Doi ani, zeci de nopți de insomnie și trei mii de kilometri. Singurătatea asta de la Bruxelles are și straniul efect de a mă scutura de minciuni și jupui de iluzii: sunt meschin, rachiunos și pizmaș, ăsta este adevărul. Am ocultat Timișoara din rubrică de necazul FILTM-ului! M-am răzbunat infantil pentru că nu m-au invitat oamenii ăia, de parcă altă treabă n-au, decât să-și mai ia un bețiv pe cap, și când? Tocmai în octombrie, când se coc castanele! Păi nu eram la Spirit cu Amar, amicul meu bosniac de limbă franceză, în vara lui 2019 (ce vremuri pașnice! La Belle Époque...)?! Beam bere neagră, grea, densă, la fix de rece, ne simțeam zei (nevestele erau în Piața Unirii, cu fetițele, se fugăreau pe spațiul verde de lângă fântână). Din vorbă-n vorbă ajungem, nu mai știu cum, la castane, iar eu mă screm să-i explic lui Amar adjectivul „porcesc”: „There is chestnut and pig chestnut, man!”. Amar se uită la mine cu gura căscată (îi spusesem c-am fost prof de engleză, nu-i venea să creadă) și-mi explică răbduriu că la castana porcească se zice horse chestnut, nu pig chestnut. Eu, să iau foc (sunt cam isteric la ce-i legat de copaci), și tot el îmi zice mai departe: franceza este încă mai ’oață decât engleza, pentru că are „marron” pentru castana porcească și „châtaigne” pentru castana comestibilă. M-am bosumflat („M-a făcut bosniacu’!”), dar mi-am luat revanșa la Paris, cu alunul turcesc – asta-i pentru altă dată.
***
Îl sun pe Grig: „Man, vezi că ți-am trimis acum doi ani un text pentru „Baruri” și nu mi l-ai publicat nici acum! Nu e frumos, Grigule, nu e frumos! Că e muncușoara mea, până la urmă. „Cafeneaua Verde” se numește textul, te rog io mult să-l cauți și să-l bagi în pagină, bine?”. Și caută bietul Grig, și caută, și caută; ăsta-i om serios, poți să te bazezi pe el, dar în cazul ăsta n-a fost nimic de făcut: în arhiva lui nu era niciun text cu asemenea nume. Mi-a zis la telefon, eu m-am ambiționat, mi-am luat memoria la mână, am deschis pe puțin o sută de foldere – nimic! Zero barat. Textul dispăruse, sprintenul. Prima mea teorie a fost că mi-a fost hăckuit hardul extern, că mi-au cotrobăit securiștii pe-acolo și mi-au șparlit roadele sus-menționatei muncușoare. Am recurs chiar și la ajutorul neveste-mii, care a produs o teorie diametral opusă: „N-ai scris, măi, niciun text. Mi-ai povestit mie că ai de gând să-l scrii, pe urmă te-ai luat cu Amar la băutură și aia a fost. Of, of. Ne-ați lăsat singure să ne luptăm cu patru copii! Că și săraca nevastă-sa...” etc.
De la punctul ăsta n-am mai ascultat, mi-am dat seama că ea avea dreptate, iar despre necazurile „săracei” neveste a lui Amar nu țineam neapărat să aud (nici atunci și nici acum. Ce? Eu am pus-o să se mărite cu bosniacul? Un francez nu găsea?! Francezi pe toate drumurile, vorba ceea, pute lumea de dânșii!). Mi-am amintit cum a fost: vara lui 2019, cald, lumea la terase, centrul Timișoarei era ca o expoziție de gagici, dar din păcate Amar și cu mine nu puteam să mișcăm nimic, că eram cu nevestele și cu fetițele (plus ăla micul, care era sugar pe vremea aia). Ce era să facem? Le-am zis „Hai să mâncăm ceva” – draci, mâncare! Ne ardea nouă de mâncare cum îi arde câinelui a linge sare, dar dacă ne ceream direct la bere nu ne-ar fi lăsat, ar fi tăbărât cu gura pe noi; că „bețivilor”, că „nesimțiților”, că „de ce ne-a bătut Dumnezeu” etc. Așa, însă, am intrat toți șapte la Cafeneaua Verde (opt, dacă-l socotim și pe ăla micul, și de ce să nu-l socotim? Ce, sugarii nu sunt și ei tot oameni? Mici, da’ oameni!), ele două au cerut de papa, cele trei fetițe au cerut înghe, iar Amar și cu mine am luat-o ușor, fin, delicat, cu câte două halbe de căciulă (era cald al dracului!). Iar la o masă de lângă fereastră, ce vedem? O fată învăța la anatomie! Nicio glumă: avea un compendiu de anatomie, citea cu mare concentrare și mai băga în gură câte o furculiță din salata pe care-o comandase. Și ce-i cu asta?, întreba-mă-veți. Păi, e. Că astă fază nu-i din România, nu-nu!
