Paris (VI)

Sandilăul mă „privi cu desprețuitoare milă: «Mă crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una, cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?». Ca să-și dovedească spusele, se ridică și trecu la masa negustoresei căreia-i pupă mâna și-i vorbi la ureche, dete o raită și pe la alte mese [...]. Nu-mi ascunsei admirarea de câtă lume cunoștea” Sandilăul. „Lume de tot soiul și de toată teapa, lume multă, toată lumea” (Întâmpinarea Crailor). Vedeți, problema mea e că dintotdeauna mi-am dorit să fiu Sandilăul, să mă știe lumea, să mă bage-n seamă, să marc puncte la capitolul „notorietate”, dacă mă-nțelegeți pe undeva; niciodată nu poți să știi când se transformă notorietatea într-o rugăminte discretă a unei comesene, că s-o conduci acasă, că-i e frică de căței (sau întuneric, sau ploaie, sau taximetriști, sau vise urâte, sau nu contează ce – orice!). Pe mine, bafta cu „rugămintea” m-a pălit niciodată, deci la notorietate sunt un zero. Mă rog, și la notorietate...

Când intri-n cârciumă, este foarte neplăcut să fii întâmpinat ca Mihăiță („Iar ai venit, săracule?”) și nu ca Sandilăul („Oooo!”), dar problema este mai profundă de-atât. Da, ține de stimă de sine, de încrederea că ești bun, că ești valoare (sau invers, că ești bun de nimic), doar că asta nu e tot, pentru că deși cârciuma este o parte esențială e vieții, nu e viața întreagă. Nici pe departe! Mai sunt și alte locuri pe lume unde te poți valoriza ca om (la muncă, de pildă...), dar nu asta voiam să spun, ci cu totul altceva. Un om valoros într-o cârciumă poate să nu fie la fel de valoros în altă cârciumă, ba chiar deloc.

Sunt la Paris în 2008 și mai fac un ban ajutându-i pe manageri, pe Vahid și pe Fjodur, când au zor la descărcat, la debarasat, la curățenie și la ce-o mai fi (angajații lor obișnuiesc să cam tragă, așa că uneori nu vin la muncă tocmai când e nevoia mai mare). Într-o zi, când mă vede stând degeaba (el închisese pentru renovare), Vahid mă trimite la un amic de-al lui, manager la Tournesol, lângă cimitir, că ăla avea de treabă și n-avea oameni. La bar, pe cine văd, pe unul dintre „pilierii” din Utopia, unul foarte rău de gură, scandalagiu și plin de fițe. Acum era cumincior ca o fetiță; fusese scos din acvariul lui, nu mai avea sânge să zică nici pâs.

***

„Și cum era, domnu’ Mihăiță, înainte de aderare?”. „Păi cum să fie, dragele moșului, era ca și-acum, munceam, doar că la negru. Și când venea razia, ne ascundeam în gaură de șarpe, că dacă ne prindea ne expulza, da’ înainte de asta ne mai și futea câte-un toc de bătaie ca acela”, zic eu. Fetele chicotesc, încântate de cuvântul obscen, despre care li s-a spus acasă că n-au voie nici să-l audă, necum să-l folosească vreodată. Pentru că sunt în primul an de facultate, se cred „bătrâne” și nu se mai pun cu „astea tinere”, gimnazistele și liceencele, așa că „De-acum, singura nostră șansă este cartea, domnu’ Mihăiță, învățătura”, iar eu realizez, șocat, oripilat, disperat, înnebunit, că deja a trecut un sfert de secol. Când dracul a trecut? Unde? Unde-am fost eu în timpul ăsta? Ce s-a-ntâmplat de fapt? E-o conspirație sistemică împotriva mea, o conjurație, o malversațiune?!

Nu, că să le povestesc despre Londra. Le povestesc. Despre Berlin, despre Praga, despre Istanbul, despre Budapesta, despre Cracovia. Le povestesc. Despre Paris. A, păi stați o clipă, stați așa! Stați pe loc și nu mișcați, că Parisul joacă într-o altă ligă; nu Parisul care este, ci Parisul ăla al meu (fetele au priceput imediat, că-s fete istețe, n-au tocit degeaba băncile școlilor). Mă gândesc de unde să încep, din ce loc anume, și aleg o cârciumă din Montparnasse (sau, ca să fiu corect, care era în Montparnasse, care obișnuia să fie în Montparnasse, că habar n-am dac-o mai fi), Utopia pe numele ei. Ce, Utopia nu e loc?

(Am vrut să le explic fetelor mica mea glumă, dar mi-au zis c-au înțeles, c-au făcut greaca la școală; m-am simțit umilit. Noi n-am făcut nicio greacă la școală, am făcut învățământ politic și practică agricolă. Da.)

