Eul convertibil

Dificil nu e să povestești, asta poate oricine; dificil e să povestești în mod interesant, dar mai greu încă este să povestești interesant și să fii crezut. Pentru că, de obicei, lucrurile decurg altfel, adică fie ești crezut, dar ce spui e banal, fie ceea ce spui e atât de interesant, încât lumea zice că minți. Un „povestaș” pășește mereu pe o gheață foarte subțire!

Cu atât mai exotic e ce mi s-a întâmplat când stăteam de vorbă cu un trader, om ocupat toată ziua să tranzacționeze valute. Ceea ce face el acolo se apropie de magie, din punctul meu de vedere, dar asta nu-l împiedică să fie la fel de naiv ca oricare altul, atunci când e scos din domeniul lui strict de expertiză. Mă uitam cum lucrează și puneam diverse întrebări, majoritatea amuzante spre ușor imbecile („Ce aia EUR/CHF?”), și ascultam cu mare atenție explicațiile, încercând să și bag la cap câte ceva; dar la un moment dat, după ce-am aflat ce înseamnă GBP, CAD, JPY, AUD, NZD, am întrebat: „Și cum tranzacționezi o valută neconvertibilă?”.

Traderul mi-a răspuns că întrebarea e absurdă, pentru că orice valută e convertibilă prin natura ei, altfel nu s-ar numi „valută”! Am schimbat tactica și am întrebat cum se tranzacționează o monedă neconvertibilă. El a zis că toate monedele sunt convertibile, altfel n-ar putea funcționa pentru scopul în care au fost create: acela de a facilita schimburile financiare. Știam că acum intrasem în avantaj: leul nostru e monedă sau nu e? Este! Bun, atunci poate fi tranzacționat? Desigur că poate, dar aceste tranzacții nu sunt rentabile, în comparație cu cele care lucrează cu valute de bază, ca dolarul (USD) sau lira sterlină (GBP). Deci leul e monedă tranzacționabilă, deci convertibilă; atunci cum explici că leul nu era convertibil înainte de Revoluție, de exemplu? Sau ca won-ul nord-coreenilor nu e convertibil nici în ziua de azi?

Pentru prima oară, traderul a rămas mut, pentru că habar n-avea cum să răspundă la întrebare. Nu știa răspunsul, pur și simplu nu-și bătuse vreodată capul cu nord-coreenii sau cu moneda lor! Dar, ca toți oamenii ambițioși, a săpat câteva zile până a aflat cum stau lucrurile, apoi m-a băgat într-o ședință de clarificare. Nu admitea să-și piardă aura de maestru!

Se pare că, în lumea reală, orice monedă este convertibilă, atâta timp cât ea există și circulă. Doar că, uneori, emitentului unei anumite monede (adică băncii centrale dintr-o țară anume) nu îi convine cursul natural pe care piața liberă îl stabilește pentru acea monedă, prin mecanismul cererii și ofertei, așa că impune un alt curs, unul artificial. Evident, nimeni nu vrea să tranzacționeze moneda respectivă la un curs dezavantajos, iar tranzacțiile oficiale se răresc până încetează complet și iau avânt cele ilegale – adică piața neagră.

De exemplu, înainte de Revoluție, dolarul american era cotat la 6 lei românești (cursul băncii naționale), dar era tranzacționat la cu totul alte valori pe piața neagră (cotația a variat între 25 și 150 de lei pentru 1 dolar, de-a lungul deceniului nouă). Concluzie: nu există monedă neconvertibilă, ci doar cotații artificiale, adică false, dar nu asta este important. Important este că la fel se întâmplă și cu oamenii. Fiecare om, fiecare persoană își stabilește o anumită valoare, o anumită „cotație”. Apoi încearcă să se tranzacționeze pe piața liberă (de exemplu, pe cea sentimentală, sau pe cea profesională, sau pe cea a rețelelor sociale), la acea valoare pe care și-a stabilit-o singur, și ce să vezi? Surpriză! Piața nu îi confirmă valoarea. Omul nostru nu primește nicio ofertă. Nu-l vrea nimeni, nici ca partener (pentru formarea unui cuplu), nici ca angajat, nici ca blogger – se trezește izolat, în felul Coreei de Nord. Dar, spre deosebire de o monedă emisă de una dintre băncile centrale ale lumii, omul acesta nu are posibilitatea unei piețe negre (sau o are?! Aici e de discutat), așa că fie se izolează complet (paranoia etc), fie își scade prețul.