De la punctul ăsta n-am mai ascultat, mi-am dat seama că ea avea dreptate, iar despre necazurile „săracei” neveste a lui Amar nu țineam neapărat să aud (nici atunci și nici acum. Ce? Eu am pus-o să se mărite cu bosniacul? Un francez nu găsea?! Francezi pe toate drumurile, vorba ceea, pute lumea de dânșii!). Mi-am amintit cum a fost: vara lui 2019, cald, lumea la terase, centrul Timișoarei era ca o expoziție de gagici, dar din păcate Amar și cu mine nu puteam să mișcăm nimic, că eram cu nevestele și cu fetițele (plus ăla micul, care era sugar pe vremea aia). Ce era să facem? Le-am zis „Hai să mâncăm ceva” – draci, mâncare! Ne ardea nouă de mâncare cum îi arde câinelui a linge sare, dar dacă ne ceream direct la bere nu ne-ar fi lăsat, ar fi tăbărât cu gura pe noi; că „bețivilor”, că „nesimțiților”, că „de ce ne-a bătut Dumnezeu” etc. Așa, însă, am intrat toți șapte la Cafeneaua Verde (opt, dacă-l socotim și pe ăla micul, și de ce să nu-l socotim? Ce, sugarii nu sunt și ei tot oameni? Mici, da’ oameni!), ele două au cerut de papa, cele trei fetițe au cerut înghe, iar Amar și cu mine am luat-o ușor, fin, delicat, cu câte două halbe de căciulă (era cald al dracului!). Iar la o masă de lângă fereastră, ce vedem? O fată învăța la anatomie! Nicio glumă: avea un compendiu de anatomie, citea cu mare concentrare și mai băga în gură câte o furculiță din salata pe care-o comandase. Și ce-i cu asta?, întreba-mă-veți. Păi, e. Că astă fază nu-i din România, nu-nu!
***
Da-da, la Calul Alb eram, îmi amintesc perfect, parc-a fost ieri: cină semi-festivă cu familia lui Amar, mai spre seară dar nu foarte pe seară, din moment ce copiii trebuiau culcați devreme. Zic că nu era festivă de-a binelea ci doar „semi” din următorul motiv: prima regăsire cu ei la Timișoara – noi veneam de la Bruxelles, ei de la Lyon – a ieșit festivă rău, de-abia ne-au descleștat nevestele de tejgheaua barului (o s-o povestesc și p-asta, dar altă dată). Seara oficial festivă a fost ultima seară, când n-am mai comis-o așa grav, am comis-o doar binișor (nu, nu ne-am caftit. Nici cu alții, nici între noi). Asta de la Calul Alb era festivă așa, că era seară, fără vreun rezon mai elaborat: noi fuseserăm peste zi în vizită la familia lui Gheo (de povestit! Dar tot altădată), Amar cu fetele lui și cu ăla micul fuseseră la un răs-unchi de-al lui (zic „răs-unchi” pentru că biet omul ăla habar n-avea cine-i Amar și de ce i-a venit la poartă: nebunul de Amar îl găsise pe site, pe MyHeritage, și-și trambalase tot familionul în vizită neanunțată, de murise nevastă-sa de rușine tot drumul, dar se pare că răs-unchiulețul s-a bucurat foarte de oaspeții nepoftiți, nu le-ar mai fi dat drumul de la povești, c-așa-i în Balcani). Urma să ne întâlnim la șapte punct. Bunînțeles că eu am tras de fetele mele să ajungem la fără un sfert, să nu fim zoriți, dar la orele 19:35 tribul „Amar” tot nu binevoise să-și facă apariția, așa că n-am băut și a treia bere, ci le-am zis să mănânce liniștite („Lasă, că vin ei!”), și m-am repezit mai încolo, spre piață, la Două Bufnițe, la librărie.
Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! Numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el! Norocul meu din acea Timișoară (magică, magică, magică!) a răsunat din spatele tejghelei unde trona una dintre Bufnițe (nu știu care, că nu le cunosc): „Bună ziua, domnu’ Buzea”. Geaba am căscat gura ca crapii cei de pe uscat, că tot n-am găsit glas, am scos numai niște cârâieli sinistroșele, ca un cocoșel din care obții un viitor clapon: „Ce... ce... de unde...”. Bufnița respectivă a ieșit de după tejghea și mi-a zis că mă recunoscuse după fotografie. Băi, nene! Să îmi fi văzut moaca în clipele alea! Nu m-ai fi uitat în veci: stupoare, incredulitate, bănuială („Mă ia la mișto?”), iar în cele din urmă, triumf. Buzea was basking in glory. Una ca asta se întîmplă doar o dată în viață și – vorba aia – nu oricui.
Toți zeii! Toți au murit! Toți mor! Numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el! Norocul meu din acea Timișoară (magică, magică, magică!) a răsunat din spatele tejghelei unde trona una dintre Bufnițe (nu știu care, că nu le cunosc): „Bună ziua, domnu’ Buzea”. Geaba am căscat gura ca crapii cei de pe uscat, că tot n-am găsit glas, am scos numai niște cârâieli sinistroșele, ca un cocoșel din care obții un viitor clapon: „Ce... ce... de unde...”. Bufnița respectivă a ieșit de după tejghea și mi-a zis că mă recunoscuse după fotografie. Băi, nene! Să îmi fi văzut moaca în clipele alea! Nu m-ai fi uitat în veci: stupoare, incredulitate, bănuială („Mă ia la mișto?”), iar în cele din urmă, triumf. Buzea was basking in glory. Una ca asta se întîmplă doar o dată în viață și – vorba aia – nu oricui.
***
Zice-se că 2-0 e cel mai periculos scor din fotbal. Păi, este! Cum să nu fie? La fel e și la băut: cel mai periculos „scor” este când ai balotat doar două beri. Că dacă duci trei beri pe bereguș, ai senzația c-o să mai intre și perechile lor, așa că nu te-apuci de vitejii, ca omul care se consideră nebăut; dacă duci una singură, poți zice c-a fost de sete și te consideri nebăut, iar uneori chiar ești (sau nu: cunosc câțiva nenorociți care dintr-o bere-s morți, – da, dar ăia-s oameni care trosnesc un kil de horincă fără să clipească! După niște ani de „trosnituri” de-astea, sigur că berea e pentru ficatul respectiv ca o stângă de la Mike Tyson!). Dar, când bei două beri și te duci în librăria „La Două Bufnițe” din Timișoara, ești vulnerabil.