Sunt la o masă lângă ușa de serviciu, beau bere; l-am ajutat pe Vahid cu căratul navetelor, mă lasă și pe mine să asist la cântare, doar să tac și să mă fac mic de tot, să nu mă observe careva (are nevoie de mine și la sfârșit, să le care înapoi în depozit, d-aia mă lasă). Mă uit la băiatul de la intrare, care încasează cei șase euro de căciulă, cât e taxa-n seara asta: tu intri, tu nu intri, tu da, tu nu și tot așa. Îl întreb a doua zi pe Vahid cum de-și permitea ăla să refuze atâta lume plătitoare, iar răspunsul lui este de ținut minte, că de-aia l-am și ținut: „Mai dă-i în pizda mă-sii de turiști” (traducere aproximativă), „oricum vin alții”.

Paris (V)

„Să știi că-mi plac textele tale din revistă”, se lingușește nevastă-mea pe lângă mine, „mai mult decât alea din revista de femei, de citit pe budă!”. Am simțit că mă ia cu vertij. Când începe cu chestii d-astea, e clar că vrea ceva, și nu vreun mărunțiș ca de obicei, nu! Ceva mare, grandios; mă și vedeam căutând bilete low-cost pentru cine știe ce „destinație” de toată jena, vreo fabrică d-aia de tocat banii turiștilor fleți, gen Praga sau Paris. Ei bine, nu! De data asta, nu! M-a uluit ce voia dumneaei: s-o las să-mi cumpere altă drujbă! Cică „asta veche e urâtă și murdară și lipită cu scoci și pare c-ai găsit-o prin gunoi”, și că ideea i-a venit când a văzut ea la reduceri drujba „Voinicel”. Am căzut direct în fund.

Ăsta a fost primul imbold. Al doilea a venit de la „băieții de la Vilacrosse” (care de fapt se-adună în Pasajul Macca), nu-i știți, valoare mare, de câte ori mă văd cu ei nu scap nemiștocărit, pe motiv că sunt sărac. Al treilea imbold l-am încasat citind o carte care m-a făcut să plâng („Fals jurnal de căpșunar”), cu toate că eu nu-s deosebit de plângăcios, poate doar la beție, dar aia nu se pune: scria acolo-n carte de Pasajul Brady, care chiar e-o chestie (revin!) și care nu-i infestat de turiști, că turiștii-s proști și sectari, merg cu turma, habar n-au de nimic. Așa c-am luat decizia să-ncep un mic (foarte mic!) serial despre cârciumile încă nedibuite de snobime, pitulate prin pasajele pariziene. La mine-acasă, da.

Când introduc în random-access memory termenii „drujbă” și „Paris” îmi dă mereu același rezultat: „muncă la negru înainte de aderare” (dar după ce-am scăpat de cozile la vize, adică 2002 – 2007), ceea ce este foarte frumos (pentru voi!), doar că eu tare-aș vrea să dau delete bucății ăsteia de RAM. Cum nu se dă dusă, nenorocita, pot doar pentru ca să spun că Bistrot Verdeau este un loc mic cu mâncărică ieftină în Pasajul Joufrroy, ăla paralel cu bulevardul Montmartre, pe care colcăie turiștii ca păduchii pe vulpe (dar colcăie și băieții ageri care-i fac la buzunare, lasă c-o povestim noi și p-aia). În pasaj nu intră niciun turist, că le e frică (tâmpiți!), o dată pe zi, maxim, dacă se aventurează un grup mare de babe americance, încadrat de doi ghizi (unu-n fața grupului, unu-n spate, „măturică”) și păzit de solizi închiriați cu ora. Altfel, e bine. Da, e bere la Verdeau, dar n-am băut acolo, că deși-i ieftină, pentru mine tot scumpă era.

***

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun, bravo! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, bravo, bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte MMI-uri!

Paris (IV)

De dragul vostru inaugurăm azi subrubrica „Baruri Post-Europene”; nu pentru că sunteți cititori mai inteligenți decât ai lor (deși sunteți), nu pentru c-ați rămas alături de noi de-a lungul acestor 500+ de numere (deși ați rămas), ci pentru că v-ați prins de-o chestie simplă: văicăreala n-ajută. Plânsul de milă n-ajută. Tânguirea, jeluirea, miorțăiala: vacs! Milogirea e o artă pe care fie o deprinzi în fragedă pruncie (ca anumiți expați românofoni, colegii mei de-ntins mâna prin parcări, pe treptele bisericilor și-n fața marilor „obiective” turistice), fie n-o mai deprinzi niciodată. Furtul mai e cum mai e; pe-ăla-l poți învăța și oleacă mai târziu, e meserie pentru toată viața – păi, cât a cărat poporul ăsta din fabricile lui Nea Nicu – dar cerșitul, nu. Am încercat, știu ce vorbesc. E lucru subțire, de tot subțire!