Soluția pe care o propun eu, gratis, că azi sunt băiat bun: nu-ți stabili singur prețul. De la bun început. Ieși pe piață și lasă piața să-ți decidă prețul… go with the flow. Va fi mic la început, dar va crește treptat, odată ce vei înțelege tot mai bine și mai bine ce se caută pe piață și ce nu; ce calități să cultivi și de ce defecte să scapi (sau să le ascunzi – mai bine!).

Aș fi vrut să mi se spună și mie soluția asta acum 30 de ani. Vorbesc serios. S-o fi știut și aplicat, eram scutit de multe, iar locul pe care l-aș fi ocupat în prezent pe lume ar fi mult mai bun decât locul pe care-l ocup acum. Bref: nu există valoare absolută a omului viu (a celui mort, da, există). Există valoare de schimb a omului viu. Tot ce are de făcut omul viu este să și-o afle. Păcat numai că asta este foarte, foarte greu de făcut în practică. În teorie, merge, dar în practică…

Ce înveți când n-ai dreptate

O bună prietenă se întoarce în țară, după o carieră de semi-succes în New York, și mă invită la o bârfă, că nu ne văzuserăm de mai bine de zece ani. Prin „semi-succes” vreau să spun că viața ei new-york-eză consta dintr-o slujbă într-un birou (ziua) și din dormit într-un apartament cât o cameră de cămin (noaptea). Pentru mine nu conta ce făcea ea în biroul ăla, cât timp trimitea bani în România, nu că mi i-ar fi trimis mie; pentru ea, însă, conta al naibii, dat fiind că după ani și ani de frecat tastele, s-a săturat, a demisionat și s-a întors la glia străbună. Cam asta înseamnă un „semi”-succes!

Din vorbă-n vorbă am ajuns la subiectul „comerț internațional”, despre care eu nu știam mare lucru, din păcate. Ca să-mi ascund ignoranța, i-am povestit despre Teoria Celor Două Piețe, scornită de Stalin, iar povestea mea a prins, deși într-un alt mod față de cum mă așteptam: amica nu voia să creadă că cineva a putut lua ever în serios asemenea fantezie – și anume, că nu există o singură piață globală, ci două, una capitalistă și una socialistă. Am convins-o că au fost unii economiști în lumea liberă care au luat în serios „teoria” lui Stalin și au încercat s-o testeze; nu vreau să știu ce s-a întâmplat cu banii băgați de investitori în aceste tentative de testare!

Ca doi buni români ce suntem, amica și cu mine am terminat discuția prin a ne lua la harță. Domeniul: piața globală. Subiectul disputei: care este segmentul din piață în care se derulează cele mai mari afaceri? Unde se mișcă cei mai mulți bani? Ea susținea că industria turismului este cea mai grasă piață din lume, iar eu o țineam langa, spunând sus și tare că nici vorbă de așa ceva! Că, dimpotrivă, pe piața armamentului circulă cele mai mari sume. Discuția amenința să degenereze, dar la masă a apărut, netam-nesam, un cuplu de cunoscuți, fiecare cu părerea lui proprie și personală – pentru locul întâi, ea a propus „industria produselor de înfrumusețare” (m-a bușit râsul), iar el a propus „comerțul cu petrol”. Totul ar fi putut rămâne în coadă de pește, dar cum eram ambalați, cineva a accesat internetul. Răspunsul dat de Zeu a fost neechivoc: producția, prelucrarea, transportul și distribuția petrolului și a produselor petroliere înghit cei mai mulți bani dintre toate industriile acestei planete. Aveam deci un câștigător!

