenii, e unul dintre cele mai sărace județe ale țării. Așa că, după 2014, toată lumea a plecat la muncă.

Acum, zice-se, orașul s-a schimbat în bine (cu banii din remitențe, adică), dar nu pot confirma personal. N-am mai fost de ani și ani (treceam cu mașina în drum spre Leaota, dar nu opream în Târgoviște pentru cumpărături, ci la benzinăria de la ieșire), că n-am avut motiv; orașul habar n-are să se vândă, n-are nicio strategie, niciun USP (unique selling proposition), niciun chichirez, nimic. Dar azi sunt milos. Îi voi învăța pe târgovișteni – moca! – cum să se poziționeze pe harta turismului planetar; e simplu. Fiordul la înaintare, asta-i toată combinația. Știu că pare un fel de ou al lui Columb, dar de-aia se și numește „al lui Columb”, că nimeni nu s-a gândit la el înainte de Columb. V-o mai amintiți pe proasta de la Ministerul Turismului, aia cu „Explore the Carpathian Garden”? Bullshit. N-a venit nimeni; cum să pui botul la asemenea tâmpenie, cum s-o ții minte?! În timpul ăsta, USP-ul bulgăresc („Bulgaria Is Love”) a adus țării lor milioane de turiști și sute de milioane de euro. Ergo: „Târgoviște. Fuți în budă!”. Nu garantez că absolut orice om care bea bere la Fiord o să și facă sex în budă, dar eu am dat peste unii care făceau. Am preferat să mă piș pe mine. Doar știți că sunt sfios.

Rack short stories

„Hai, Mihaie, la Săvârșin, că fără tine nu se poate!”, și hă-hă-hă, și hi-hi-hi. Cam așa erau toate convocările mele la muncă, la lucrări: mă chemau în ultima clipă (asta nu era foarte dureros – de obicei lipsea cineva care se îmbătase foarte tare) și mai ales mă chemau de milă („Ca să mai faci și tu un ban grămadă” – asta era chiar dureros!). Aveam nevoie de bani. M-am dus: 8 iunie 2016, parc-a fost ieri. Lung drumul până-n Arad, dar din gară au venit și m-au luat cu mașina, iar până la castel m-au pus la curent cu jobul: niște stejari seculari de pe vremea conților Nádasdy, care trebuiau lucrați cu mare grijă, că erau scorburoși, fragili și plini de cuiburi de viespi („bonzari” le ziceau băieții, deși nu există cuvântul ăsta în română. Niște dihănii uriașe, în orice caz, mai mari ca orice viespe). „Ciudat”, mi-am zis în gând, încă de-atunci, „pentru atâta lucru mă cheamă pe mine de la București?!”.

Ei, aș. Problema nu erau nici stejarii nici bonzarii, problema era domnu’ inginer (fost tovarășu’ inginer), un idiot, un securist uitat de Dumnezeu și de șefi, lăsat acolo că era prea prost. Omul „se pricepea” și la arboristică, la munca noastră; de ce-l suportau actualii proprietari ai castelului, nu știu. Și muncește, Mihaie: băieții în copaci, eu la sol, apărea Moș Bășină și începea să dea indicații: tu ăla grasul vezi că n-ai tăiat destul, tu ăla slabul vezi că ai tăiat prea mult și tot așa. Atunci îmi intram în rol: „Să trăiți, domnu’ inginer-șef! Să trăiți, să trăiți! Ce să știe băieții ăștia, dom’ inginer, nimica nu știe, că e tineri și minte n-are! Așa, așa, frecați-le ridichea, că dacă nu de la dumneavoastră să mai învețe și ei meserie, atunci de la cine?!” și-l țineam de vorbă pe ipochimen și-ai mei oameni să poată lucra nefutuți la cap, să-și facă treaba ca la carte, să ne luăm banii și să fim fericiți. Panarama vorbea-vorbea, îmi povestea viața lui, îmi explica el care-i mersul, când ajungea la „Chinejii, păi chinejii, domnule...” se făcea ora de masă și coborau băieții în rapel. Seara am băut niște beri la Birtul Mare și-ar fi fost perfect, dacă nu ne-ar fi văzut moșul și nu ne-ar fi chemat în castel, să ne dea de băut pe gratis. Până la miezul nopții a trebuit să-i suportăm elucubrațiile... eu la Birtul Mare tot mă mai duc odată și-odată, ca să termin berile alea așa bine începute într-o seară faină de iunie.