Dar dacă vaietele nu-s bune la nimic, că restricții-s peste tot, atunci ce putem face? Planuri. Da, asta putem face și chiar facem. Pe bune: ca tipii ăia din Vietnam, care-și ziceau în sinea lor: „Da’ și dacă scap de-aici! O să trăiesc, o să trăiesc ca un mustang, o să-mi satur foamea de viață, de curva asta de viață, că altceva n-am!”; și pe urmă și-au ars mințile cu droguri. Da, dar nu toți. Pentru unii dintre ei, Vietnamul a fost o lecție: tati, nu-ți face țara statuie pentru ore suplimentare. Ce ai de luat de la viață, ce vrei să iei – ia, și plătește prețul. Că dacă nu faci asta, știi ce se-ntâmplă? O să te-alegi cu ceea ce nu vrei – dar vei plăti același preț. Sau chiar mai mare... așa că știi ce-ai de făcut. Visele tale. Bifează-le! Punctum.

După ce s-o termina porcăria asta, eu unul nu mă mai las. Când Vietnamul generației noastre va intra-n istorie (prin vaccin, prin herd immunity, prin pizda mă-sii), n-o să-mi mai pierd timpul prin tot felul de bombe obosite, pe motiv că n-am bani; nope! O să mă duc unde e șmecheria mai grasă, acolo o să mă duc! N-am bani decât de-o apă plată? Cer o apă plată și trag de ea o oră! Mi se rupe! Nu mai am stomac să fac pe săracul de serviciu. Nu-nu! Mă sui în primul tren și mă înfiripez direct la Maxim’s, pe rue Royale (pe Regală, cum ar fi spus Topârceanu). Ce? Eu sunt nimeni? Variantă: și dacă sunt nimeni, ce? Mă duc acolo și mă holbez la ăia, la bogătași, la femeile și la femeii lor. Atât! Și ăsta e doar începutul.

***

Parisul e țeapă. Oriunde de duci, e țeapă: dai de minim două-trei ori mai mult decât face, iar ceea ce primești de banii tăi, primești cu mutre. Stilul ăla tembel de chelner din Eforie Sud, Govora Băi sau Bolentin Deal („Da, te servesc dar în scârbă, ca să-nțelegi că nu-mi face nicio plăcere să muncesc. Io-s de fapt șmecher de șmecher, iar dacă muncesc, asta-i doar așa la oha, ca să nu mă ia gaborii la puricat”). Uneori, foarte rar, mai ai și noroc; în sensul că nu ți se ia pielea de pe tine iar serviciul e corect și profesionist. N-am niciun fel de indiciu, până acum, asupra modului de a dibăci locurile astea „norocoase” într-un oraș atât de turistic cum e Parisul. Pur și simplu, le mai nimeresc câteodată. Sheer luck!

Am intrat la Julien, pe rue Faubourg de Saint-Denis 16 (în arondismentul 10 dacă nu mă înșel, dar și dacă mă-nșel tot nu contează) în speranța de-a mă lipi de-un reportaj pentru revistă. În lungile seri de iarnă dintre 2020 și 2021 (de fapt, mai mult în partea de iarnă a lui 2021 decât în cea a lui 2020), Șerban al meu îmi tot făcuse capul mare cu povești din vremea când era el „cu treabă” la Paris (m-am învățat să-i spun „perioada pariziană” acelei părți din băută); printre alte locuri magice unde fusese cu echipa de renovări speciale („Mâini de aur eram, Mihăiță tată, numai artiști!”) era și acest restaurant cu tradiție din Saint-Denis. Acolo, zicea Șerban, plătești mai mult decorul decât păpica, iar decorul – continua același – este și opera băieților din echipa lui („mâinile de aur” de mai sus). Nu știu dacă așa o fi. N-am de unde să știu; dar sala mare e chiar păstrată din alte vremuri, când se construia altfel, se cheltuia altfel și se trăia altfel. Un fel de Carul cu Bere al Saint-Denisului; frumos, nimic de zis. Dar n-am scos niciun reportaj: chelnerii erau tineri, n-aveau nicio idee despre renovările de-acum un deceniu juma’.