Numai că niciodată lucrurile nu sunt nici simple, nici definitive. Pentru că industria petrolieră e cea mai mare industrie din lume, da, dar nu e cea mai mare piață din lume; pentru a vinde și a cumpăra petrol, sunt necesari bani, adică monede naționale, adică valute convertibile. Și cum pe planeta asta sunt multe, foarte multe monede naționale, dar puține sunt universal convertibile, e nevoie de o piață pe care aceste valute să fie tranzacționate. Aceasta pare să fie cea mai grasă din lume, deși e oarecum invizibilă, mai ales în Europa, de când cu moneda comună: piața valutară. Cosmeticele, petrolul, turismul sau armamentul sunt nișe uriașe ale comerțului mondial… dar sunt totuși mici.

Bine, depinde cu ce le compari. Piața românească de carte are cam 6.000 de cumpărători pe care se poate baza; mă refer la segmentul „literatură română contemporană”, adică proză scurtă/lungă, scrisă de oameni care încă n-au murit. Asta-nveți când n-ai dreptate. Să-ți alegi mai bine termenul de comparație.

Sunt un bebe

Lucram în publicitate, ca foarte mulți alții care au crezut că o economie de servicii poate substitui o economie de producție (criza ne-a trezit la realitate). Șeful echipei noastre de creație, o femeie, vine și ne cheamă pe toți în sala de ședințe; era clar, iar avea o idee. Ne adunăm, scoatem pixurile și carnetele, ne uităm la ea întrebător, să vedem cam despre ce ar putea fi vorba. Și vorba era despre niște fotografii, o serie de fotografii care înfățisau bebeluși abia născuți. Șefa le înșiră pe flip-chart, se uită scrutător la fiecare dintre noi (ne-am luat figuri preocupate, încercând să părem că intuim esența briefing-ului), apoi ne întreabă: „Ce sunt ăștia?”. 

Am tușit, ne-am foit... până la urmă, unul mai curajos se încordează și răspunde: „Bebeluși”. Dăm toți din cap, înțelepți, pătrunși de acest adevăr profund, și anume că niște poze cu bebeluși înfățișează bebeluși. Șefa se încruntă și începe să pună întrebări personalizate, dar ceea ce a scos de la noi ca grup a scos și când ne-a luat la rând: toți am identificat respectivele ființe ca „bebeluși”. Ne-a cerut să ne mai gândim, să nu venim cu răspunsuri la prima mână. Unul mai creativ a sugerat „bebei”, altul (un ochelarist) a zis „infanți”, iar eu, care chiar nu mai aveam ce spune, am venit cu „pueri”, ceea ce a nedumerit pe toată lumea, și pe bună dreptate. Șefa era pe punctul de-a face infarct, iar noi eram tot mai încurcați și mai speriați, că nu știam ce nu-i convine. În final, roșie ca racul și gata să plângă, a scos din ea că ceea ce vrea să audă de la noi este cuvântul „copii”! 

Am rămas muți. La orice ne-am fi gândit, dar nu la această idee creață: să încerci să induci în mintea publicului gândul la copii, când tu le arăți niște bebeluși! Dacă voia să-l convingă pe client, de ce nu i-a arătat niște poze cu copilași de patru-cinci ani? De ce poze cu puiuți de om în etate de câteva zile? Explicația ei a fost următoarea: „Cu cât văd copii mai mici, cu atât oamenii sunt mai sensibili și mai ușor de convins! Psihologie elementară!”. O fi ea elementară, psihologia, dar nu e și funcțională: dacă nu găsești cuvântul just, nu convingi pe nimeni. Evident, nici ea nu și-a convins clientul; era vorba de un proiect UNESCO, de strângere de fonduri pentru copiii flămânzi din Africa. Oricât ar fi omul de bătut în cap, tot distinge un bebeluș alb care doarme de un copil negru care chirăie de foame! 