***

Între Cisnădioara și Cisnădie există o frumoasă pistă de biciclete; să zic că noi am făcut-o? Aș minți. În Cisnădie există „La Chioșc” - o bodegă ieftină, de săraci, de pensionari, de terchea-berchea; să zic că noi am băut acolo? N-aș minți. În locul pistei de bicle a existat un șirag de plopi scorburoși, cu înrădăcinare superficială, foarte periculoși; să zic că noi i-am doborât, că a fost o lucrare grea, pe bani buni? N-aș minți.

Tehnici de manipulare sunt nenumărate, azi ne oprim la una singură: „noi”. Extrem de eficientă pentru că pare nevinovată, e predată printre primele la respectiva materie, eu am învățat-o ca pe apă, la examen am luat notă maximă (bine, am și talent, recunosc). E simplu: îți înglobezi interlocutorul într-un „noi” care nu există. Iată un exemplu: „Ce facem cu învățământul preuniversitar?”. Funcționează de fiecare dată. Adică eu, Mihai Buzea, șomer, bețiv, burlac, fără copii, fără gagică plătită de Ministerul Educației (orice! Profesoară, învățătoare, educatoare, conducătoare de doctorate, consilieră, formatoare de formatori etc), nu mai pot de grija curriculumului școlar! Iar tu, fraiere, pui botul imediat: „Se duce țara de râpă, copiii sunt spălați pe creier, profesorii nu-și dau interesul” etc, în timp ce eu îți iau o țigară din pachetul de pe masă, mă servesc de bricheta ta și îi fac semn fetei să mai aducă o tură de beri, pe banii tăi. A fost greu? Nope. „Noi”. Atât.

Lucrarea de la Cisnădie au făcut-o băieții, eu am venit la spartul târgului, am muncit fix două zile din trei săptămâni (cât au muncit ei), și oricum n-am doborât niciun plop, doar am tocat craca. De băut, am băut La Chioșc o singură dată, în rest luam bere de la magazin și beam la cazare (arboriștii beau aproape la fel de mult ca arheologii! Meserie grea, consum nervos...). Cu voce machită mă lăudam la telefon ce greu și ce periculos lucrez eu la Cisnădie, până l-am enervat pe Rack: „Mihaie, mincinosu’ pizdii! Ce periculos lucrezi tu? Păi știi că în prima săptămână, când lucram la plopii ceia din șanț, au sărit la mine țiganii cu săbiile?!”. Am vrut să scriu povestea, dar trebuia să formulez „persoane interlope purtătoare de arme albe” și i-am cerut sfatul lui Rack, care mi-a zis cu dispreț: „Ești prost. «Albe»?! N-o să-ți publice nimeni articolul”.

***

„La Cetate” e chiar lângă piața centrală, lângă Piața Gozelinus cum scrie în parcare. Lași mașina, urci, vizitezi, cobori, te tragi iuțel sub una din umbrelele terasei, la o masă, iei oleacă de beri și dai comanda pentru grătar (mititei, cefe, cârnăciori, ce-o fi). Eu am băut patru, socru-meu una; teoretic n-avea voie să bea, dar mașina era parcată definitiv, era parcată pentru noapte, așa că ne-am făcut de cap (bine, cinci, recunosc!). Nevastă-mea și soacră-mea erau în Cisnădie, la niște cumpărături), doi noi am dezbătut. El, regionalist: „Ai văzut, domnu’ Mihai, frumusețe de cetate?”. Da, am văzut (e vorba de biserica Sfântul Mihail de pe deal, Michelsberg cum ar veni). Păi, și? Păi, și ce? Păi unde vezi așa ceva în Vechiul Regat? Aud?

Acuma, eu nu mă pricep, dar am încredere în Radu Oltean (dacă nici omul ăsta nu se pricepe la fortificații medievale, atunci nu știu cine s-o pricepe!), care zice așa: au fost, dar s-au stricat. Cam până prin secolul XVI, și principatele extracarpatice aveau fel și fel de cetăți, cetățui, locuri întărite și alte structuri defensive, dar dup-aia turcii au fost mai isteți. Le-au zis ceva de genul: băbăieți, uite cum facem! Sau ni le cedați nouă să punem acolo câte-o garnizoană profesionistă, sau vi le dărâmați singuri. Liderii principatelor, patrioți pe cont propriu, au bătut din călcâie: să trăiți, șefu’! Luați dumneavoastră crema și demolăm noi restul... moloz le facem! Și le-au făcut. A luat sultanul câteva, pe rudă pe sămânță (Akkerman, Bender, Hotin, Brăila, Giurgiu, Turnu), restul – la târnacop. A fost frumos. Din piatra și cărămida furată și-au făcut țăranii cocini, că era fomița mare. Tunelurile au rămas, zice-se.