Ce am pierdut pe linie narativă am câștigat pe linie pecuniară: prețurile erau ciudat de mici pentru un astfel de local, iar eu m-am așteptat fie la un serviciu execrabil, fie la o mâncare de tip „Decongelăm și aruncăm în tigaie”, fie la ambele. Nici poveste! Singura, dar singura manțocăreală a fost vinul casei, dar nici acolo nu-i sigur dacă nu cumva îs eu nepriceput: scria că au „vinul anului” la carafă și prețul era bun, așa c-am luat două. Cam acruț, dar a mers. Nu există să nu meargă!

Refugiul Agățat

Plouă. E joi și plouă; de duminică de la prânz plouă într-una – când mai domol, când mai iute, dar de oprit, nu se oprește. Eu abia mâine am zi de bere, așa că acum ar trebui să fiu un ghepard lansat, să scriu ca un dezlănțuit la cartea asta nouă – o capodoperă! Aoleo, ce-o să mă-njure Iovănel, dar las’ că-i bine, c-așa-mi cresc acțiunile – dar în fapt n-am chef de nimic, necum de scris la roman. Îmi cade capul pe tastatură. Afară, ploaia. Șiroaie belgiene, ropote bruxelleze, averse jettoaze.

Mă trezesc brusc, într-o smuceală puternică: am visat ploaia! Nu asta, nu ploaia asta de moș însurat, tată de copil mic și soț fidel de nevastă corporatistă; nu, domnule! Ci ploaia aia din Parâng, cea de-acum un sfert de secol, când eram mai tânăr și la trup curat (mă rog, în afară de șosete, care miroseau binișor, puțeau a hoit de dihor).

Cum a fost: în 1995 am plecat prima oară în Parâng, cu o gașcă mai mult decât caraghioasă, dar care și-a făcut treaba: m-am scăldat în tăuri, am privit de la câțiva pași caprele negre (de fapt, un țap dansator, ceva unic, extraordinar, de atunci mi se tot spune că mint când povestesc faza), am făcut foamea, am avut vreme perfectă, m-am îndrăgostit de-o blondă (la beție) și m-am dezdrăgostit (la mahmureală), enfin, a fost unul dintre munții ăia, care te fac captiv pe viață.

Al doilea an (1996), gașca era demult spartă și-mprăștiată în cele patru vânturi, pe traseu rămăseserăm numai doi. Dottore și cu mine, proștii de serviciu. Exact aceeași perioadă (sfârșit de august), dar cu totul altă vreme: ploaie, ploaie, ploaie. Ne-a zdrobit rezistența psihică: uzi mergeam, uzi mâncam, uzi ne culcam, uzi ne sculam, cortul atârna greu, sacii de dormit erau un coșmar… am decis să coborâm. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta decât dacă e groasă. Și era groasă!

Acuma, chestia e că-n anul precedent petrecuserăm atâta vreme în masiv (pe bune! Mai cumpăraserăm mâncare de la ciobani, mai cerșiserăm băutură de la turiști, dar de coborât nu ne înduraserăm să coborâm), încât eram convinși că suntem doctori în Parâng. Doc-tori! Știam noi sigur, absolut sigur, că nu e niciun refugiu la o distanță mai mică de două zile; coborâm din creastă și dup-o oră dăm de Refugiul Agățat. Am rămas tâmpiți. Ne-am temut. Am coborât în continuare și-am dormit la o stână.

***

Pe mine mă știți: râie, râ-ie! Când m-agăț de ceva, nici Dumnezeu bunul nu-mi mai descleștează ghearele. N-am rămas la Refugiul Agățat atunci, în augustul ăla cu ploaie, pentru că ne-am temut că e-al cuiva, al unui grup montan care l-a făcut, care are grijă de dânsul și care ne-ar fi putut da, cum să vă spun, un toc de bătaie dacă ne găsea dormind acolo, în refugiul lor (al celor din acel ipotetic grup, adică).

Și ce să vezi? Am avut dreptate. Agățatul din Parâng este un refugiu cu vechime, mereu distrus de cretini și mereu refăcut de grupul care-l are în... în... în cum să spun, atât în grijă cât și în posesie, chiar dacă nu așa scrie la lege. Judece fiecare cititor: pasionații ăștia au moștenit refugiul de la generația anterioară (într-un caz anume, unul dintre ei este pur și simplu urmașul lui tac-su! Adică tatăl a făcut parte din grupul de întemeietori, iar fiul face parte din grupul de continuatori), repară bietul refugiu ori de câte ori este nevoie, îl aprovizionează cu lemne, conserve și chibrituri, îl țin curat și adună mereu gunoaiele lăsate de alții. De care alții? Păi, de cine trece pe-acolo. Turiști, braconieri, culegători de afine, tăietori de lemne (mai cunoscuți la București sub numele de „hoți”), ciupercari, ciobani și adunători de plante pentru Plafar (credeați cumva că săculeții ceia cu ceaiuri medicinale apar din nimic? E și asta afacerea cuiva). În general, turiștii sunt cei mai stricători dintre toți; și cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai porci. Îmi pare rău, dar asta este.