Totuși, întrebarea rămâne: când devin „bebelușii” copii, la ce vârstă? Când merg singuri? Când încep să vorbescă sau mult mai devreme, după înțărcare? Doar că înțărcarea nu e un reper fiziologic, ci unul cultural, din moment ce fiecare societate are propriul „prag” la care o recomandă. 

N-am un răspuns clar. Eu n-am, dar filologii au unul: în latină, bebelușul este „infans”, adică „cel ce încă nu vorbește”. Deci, măcar teoretic, problema e simplă: am început să vorbesc? Gata, am scăpat de bebelușie și-am intrat în vârsta de aur a copilăriei! Am petrecut prea mult timp la cârciumă, cu băieții? Am pierdut abilitatea de a vorbi. Sunt un bebe.

Post scriptum: nu am pomenit de cei ce locuiesc cu părinții! Aceia-s bamboccioni... altă gâscă-n altă traistă!

Când ți se aprinde beculețul

Când m-am întors din armată, am vrut să-mi renovez apartamentul conform ideilor cazone ce-mi intraseră în cap. Înainte de toate, apartamentul arăta extrem de „feminin” după părerea mea (normal, că maică-mea și bunică-mea se ocupaseră de el cât timp servisem, așa că-l redecoraseră după gustul lor: mult roz, macrameuri pe orice suprafață plană, perdeluțe vaporoase pe orice suprafață verticală etc); prima mișcare a fost, deci, să dau direct la gunoi tot ce-ar fi putut sugera că acolo locuiește Barbie cu Ken al ei.

A doua mișcare a fost să cumpăr de la amicul Pavone o bancă de gimnastică, de-aia cu halteră (o am și-acum, îmi usuc pe ea ciorapii), dar parcă totuși lipsea ceva... da! O bară pentru tracțiuni. Asta era! Din păcate, pe-atunci nu se inventase încă – ca acum – un dispozitiv pe care să-l poți monta într-un apartament dejist. Am întrebat în toate părțile, am încercat eu singur să improvizez ceva  (n-a ieșit nimic), iar în cele din urmă am găsit un meșter electrician. El mi-a promis că va găsi o soluție.

După vreo săptămână, meșterul (din păcate, nu mai este printre noi) a apărut la ușa mea cu o trusă de scule și c-un cadru pătrat de metal, care avea, în mijlocul unei bare diagonale, un inel din același aliaj. Când mi-a văzut privirea tâmpă, m-a rugat să am încredere în el. Aveam. Mai întai, de la tabloul electric, a tăiat lumina în camera mare. Apoi a scos din trusă un aparat nemaivăzut, un fel de „stetoscop”, cu care a-nceput să ausculteze mai întâi pereții, apoi tavanul. Mulțumit de rezultatul consultației, a demontat lustra, a badijonat firele rămase orfane, a scos din trusă bormașina și-a-nceput să dea găuri în tavan. Apoi a montat cadrul metalic pe tavanul meu cel proaspat chelit, cu inelul în jos. Credeam că vrea să agațe lustra înapoi, dar nu: din trusă a scos un cilindru de lemn, ceva mai scurt de jumătate de metru, pe care l-a introdus prin inel și l-a lăsat acolo, să spânzure în echilibru aproximativ. Apoi s-a dus la baie și s-a spălat pe mâini.

Presupun că aveam o privire de mânzat, deși începusem să cam bănuiesc despre ce era vorba. Și, într-adevăr: urma să nu mai am niciodată lumină electrică în camera mare, cel puțin nu una venind din tavan. În schimb, cilindrul de lemn din inel reprezenta bara de tracțiune pe care mi-o dorisem; l-am folosit ani și ani, când pentru tracțiuni, când ca s-atârn de inel un capăt al hamacului (după o vreme, hamacul a avut tot mai mult câștig de cauză). În ceea ce privește sfatul meșterului – care de-aia auscultase tavanul cu „stetoscopul”: să nu intre cu burghiul într-un fir îngropat! – cum că „E mai bine să ai penumbră-n casă, c-așa le place fetelor! Intimitate, Mihăiță, intimitate!”, pot spune că absolut fiecare gagică ce-a pășit în camera mare a „aprins”, cu un gest reflex, lumina de la comutator și-a comentat mereu la fel: „Vezi că ți s-a ars becu’!”.