„Mai în sânge, mai făcuți?”. „Mai în sânge pentru mine, mai făcuți pentru dumnealui”, i-am zis grataragiului (fomița era într-adevăr mare, iar mirosul ăla ne-nebunea, mai cu seamă pe mine – după cinci beri, cântam ca Madonna), și-am așteptat replica lui socru-meu: „Păi și ăstora de-aici nu le-au zis turcii la fel?”. „Ba da, dar ăștia au zis «Da-da, bine-bine», și de dărâmat n-au dărâmat nimic. Ce, erau proști? Fără locuri de refugiu, erau la mâna crâmlenilor. Au demolat doar cetatea de pe Tâmpa... la drept vorbind, pe aia Hunyadi a dat-o jos. Tatăl, nu fiul”.

Nu m-a crezut.

Ukhodi!

Iunie 1985. Taică-meu primește în sfârșit un răspuns final de la tovarășul director Aurel Burlan (școala 129 din Berceni, actualmente „Elena Farago”): nu se poate. Deci soră-mea și cu mine mergem la țară, în timp ce Șerban își însoțește părinții într-o excursie prin Budapesta, Bratislava, Praga și Berlinul de Est. Lui i-a dat Burlan ausweis, mie nu. Ai mei și ai lui Șerban s-au distrat făcând turism socialist, dar săracul Șerban s-a plictisit (el și soră-mea se cam aveau bine).

Iunie 1987. Situația se repetă, patru părinți și un Șerban vizitează Moscova, Leningradul, Minskul și Kievul, în timp ce Mihai și soră-sa fac agricultură la Ghijasa de Sus (undeva pe Valea Hârtibaciului). Tovarășului Burlan îi este promisă o bătaie soră cu moartea (care nu i-a fost dată până la urmă – regret și-acum).

Iunie 1990. După fotbalul de seară, Șerban și Mihai își cumpără bere la kil și se așază pe bordură ca să pună țara la cale. Fiind de față și unii mai mari ca noi, care ne-ar fi caftit dacă luam cuvântul, tăcem până se sparge gașca și rămânem la o ultimă gură de bere. „Bă Mihăiță”, zice Șerban cu vocea lui de matoleală, „să mor io dacă înțeleg ce nu le-a convenit la ăia”. Râgâi și-l întreb: „La care, mă?”. „Păi”, zice el, „la ăia care-au făcut și ei revoluție, așa ca să se afle-n treabă”. Eu n-am zis nimic, doar am râgâit iar. „La noi, hai, a fost clar. Trebuia să-l omorâm pe Nea Nicu, că ne futuse grupa mare, altă cale nu mai era; da’ la ăia? Ce căcat le lipsea? Aveau de toate, doar am văzut cu ochii mei, ce dracu’! Mâncare, băutură, țoale, discoteci, muzici, trupe, concerte, gagici pă anticoncepționale... viață! Boierie, Mihăiță, io-ți zic ce-am văzut, nu aberez, ce dracu’! Dacă și ăla era comunism, de l-am văzut io, atunci la noi ce gâții mă-sii-a fost?!”. Eu tăceam, că-mi venea să-l iau la poceală: după ce că făcuse turism de super-fiță, încă mai și vorbea?!

Septembrie 2020: mă uit la știri și-mi amintesc de discuția de pe bordură. Avea și el dreptatea lui. La revoluție nu e doar burta goală, mai este și altceva. Nu știu ce altceva îți dă curaj să te bați cu OMON-ul (la mine a fost doar foamea, și oricum USLA nu era OMON). Dar când altceva-ul s-a aprins în sute de mii de oameni, poți să-ți bagi OMON-ul în cur și să-l scoți sub formă de veveriță.

***

Cinstit vorbind, tot nu am reușit să înțeleg de unde vine acronimul GUM! Unii zic c-ar fi „Gheneralni Universalnîi Magazin”, alții c-ar fi „Glavni Universalnîi Magazin”, iar ultimii marșează pe „Gosudarstveni Universalnîi Magazin” – nu mă întrebați ce înseamnă astea că nu știu, chit c-am crescut în Berceni, în umbra magazinului BIG („Băcănie Industrială Gospodina”). Și cu asta am spus tot. Efectiv, restul textului e de umplutură, este ca să-mi iau și eu salariul: când peștele pute, atunci pute și gata. Nu mai e nimic de făcut cu dânsul. Îl arunci și te duci să prinzi pește proaspăt, punctum. Asta știe toată specia umană, din paleolitic până azi, doar că aici mă-ncurc: dacă proștii nu pricep ceva atât de simplu, înseamnă că ei nu fac parte din specia umană...?!