După o vreme, am dat peste oamenii respectivi, am băut și-o bere, iar de la ei am aflat povestea unui Revelion. Nu e banc! Nebunii ăștia au făcut-o, au făcut-o pe bune! S-au cățărat, băieți și fete, cu mâncare câtă au putut să care, cu haine de schimb (multe), cu chitare, cu muzicuțe, cu cărți de joc etc, și-au stat acolo zece zile. Eu, unul, aș fi înnebunit de viu! Ei, nimic. S-au distrat copios încercând să supraviețuiască iernii și muntelui fără să-și piardă mințile – dacă vă bate bănuiala că asta este ceva ușor, ceva la-ndemână, tastați „winter-over syndrome” și-o să vedeți despre ce este vorba. De fapt, știți, că ați simțit-o pe pielea voastră-n pandemie: când ești închis multă vreme cu unu-n casă, începi să visezi că-i iei gâtul ca la gâște. Nu mai suporți, nu mai suporți, nu mai suporți! E, uite că ei au dus experimentul până la capăt și, culmea culmilor, fără sex. Nu că m-am prins, bam-bam, așa pe inteligență, c-aș fi eu deștept; nu. Fetele mi-au spus.

Saint-Denis

 

Sunt două întrebări aici: ce anume este un „faubourg” (1) și ce caut toată ziua bună-ziua pe la Paris, de zici că mă plătește cineva pentru asta? (2). O să încep cu a doua întrebare, (răspunsul mi se pare mai lung), și-o las pe prima pentru mai târziu, că-i simplă și tâmpițică.

Chestia e că eu n-am nimic în cap. Imaginație, adică: un om care scrie se presupune că are așa ceva („De unde le scoate, domnule?!”), numai că eu n-am nici de sămânță. Îmi amintesc de Bonți, colegul meu de liceu care se-apucase de yoga: „Bă Mihăiță”, mi se plângea el, „cică să aprind o lumânare, să stau noaptea în lotus și să mă uit fix la ea, astfel încât să reușesc să nu mă mai gândesc la nimic! Păi la ce bun, mă, că oricum eu nu mă gândesc la nimic?!”. Avea dreptate. Sunt oameni extrem de agitați, cu mintea bubuind de activitate, oameni pentru care ziua e prea scurtă, pentru care somnul e o corvoadă pentru că-i face să piardă timp; și oameni ca mine și ca Bonți, oameni care dacă nu dorm, atunci beau bere, iar dacă nu beau bere, atunci mănâncă și atât. Oameni cu mintea hodinită!

Pe de altă parte, aici la pagina 20 e nevoie de texte faine, care să mai descrunte frunțile încruntate de atâta politică. Dar nu-i destul să fie „faine” (ce e asta, la o adică?), trebuie să și provoace interesul, să incite, să provoace la presupuneri. Iar eu de unde să le scot? La mine la Bruxelles, adică în cartierul Jette unde locuiesc, e ca la țară: stau la etajul opt, lângă autostradă, și pe geam zăresc porumbul. Ce poate fi incitant într-un cartier adormit, unde serile nu se aude nimic, în afară de furgoneta cu înghețată? La Paris, însă... acolo este acțiune. Ce fel de acțiune, asta nu știu, deocamdată n-am văzut niciun de fel de acțiune în afară de comerț stradal, dar tot o s-o dibăcesc odată și-odată. Numai că trebuie să merg mereu pe-acolo, că altfel n-o să dibăcesc nimic.

Și mai e un motiv. Ori de câte ori mă cinstesc cu Șerban, amicul meu de aici, mă omoară cu poveștile lui din tinerețe, când lucra în Paris și trecea prin peripeții ca-n filme (așa spune el, acuma nu știu ce să zic). I-am pus gând rău: după a patra bere, îl las să bea să bea singur și eu ciulesc urechile, ca să nu uit nimic. Pe urmă iau trenul, mă duc la Paris și verific dacă toate datele geografice în care-și plasează aventurile îs chiar acolo unde-a zis el. Dacă le găsesc, îmi iese de-o carte.