Eu ce era să le spun? Ce era să le explic fetelor? Doar nu de aia le adusesem acolo, doar nu de aia îmi acceptase invitația, fiecare dintre ele. Povestea era prea lungă. Aprindeam vechea mea lanternă chinezească și-ncercam gluma cu beculețul. A mers de fiecare dată.

Requiescat in pace, meștere înțelept! M-ai învățat de bine. Nu te voi uita niciodată.

Copii la facultate

Când mai vorbeam, acum câțiva ani, cu prieteni plecați spre zări mai primitoare, auzeam uneori vorba asta care mă băga în ceață: „A, cutare… păi s-a lăsat de serviciu, s-a apucat de stock-uri”. Ziceam și eu: „A, aha!”, ca să nu par de tot prost, dar în sinea mea chiar așa mă simțeam; cum poate un om care pleacă în Canada, să zicem, cu meserie bună (programator, dentist, arhitect), să-și dea demisia de la serviciu... ca să facă ce? Să se „apuce” de stock-uri? Adică ce-s alea? Cum își hrănește el familia din „stock-uri”?

Paranteză: evident, la început a trebuit să caut cuvântul în dicționar, pentru că eu crezusem că era vorba de românescul „stocuri”; că, adică, omul din Canada se recalificase într-un fel de magazioner!

Ulterior, foarte lent (pe vremea aia încă nu mă interesa subiectul) am prins treptat a înțelege că „stock-urile” erau de fapt „acțiuni”, iar respectivul emigrant nu a căzut din lac în puț când a plecat de la job și s-a apucat de tranzacționat acțiuni, ba dimpotrivă. Aici era și o problemă semantică, pentru că foarte mulți români s-au dezțărat cu un vocabular extrem de sărac, așa că și-au însușit termenii de specialitate direct în engleză, fără a putea deci să-mi explice ceva în română, cu atât mai puțin ceva complex, cum este jocul pe bursă. A trebuit să pricep toate astea de unul singur, fără ajutorul celor care se străduiau să mi le explice dar care mai mult mă derutau. Nu zic, aveau ei minte multă, dar din Romania plecaseră cu mai puțină!

La prima vedere, nici nu e vreo inginerie deosebită: o firmă emite niște acțiuni, iar în funcție de câtă încredere are pe piață acea firmă, acțiunile ei sunt mai scumpe sau mai ieftine. Evident, în momentul emiterii, firma are 100% din pachetul de acțiuni, iar cu banii obținuți din vânzarea unui procent (să zicem 49%, ca să sune ca-n filme), firma aia își acoperă cheltuielile de funcționare. Sună extraordinar de simplu, dar implicațiile sunt imense, nu numai la nivel macro, dar și pentru oamenii obișnuiți dintr-o astfel de țară. Pentru că, în teorie, vânzarea și cumpărarea de acțiuni („jocul pe bursă”) nu este apanajul nimănui, cel puțin formal: orice individ poate cumpăra orice acțiune este de vânzare, dacă are bani și își permite prețul. A cumpărat-o și vede că prețul a crescut? Perfect, o scoate la vânzare pe bursă și așteaptă să i-o cumpere cineva, iar diferența de preț o bagă frumușel în buzunar. Totul perfect legal și cinstit, că bursa și-a încasat între timp comisionul de intermediere.