Pe vremea mea (acum vreo 13 – 14 ani) nu exista încă turismul la mișto (sau „de hipsteri”, cum i se mai spune); turismul era o treabă serioasă, adică strângeai bani tot anul, puneai leu peste leu din salariul tău de căcat (mă rog, al meu) și vara o luai la picior să vezi ce și cum, că vara era scurtă și suma era mică. Nu te duceai „la mișto” în Transnistria, Belarus, Dușanbe, Dürres sau Sarajevo; te duceai la Paris și făceai poze, ca să ai cu ce dovedi, că altfel nu te credea nimeni.

La săraci mă duceam eu, țicnit de pe atunci; lasă că era foarte ieftin în comparație cu Parisul, dar puteam să fac pe originalul (să povestesc ce nu povestea nimeni). Numai că, sincer, era o maximă tristețe. În cofetăria de la GUM am băut un nenorocit de ceai și m-am uitat la oameni; vai de zilele și de zilișoarele lor! Atunci, in that very moment, am avut revelația (să-i spunem, modest, Legea lui Buzea): în fiecare țară locuiesc două popoare. În fiecare oraș locuiesc două specii umane. În fiecare capitală vezi oameni-apă și oameni-ulei – și mai vezi cum straturile astea două nu se amestecă aproape niciodată. Așa era în GUM: tăntici extraordinar de mulțumite de ofertă (metraje! Perdele! Papuci! Umbrele! Prăjituri „cu cremă”!) și adolescenții care le cărau sacoșele (fii? Nepoți? Elevi?) care s-ar fi pișat pe GUM și i-ar fi dat foc fără nicio clipă de ezitare, dac-ar fi putut. Voiau Parisul, voiau Sziget Fesztivál, voiau piața San Marco, voiau Ibiza, voiau Oktoberfest și aveau parte de GUM. Da’ acum asta-i faza, că adolescenții ăia s-au făcut mari. Punctum.

***

Să fii cel mai bun. Să fii singurul. Să fii primul. Mai știi și altă cale spre succesul profesional, tinere reporter de teren, coleg al meu încă fără nume? Eu, nu. Probabil că nici există o a patra cale, sau nu există deocamdată – ceea ce este altceva; dar acum, anno domini 2020, p-astea le-avem, cu astea defilăm. Ergo: ești cel mai bun? Ești tu, la cei 19, 20, 21 sau 22 de ani ai tăi, mai bun decât Viorel Ilișoi, decât Eugen Istodor, decât Filip Brunea-Fox, decât Remus Radu sau chiar decât Ryszard Kapuściński? A, bine... dacă ești, nu citi mai departe. Îți pierzi timpul. 

Ești singurul? Mă îndoiesc. Mai sunt și alții... mulți, flămânzi, chitroși, gata la orice pentr-o exclusivitate; fiare, fiare! Csf, ncsf, așa e meseria. Că e posibil să fii ultimul, nu zic; poate că, într-adevăr, meșteșugul e pe moarte și ție nu-ți va rămâne decât exclusivitatea de a-i cânta prohodul. Dar până atunci mai e, cel puțin eu așa cred; infosfera are încă nevoie de noi. E proastă și nu-și dă seama, dar are – orice sistem decuplat de la rețea se uzează moral în doi timpi și trei mișcări. 

Fii, deci, primul. Suie-te în tren și ai răbdare. Citește tot ce poți despre subiect, nu-ți lua cu tine reportofoane, camere și alte fleacuri (astea te pot băga-n belea), doar un carnet și-un pix, plus telefonul mobil, bunînțeles (de mobil n-ai voie să te desparți nici mort! Nu uita încărcătorul); ai grijă să ai cash, nu te baza doar pe carduri că dă fomița peste tine în mijlocul orașului și-ncepi să plângi că vrei la mama – nu, domnule! Cumperi ruble BLR din România, din Republica Moldova sau din Ucraina, ca om înțelept ce ești. Nu uiți euro și dolarii; bancnotele de 20 sunt cele mai bune, dar nici alea de 10 nu-s rele (de cele mari te ferești, da?). Te dai jos la Pasažyrski, c-acolo ajung astea internaționalele, și traversezi tot orașul cu un taxi până la Bahdanoviča, la mama dracului, tocmai lângă Înfrățirea Între Popoare (ăsta-i un parc), dar n-am ce-ți face, c-acolo-i acțiunea. Bine, dac-aș fi în locul tău, n-aș lua niciun taxi ci aș merge cu metroul, de la Lienina până la Jakuba Kolasa și de-acolo pe jos, pe Kulman și dup-aia la dreapta pe bulevard, pe Bahdanoviča, pâș-pâș până la numărul 102, tot pe dreapta, unde-i cârciuma; dar eu nu-s în locul tău. Am copil de crescut, unde dracul să mă duc? Du-te tu, că ești tânăr. Să iasă un reportaj bun, hein? Vreau să fiu mândru de tine.