***

 

 

De data asta am stat la Mercure, un hotel cam enigmatic pentru gustul meu, că era prea curat pentru prețul pe care l-am plătit. Parisul e renumit pentru foarte proasta calitate a serviciilor de cazare, ceea ce-i de înțeles: fiind sufocați de turiști, hotelierii au coborât ștacheta la calitate, că de clienți nu duc lipsă: pleacă unul, vin o sută. Legea cererii și ofertei, în cazul ăsta, are efecte ciudate, cumva opuse teoriei („Concurența creează calitatea”). Dar la Mercure, pe lângă faptul că era pustiu, erau și prețurile mici, și camerele curate, și recepționista amabilă; nu m-am abținut și-am întrebat-o, iar ea mi-a spus cum că „Vedeți dumneavoastră, monsieur, hotelul nostru e o afacere de familie”. Așa, și? M-a dumirit buștean.

Am stat la ultimul etaj, sub acoperiș (camera 601), dar n-am văzut nimic din peisajul urban, că ferestrele erau blocate iar strada (Rue Des Petites Écuries, adică Ulița Grăjdulețelor, cum ar veni pe românește) e îngustă tare, deci tot ce am văzut din Paris, pe geam, au fost izmenele puse la uscat ale pensionarului de vis-a-vis (și ăla tot sub acoperiș stătea, nu știu dacă ca chiriaș sau proprietar, dar turist sigur nu era!). Oricum nu venisem să mă uit pe geam ca bacovienii, venisem să amușin prin Faubourg Saint-Denis, zonă care mi-a fost străină până acum.

Și acum ajung la deslușirea a ce este un „faubourg”. Eu crezusem că-i un sinonim pentru „cartier”, dar iată că nu e tocmai așa; faubourgurile astea nu era inițial în Paris, ci în afara lui (când? Nu știu. Acum niște sute de ani, probabil). Mai exact, orașul era apărat de ziduri, de centura lui defensivă, ca toate fortărețele medievale (cine n-a fost la Carcassonne, să se ducă. Merită!), iar centura asta era dotată cu porți de acces, că altfel orașul nu era oraș, ci pușcărie (chiar și aia are porți, la o adică. Sau măcar una!). Poarta de care zic este Saint-Denis, a rămas în picioare, e obiectiv turistic, iar „dincolo” de ea (adică în direcția opusă centrului Parisului) a crescut cândva – demult – faubourgul ăsta pe care l-am amușinat, care la vremea lui s-ar fi numit „Orășelul de săraci de dincolo de poarta Saint-Denis”. Acuma nu mai e de săraci, evident, deși într-un fel tot e: pe rețeaua de stradele din jurul străzii principale (Rue du Faubourg Saint-Denis) e puzderie de cârciumioare ieftinache, unde creativii locali beau până dimineața. Acțiune? Da. Acolo este acțiunea!

Breda

Mă puse dracul să scriu un articol pe internet, ca omul; c-o fi, c-o păți, ziceam și eu acolo ce ziceam, că nu ziceam nici multe, nici mărunte. Ce să vezi? S-au supărat româneii! Au tăbărât pe mine ca rațele pe tocătura de urzici, mi-au turnat lături în cap de nu mă spală toată apa Dunării – iată câteva mostre, luate elegant, cu copy-paste, să nu credeți că-s nebun d-ăla cu boala persecuției (nu schimb nici grafia, c-așa-s mai savuroase): „Dar „voi”? Bă, ej nebun? Știu eu cine, care la ultimele alegeri făcea propagandă-n Odobescu (sau în Bălcescu, nu mai știu unde) – că el de-aia era pus acolo, nu – să-mi recomande mie ce să citesc?…Bă, dar sunteți chiar hilari… Cum vin ei, ca niște floricele…. Băi, pe bune, dar mie mi-ar fi rușine în locul tău, dle Buzea. Da’ mă rog, io nu-s „artist” ca matale…” (Vlad); „Acest text e interesant in masura in care expune fragmente din personalitatea autorului. Mai vazusem o compozitie de-a lui MB in „Dilema”, in care se caina cit de detestabil este Creanga. Eu am citit cu placere clasicii romani, pe linga literatura universala. Dar, bineinteles, acestea sint consideratii de om obisnuit, care nu are acces la sferele inalte in care traieste dl Buzea si colegii lui, scriitorii.” (Dragoș). Dar surpriza etapei a venit de la cineva pe nume Marcian Dumitrescu: „Pentru ca mi-ati facut lipeala cu Ovidiu Eftimie consider ca va datorez atata bere cat puteti bea fara sa toaletati… Sper sa am ocazia sa ma achit de datorie …”. I-am răspuns că abia aștept să-și onoreze datoria și așa am aflat cu omul locuiește în Haga, deci i-am propus fără să stau pe gânduri: „Mai bine vin eu la Haga că-s doar două ore cu trenul, și-aici trenurile-s bune. Sau ne întâlnim la jumătate, la Breda. Pace sau balenă?”. A rămas că „pace”, dar atât. Nimic neobișnuit până aici, dar sună Costinel, amicul (ne știm de când eram mici); noi îi spuneam „Costinel Coadă-de-Cățel” de la o fază, o s-o povestesc altă dată. Și ce-mi zice Costinel al meu? Că se mută la Haga. Îl pierdusem din vedere de ani și ani, auzisem despre el că are casă grea, trei copii etc, iar acum – hop! De unde până unde Costinel la Haga?! Păi ce e Haga, depou de trotinete, casă de odihnă, debara de piei de cloșcă? A zis că mă mai sună el. Pe mine mă știți: am început să dau telefoane în stânga și-n dreapta. 