Pasul următor, din punct de vedere al pieței, a fost logic și previzibil: au apărut intermediarii de nivel superior, cum sunt platformele de tranzacționare, care au un plus față de bursele clasice: viteza. Datorită acestei viteze cu care banii trec dintr-o mână în alta, societățile avansate au mereu un plus față de societățile tradiționaliste: pentru antreprenori, banii sunt mult mai ușor de găsit. Aceștia au nevoie doar de o bună reputație, iar fonduri pentru a-și dezvolta afacerea găsesc cu mare ușurință. Cel puțin teoretic... iar pentru comparație, ia gândiți-vă cum decurg lucrurile când trebuie să-ți obții finanțarea de la bănci și nu de la burse. Altă viteză de lucru, corect? Dar asta-i treaba lor de antreprenori.

Treaba noastră de părinți e să ne trimitem copiii la facultăți, când va venit vremea. Și anii zboară; nu-ți dai seama, dar zboară ca vântul și ca gândul. Și vine la tine fiica sau fiul și-ți spune: „Tată, vreau să urmez studii la universitatea cutare, dar costă niște zeci de mii de dolari pe an!”. Și tu ce faci? Răspunzi fix ca Ilie Moromete: „N-am!”. Foarte bun răspuns, memorabil, nimic de zis, dar asta nu rezolvă problema fiului sau fiicei. Nici pe-a ta. Nu rezolvă nimic, de fapt.

Ceea ce fac părinții americani, japonezi, britanici, australieni și canadieni, încă de la nașterea primului copil, chiar rezolvă problema, iar eu cred că întreaga omenire middle-class va călca pe urmele lor, mai devreme sau mai târziu. Acești părinți cumpără, salariu de salariu, un mic număr de acțiuni ale firmelor mici, aflate la început (start-up-urile). Majoritatea acestor firme vor da faliment, iar acțiunile emise de ele nu vor valora nici cât hârtia pe care sunt tipărite, dar una, două sau poate chiar zece dintre ele vor prospera, în acești 18 ani. E suficient. Acel mic pachet de acțiuni, cumpărat pe nimica toată în 2022, va valora zeci sau sute de mii de dolari în 2040, iar fiica sau fiul își va putea urma studiile acolo unde simte chemarea. Evident, mecanismul ăsta este complet contraintuitiv pentru români.

Timp de 500 de ani, prin partea asta de lume, noi am făcut planuri cel mult până la iarnă, când planificăm să tăiem porcul și să mai tragem o dată vinul de pe drojdie. Ca să trecem iarna. Ce-om face după, numai bunul Dumnezeu știe, mare-i mila Lui!

Afacerea Delfinul

Vă amintiți de FNI? Și eu. Vă amintiți de Caritas? Și eu. Dar de SAFI, Gerald, Philadelphia și câte-or mai fi fost prin provincie, că-n aproape fiecare județ era câte unul, dacă nu chiar mai multe?

Ei bine, „a-ți aminti” nu e totuna cu „a băga la cap”. Și uite așa, spre rușinea mea veșnică, am ajuns eu să iau parte la Vienna House Easy Airport din Otopeni la o prezentare a firmei Delphin International, de unde n-am putut să scap decât cu mare greutate, și pot spune chiar c-am avut noroc, că alții – încercând să plece de acolo – au și încasat-o de la paznici. Cică ar fi existat un contract de confidențialitate... minciuni. A existat, dar nu scria în el că n-ai voie să pleci de la prezentare când ai tu chef!

Ca orice schemă Ponzi, indiferent de magnitudinea ei, și „afacerea Delfinul” (am înțeles că așa i se spune, în mod informal) se bazează pe două trăsături înnăscute ale ființei umane: lenea și supra-aprecierea. Lenea te îndeamnă să obții maximum de rezultate cu minimum de efort, iar supra-aprecierea te-ndeamnă să crezi că poți face asta prostindu-i pe alții. Te prinzi că trebuie să începi prin a le permite altora să te prostească pe tine, dar te consolezi cu gândul că vei reuși să faci și tu la fel, la rândul tău, doar să ai puțină răbdare.