Bine, eu nu mă credeam așa. Îmi zisese una dintre patroane că m-a recunoscut după moacă, că mă știa din poze – eu, înnebunit de fericire, chelălăiam ca un cățel d-ăla obișnuit să-și ia numai picioare: acum, că mă luase și pe mine cineva cu frumosul, eram topit, eram fleașcă! Bufnița ceea m-a plimbat prin toată librăria, mi-a zis povestea lor, cum le-a venit ideea, cum au început, cum au vrut toți să le răzgândească („Sunteți nebune? Cine să cumpere cărți în România?!”), cum nu s-au lăsat, cum au trecut peste dificultățile începutului, enfin. Eu, ochi și urechi. Pe urmă mi-a vorbit de viața culturală din oraș, apoi despre literații timișoreni (mulți, afurisiții!), de câte-n lună și-n stele, iar eu, naiv, am întrebat „Dar prozatori, prozatori? Prozatori aveți p-acilea? Romancieri, adică! Că eu mai mult cu-aceia am ce am, dacă mă-nțelegeți pe undeva... adică bătaie bam-bam!”. Bufnița doar a zâmbit, n-a spus nimicuța, s-a dus la rafturi și mi-a adus un teanc groscior, grosuț, ba gros de-a binelea. N-a comentat splendida mea găselniță orală („bătaie bam-bam”), mi-a bătut bonul, mi-a luat banii și m-a lăsat să mă duc cu Dumnezeu. Ba nu, mint: mi-a dat și o sacoșă. Am ajuns la cârciuma de unde plecasem cu-aproape o oră înainte, la Calul Alb, unde veselia era în toi, dar când m-a văzut nevastă-mea cu opurile după mine, n-a mai râs: „Ce-s astea?”. „Cărți”, zic eu. „Uite, un Vighi, un Gheo, un Marineasa, un Potcoavă”, plus un autor al cărui nume nu-l dau. Ajuns acasă, am citit tot, apoi l-am sunat pe Florin Iaru să-l întreb de cartea acelui autor: „Măi Mihai, să știi că nici eu n-am înțeles ce-a vrut să facă!”, a zis Florin.
***
De la Curtea Berarilor nu mai țin minte aproape nimic, iar la poze mi-e și jenă să mă uit: amicul meu, bosniacul, venea de la Lyon, eu veneam de la Bruxelles, prețurile ni s-au părut mici, ne-am luat repede și nu ne-am oprit când au zis nevestele. Dacă-i bal, bal să fie! Și bal a fost, dar s-a lăsat cu supărare.
Chestia e că ne-am văzut până acum de cinci ori: Lyon (la ei), Dobroiești (la părinții ei), Veneția, Timișoara, Paris. Dar Dobroieștiul, datorită abilității administrative a românilor, nu este ÎN București, ci este LÂNGĂ București (adică la țărănoaia, deci nu se pune). Lyon, Veneția și Paris sunt orașe foarte scumpe (dai pe-o bere cât nu face), așa că măgăreața a căzut pe Timișoara.
Pentru că, vedeți dumneavoastră, este o mică problemă. Din punct de vedere bucureștenesc, timișorenii sunt provinciali. Din punctul lor de vedere, ei nu sunt câtuși de puțin provinciali, pentru că Timișoara este capitala Banatului, care Banat e-o țară în sine, o țară aparte, o țară care stă în România doar de milă, neavând nimic de câștigat din asta; are istorie aparte, cultură aparte, vorbe aparte, climă aparte, raport aparte cu timpul – un timișorean se grăbește altfel decât un bucureștean, dar și altfel decât un clujean – ba chiar sex aparte: „futu-i” reprezintă cu totul altceva decât folcloricul „Băi, Râlă, tu de ce îmi fuți nevasta?” al bucureștenilor. Pe scurt, Timișoara este centrul propriei sale lumi și nicidecum periferia lumii românești. Dar noi am comis-o. Fără să vrem, doar de proști.
Am cerut bere, am băut bere, după care iar am cerut bere și iar am băut bere, și tot așa încă de vreo patru ori. Pe urmă am zis să plătim cât se adunase până atunci, ca să știm o treabă, să nu ne trezim la sfârșit că ne lăsăm pantalonii gaj. Și cerem noi nota, ca două flori (nevestele și copiii plecaseră de mult, ieșise cu supărare mare-mare), și când ne uităm pe notă începem să trăncănim aiurea: „Băăă! Afacere! Ce mici sunt prețurile aici, în provincie!”. E, atât ne-a trebuit; fiindcă localnicii vorbesc engleza (iar eu cum era să mă-nțeleg cu bosniacul?!). Au venit la noi și ne-au atras atenția că mâncăm căcat. Am scăpat doar cu asta.