***

Când am aflat că se mută la Haga însuși Costinel, zis „Coadă-de-Cățel”, am început să sap, că mi se părea ceva dubios: de unde până unde? Costinel și Haga?! Coadă-de-Cățel era (fusese, a fost, fu, obișnuia să fie) cel mai al dracu’ patriot român: Șoșoanca, săraca, joacă la diviza „Pitici”. Costinel era cu dacii (1), cu biserica (2), cu Nea Nicu (3) și cu anti-oltenismul (?!) (4) într-un cocktail numai de el înțeles, consumat și savurat. Noi tăceam din gură când perora, iar după a treia bere începeam să-l luăm la mijloc. Costi era băiat bun, dar sensibil; după o vreme n-a mai venit, nici la fotbal, nici la sală, nici la bere, nici pe munte. S-a retras în sânul familiei, a făcut trei copii (să-i trăiască!), a ieșit din gașcă.

Mă-nțelegeți dacă mă repet: de unde până unde? El era omul care-i înfiera pe emigranți, pe cei care-și puneau coada pe spinare și plecau spre zări mai bune, din „lași”, „dezetori”, „otrepe”, „trădători” și „balast” nu-i scotea. Nu plecau mulți, atunci la început, până prin 2000 nu plecase decât unul, în Danemarca, dar și ăla s-a-ntors după doi ani, că se dusese la studii. Eram, deci, în plină disonanță cognitivă în ce-l privea pe Costi; am sunat în stânga și-n dreapta, am aflat că omul era cineva pe plan profesional, se băteau patronii pe dânsul (pe nimeni nu s-a bătut nimeni, niciodată! Chiar și aici, la revistă, mă țin ăștia mai mult de milă), și că refuzase nu știu câte oferte de muncă în Străinezia. Și-atunci?!

M-a sunat personal și mi-a zis că-mi zice povestea pe scurt. I-am zis să și-o bage-n cur și s-o scoată sub formă de vevériță; mie să-mi spună povestea pe lung, dar la bere, nu așa aiurea, pe sec. Bine, face el cinste, da’ unde? I-am zis că la Breda, la juma’ de drum: el o oră cu trenul, eu o oră cu trenul. Bine-bine, Breda-Breda, dar unde anume? Eu am propus Beers & Barrels, să fim aproape de gară, el a luat foc și a zis că nici nu discută: O’Mearas! Mi-am amintit că nevastă-sa fusese chelneriță în Irish „Titulescu”, așa s-au cunoscut ei doi: el că hei-hei, că hau-hau, că fetița, că păsărica; Rox i-a ars o stângă de l-a dat grămadă (făcuse handbal în liceu). Mă și miram ce forță l-o fi urnit pe Coadă-de-Cățel din zona lui de confort!„Da’ când?”, l-am întrebat. „În 2022, că pân-atunci ne tot mutăm, băi băiatule. Ce, te grăbești?”.

***

Ați râs! V-ați hlizit! M-ați batgiocurit! L-ați luat pe Buzea la mijloc, zmeilor: „Unde te duci tu, mă, la Breda? Unde te duci tu să bei cu Costinel? Păi ai tu față de Costinel, mă, săracule?”. E, uite că am: am fost la Breda și-am băut cu Costi. Ce?