Avertisment (model 1): „Rețineți că CFD-urile sunt produse pe bază de marjă și pot genera pierderi totale ale sumei depuse inițial. Este posibil ca tranzacționarea de CFD-uri să nu fie potrivită pentru dumneavoastră, așadar asigurați-vă că înțelegeți complet toate riscurile implicate”.

Avertisment (model 2): „Rețineți că orice criptomonedă este un produs pe bază de marjă și poate genera pierderi totale ale sumei depuse inițial. Este posibil ca tranzacționarea criptomonedelor să nu fie potrivită pentru dumneavoastră, așadar asigurați-vă că înțelegeți complet toate riscurile implicate”.

Al treilea simț

Se poate spune că cele șase simțuri ale omului au fiecare o specializare proprie, de care, de-a lungul vieții, suntem mai mult sau mai puțin conștienți. Ceea ce, însă știm cu toții (chiar dacă nu-l „gândim” explicit vreodată) este că unele simțuri sunt mai importante decât altele, cu alte cuvinte, există o ierarhie a simțurilor, deși ea nu este identică pentru toți.

Cel mai important (dar ultimul descoperit) este simțul proprioceptiv sau kinestetic. El ne permite să ne coordonăm mișcările, furnizând creierului, în orice moment, informații despre poziția relativă a fiecărei părți a corpului. Funcționarea lui se aseamănă foarte mult cu cea a unui radar modern instalat pe un submarin; datorită lui, submarinul se „vede” permanent pe sine, atât în mișcare, cât și momentele de imobilitate. Cu toată importanța lui, simțul proprioceptiv a fost foarte multă vreme ignorat de medici și fiziologi, fiind cumva de la sine înțeles că omul își simte corpul și-și poate coordona mișcările; abia în secolul trecut, când neurologia a ajuns, ca știință, la maturitate, prioceptivitatea a fost recunoscută ca „simțul numărul unu” în funcționarea ființei umane.

Văzul este simțul care furnizează cea mai mare cantitate de informație cortexului (scoarței cervicale, sediul conștiinței). Spre deosebire de propriocepție, văzul este educabil și perfectibil, fiind supus unui proces accelerat de învățare în primii ani ai vieții; din păcate, este și simțul care se degradează cel mai repede (odată cu înaintarea în vârstă) și care este cel mai vulnerabil, datorită atât sensibilității organelor specializate (globii oculari), cât și a zonei din creier care prelucrează informația vizuală (lobii occipitali).

Auzul este al treilea simț, ca importanță, dar cel mai versatil dintre toate. Atunci când un alt simț este afectat, auzul poate prelua o parte (în cazurile fericite, cea mai pare parte) din sarcini și trimite către creier informații care să țină „mecanismul” (ființa umană) în stare de funcționare. Din acest motiv, auzul este considerat de către neurologi un fel de sistem de avarie, care nu se activează cu adevărat decât în cazuri de necesitate, ca orbirea, de pildă. Datorită capacității sale de a putea prelua sarcinile îndeplinite în mod normal de văz, auzul reprezintă o remarcabilă resursă strategică a omului, care, spre deosebire de alte mamifere, trăiește într-un mediu relativ controlat (și deci poate suplini pierderea unui simț sau a unui organ de simț). Din punct de vedere funcțional, există un avantaj straniu al auzului, față de văz: organul de simț (urechea) se află în imediata vecinătate a zonei din creier responsabilă cu decodarea informației (lobul temporal), pe când în cazul văzului, organul de simț (ochiul), se află situat în partea opusă a creierului față de lobul occipital. Ca o consecință, în cazul accidentelor, leziunile craniene afectează mai rar auzul!