Faza e simplă dar în același timp complexă: el e un om nu foarte școlit, adică nu stau diplomele pe el ca floaca pe oaie, dar e bun pe meserie și patronii îl curtează ca pe Ochiul-Dracului, de nu mai știe bietul Costinel (zis și „Coadă-de-Cățel”) pentru cine să lucreze, că toți îl îmbie cu bani grei și cu fel și fel de „facilități”, așa că fraierul le-a zis „Pas” la toți, a muncit pentru ăl de i-a dat cea mai mică leafă, adică pentru român. Azi așa, mâine așa. Dar Costi e-nsurat cu Roxana, iar cu Rox nu te joci: „De ce muncești, bărbate, pentru român?”, la care Coadă-de-Cățel, uimit: „Păi, măi nevastă, dacă românul îmi dă de muncă în România? Străinul îmi dă de muncă acolo la el acasă, în Străinezia lui, iar eu sunt român! Nu e clar că asta-i treaba?!”. O fi fost clar pentru Costi, pentru mintea lui de inginer, dar nu și pentru Rox, pentru această forță a naturii: „Toți pleacă, toți! Până și nenorocitul de Buzea a plecat, săracul ăla, parazitul ăla! Numai noi rămânem aici, bărbate, că ești tu patriot!”. Vă cam dați seama de peisaj. Însă Costinel a rezistat. Ani de zile a rezistat românul, patriotul, dacicul, dar anii ăștia au expirat acum o lună.

M-am suit în autobuz, am coborât la Gare du Nord, m-am aburcat în trenul Bruxelles – Amsterdam și-am coborât la stația Breda; o sută de minute, toată afacerea, rotund. Costi la fel: de la el din chițimie, de la Haga (chiriile sunt foarte mari în Olanda, mai mari chiar decât în Belgia, unde mie mi se par imense) până la Breda a făcut 80 de minute, că e inginer și și-a calculat timpii mai bine. De la gară ne-am dus la băut, dar nu înainte de a hăpăi fiecare câte-un sandviș făcut de-acasă, că o fi Costinel bogat, dar pentru bani muncește, nu îi pică pleașcă de undeva, ca sinecuriștilor români de prin ministere (toată viața! Toată viețișoara mea am încercat să devin și eu unul dintre ei, un sinecurist bine pitit în organigrama unui minister gras, dar am ratat de fiecare dată), iar după sandviș am luat-o la pas. Breda ne-a lăsat proști, dar despre asta, săptămâna viitoare.

***

E prea târziu ca să mai mergeți anul ăsta, poate prea târziu și pentru 2022; dar puneți-o undeva pe listuță, chiar și pe la coadă, nu contează, că e treabă mare Breda asta (adică, „mare treabă”, asta am vrut să spun!). Genul ăla de orășel cu care poți să te lauzi; vorbesc serios. De la Adina Popescu am învățat trucul – degeaba te dai de ceasul morții povestind de micile tale găinării de prin Londra, Paris sau Budapesta (cum fac eu, că altceva nu știu să fac), dacă vine una ca Adina și tace, și tace, și tace, iar pe urmă zice: „Da-n Ortigia ai fost?”.

Bam! Knock-down, direct! Ce să mai răspunzi? Să fii sincer ca mine („Nu!”)? Să fii grobian ca Păvăluț, amicul („N-am fost, n-am auzit și nici nu mă interesează!”)? Să fii cobră ca Dottore („Am călcat toată Sicilia, dar în Ortigia n-am ajuns, îmi pare rău!”)? În mod obișnuit, nu prea ai ce spune, așa că îți înghiți Parisul și rușinea și-o asculți pe Adina cum domină masa, cu povestea ei aparent simplă despre piața de pește care „miroase a mare” etc. D-aia vă-nvăț de bine și încă pe gratis, că așa sunt eu, prost de bun: nu e suficient să aibă omul în tașcă doar Parisul, Berlinul și alte Clujuri, ci și mici agerimi d-astea gen Frejus, Sighișoara sau Esztergom.

Sau Breda, de ce nu: eram cu Costinel Coadă-de-Cățel, de la gară am luat-o spre centru, trecând peste Canal, hai-hai, hai-hai, povestind de pe-acasă, din munții noștri (și el și eu am fost mari munțomani pe vremuri, în România), până am dat de piață, de piața bisericii, cum e prin părțile astea. Zbang! Am căscat ochii: om lângă om! Om lângă om! Sute de persoane se-mbulzeau pe zecile de restaurante și terase, de ziceai că Doamne-feri. Afluența de turiști era imensă, era copleșitoare, având în vedere că era ora zece treizeci într-o prăpădițenie de orășel ca Breda, loc de care n-a auzit nimeni, never-ever. Recunosc cinstit: nu am niciun fel de explicație. Nu știu ce căuta tot poporul ăla de turiști acolo; că turiști erau, nu altceva! Costi și cu mine ne-am așezat la irlandez și am balotat două „negre” de căciulă, tot minunându-ne și trăgând cu urechea la briții de-alături.

De ce i se zice „Coadă-de-Cățel”? Păi, când eram tineri, acum 30 de ani, se purta ras în cap, ca să pară dur. Acum a chelit și-și poartă resturile de lațe într-o codiță de-aia slinoasă.