Există însă un revers al monedei. Pentru că ne procurăm cea mai mare parte a informației prin văz, la cei mai mulți dintre noi, simțul auzului rămâne needucat, neantrenat... se poate spune „subdezvoltat”. Ca și cum n-ar fi de ajuns, datorită robusteții acestui simț, specia noastră a dus la extrem un mod foarte rafinat de a-l chinui: zgomotele ritmice, foarte puternice, de mare amplitudine dar de joasă frecvență. Consumul acestor sunete este la mare preț pentru oameni (îndeosebi pentru cei tineri), și din păcate sistemul nostru auditiv nu e dotat și cu un mecanism de feed-back, pentru a protesta împotriva chinurilor la care este supus... insistent și periodic.

Reflectați la asta, dacă v-ați propus să mergeți sâmbătă la discotecă! Nu că eu aș fi mai breaz ca voi: vineri de vineri ascult seara muzică la căști. Tare. Știu că fac rău, știu că-mi fac rău, dar nu mă pot abține. Și nici tânăr nu mai sunt, să-ncep să mă autoeduc, din păcate. Și, cum sunt convins că nu v-am convins, vedeți filmul „Acts of Vengeance” al lui Isaac Florentine, când aveți timp. E acolo o replică ce sună cam așa: „When you shut the fuck up, you start to HEAR things”.

Rezidenți în Casa Visurilor

7 iunie 2018: „Mihăiță, fără tine nu se poate!”. Când aud fraza asta – și-o aud des – mă apucă tremuriciul, nădușeala, crampele; întotdeauna, cineva a promis altcuiva c-aduce un bufon ambulant, de care să râdă toată lumea, și mă cheamă pe mine, doar se știe că eu nu-mi pot permite să refuz, dacă-mi iese de-un ciubuc, de-un gheșeft acolo. „Lansare de carte”, zice Marius, cârciumarul, „nu ziceai că ești înnebunit după Radu Aldulescu, că e maestrul tău venerat? Mâine de la șapte, Victoriei 210, o casă antebelică, peste drum de Victoria Center, te descurci tu!”. Nu-mi aminteam să fi zis eu ceva de „maestrul venerat”, habar n-aveam unde-i Victoria Center, dar de dus, m-am dus. Cu Marius mă știu de-un sfert de secol, are și el un băiețel, să-i trăiască, se joacă cu fiică-mea în nisip, își trag lopățele-n cap, nu puteam să nu mă duc. N-am găsit din prima, dar am dibuit pân’ la urmă.

Casă veche, de la 1890, ciudată, fără pivniță, fără demisol, așezată direct pe pământ (NU se clădea așa atunci!), curticică meschină în față, Aldulescu la o măsuță din colț, iau două cărți, cu respect, maestre, câte un autograf pe fiecare, dacă se poate. „Se poate”, zice el, „pentru cine?”, și se uită la mine cu ochii ăia ai lui, albaștri-girofar. Păi pentru soră-mea, că-i aficionada, și pentru aia mică, când o crește, să vadă cum se bătea tac-su pe burtă cu maeștrii. El scrie atent, fără grabă, eu mă gândesc să-i spun ceva de Cafanu (un personaj de-al lui, cu care proștii l-au confundat pe autor – și eu, recunosc, am fost „proștii”), dar în spatele meu se-mbulzeau niște grase, așa c-am renunțat. M-am dus la bar, la povești cu Felix, barmanul (mi-a turnat și-un pint de bere, fără să cer – precizare pentru redacție, să nu se creadă c-am luat șpagă!), am amușinat prinprejur (casa-i invers decât Trabantul: mai mare pe dinafară decât pe dinăuntru, și oricum Absintheria nu ocupă decât parterul), apoi am întins-o.

Deschid cartea („Rezidenți în Casa Visurilor”) pe metrou, că de la Victoriei la Dristor e destul. Am înghețat. Personajul principal, care bea și nu se-mbată, se numește Grig; personajul secundar, care bea și se-mbată ca porcii, se numește Mihăiță; decorul este parcul IOR, unde-mi plimb eu copilul, că stau la juma’ de minut depărtare, iar meseria care asigură ratarea este ziaristica. Am vrut să-l bat pe Aldulescu, ce să-l bați, omul a făcut box.