Ultimul croșeu la Paris

„Nu e așa, Ilie! Ce-ai văzut tu, nu e aia!” (Marin Preda, „Desfășurarea”). Dacă ar fi să strâng la un loc toate vorbele de seamă ce mi s-au spus de către cei bogați, cu carte multă (adică elite, ce mai încoa și-ncolo), așa ar trebui să sune strângătura. Nu e așa, Mihaie! Ce ai văzut tu, nu e aia! Pe bune. Orice, oriunde, oricum văd eu ceva cu ochii mei, sunt imediat pus la punct: nu e aia! Și pe urmă mi se deslușește, cu infinită condescendență: știu eu, că m-am informat de pe net!

Bine, mă. Așa o fi. Ce văd eu, nu e aia; dac-așa ziceți voi! Că sunteți mulți și deștepți în cap, iar eu sunt unul singur. O fi așa! N-am văzut eu bine! Pe de altă parte, măcar aici în articol să-mi pot duce și eu vorba până la capăt, dacă-n discuțiile cu voi nu am dreptul („Taci că ești prost”), iar vorba mea este după cum urmează: din punct de vedere turistic, marile orașe sunt false. Sunt niște mari fake-uri, făcături, butaforii, decoruri, fum de iarbă. Nu oferă nimic real, numai iluzie. Ceea ce turistul chiar cumpără de la marele oraș este aură; întorcându-se acasă, în satul lui plin de balegi de bivoliță, turistul poate spera la invidia, admirația sau / și atenția consătenilor, dar atât. Banii lui au intrat în circuitul economic al orașului, unde nu contează pentru că-s puțini, dar împreună cu banii puțini ai fiecăruia dintre cei 25 de milioane de turiști care se lasă păcăliți în fiecare an... contează!

Eu cred că Parisul are, în anii normali, peste 25 de milioane de oaspeți, că vin și francezi din toată Franța, nu numai străini; dar hai să rămânem la 25. Asta înseamnă cam 15 miliarde de euro banii jos, bani curați, bani pentru care orașul nu trebuie să facă nimic. Cam câte fabrici ar trebui să producă și să exporte din plin, un an întreg, ca să facă banii ăștia? Aud? De-aia zic. Turismul e ca jocurile de noroc sau ca pariurile sportive: toată lumea bagă bani în bilete, dar numai unul din zece mii ia ceva... dacă ia. Restul intră în tejgheaua organizatorului.

Am fojgăit vara asta prin Paris de mi-am tocit pingelele, și în afară de tras cu urechea pe ici pe colo, cu nimic nu m-am ales. Iar din trasul cu urechea am priceput un singur lucru, dar p-ăla l-am priceput bine (nu că nu-l știam deja): cât de mult îi urăsc parizienii pe „oaspeți”. Nu, nu e vorba de altceva, e vorba de ură. Vin vară de vară, milioane și milioane de papagali, fiecare cu pretenția de a fi servit și distrat la cele mai înalte cote, că dé, e și el la Paris! Dacă ar fi să fac o comparație, nu-mi vine în minte ceva mai isteț decât localnica din Deltă sau din Secuime, care de-abia așteaptă iarna, ca să scape și ea de necaz, să se liniștească și să-și vadă de viața ei proprie și personală, cea de dincolo de înțelegerea turistului.

Nu știam zona canalului Saint Martin, adică știam doar docul, sau bazinul Arsenalului, cum i se mai zice (cel care dă în Sena la Pont Morland); dar de bucata aia dintre La Villette și Bataclan habar n-aveam. M-a dus și pe mine cineva, mi-a povestit, m-a dumerit, m-a așa și pe dincolo, mi-a explicat ideea de bază, punctul lor de vedere în privința turiștilor („Mihăiță, sunteți PREA mulți!”). Eu am întrebat, privind la doi tineri care se antrenau la box, într-un fel de sparring amical: „Dar voi nu sunteți prea mulți?” (ea lucra la un hotel, cameristă, făcea paturile și ce mai pica). „Ba da”, mi-a răspuns, „dar noi muncim. Cu noi n-are nimeni nimic”.

Masivul Păpușa (IV)

A apărut o nouă subcultură. Aiurea! A apărut ea de mult, dar abia acum m-am prins și eu; mai bine mai târziu decât niciodată! S-au tot dat la televizor, vara asta, știri despre inundațiile „catastrofale” din Belgia, cu pierderi de vieți omenești, cu tot ce trebuie. Tare mă miram. Doar am fost în Ardeni, după inundații, și am văzut despre ce fusese vorba: ieșiseră râurile din mătci, pe Valea Meusei (adică Meusa și afluenții), umpluseră de noroi străzile orașelor, intrase apa în beciuri etc. Dar aici casele sunt foarte solid făcute, din cărămidă și piatră, nici vorbă să le poată distruge apele, oricât de mari ar fi (nu se construiește nici din scândurele, ca în New Orleans, nici din chirpici, ca în România); și-atunci? Cum muriseră oamenii aceia, ce se întâmplase cu ei?

Abia pe Valea Târgului mi-am dat seama că fusesem prost ca noaptea. Cei care muriseră era rulotiști. Asta e subcultura despre care vorbeam: rulotiștii. Olandezii sunt vestiți pentru asta, dar și belgienii sunt pe-acolo – zeci de mii de oameni își încuie casele pe la mijlocul lui mai și le mai descuie pe la mijlocul lui octombrie, iar în timpul ăsta se mută cu totul în rulotă. De fapt, nu: se mută într-o gospodărie temporară centrată pe rulotă, dar care include multe angarale: cort, WC ecologic, mașină pentru mers la cumpărături, ATV de plimbare etc. Rulotiștii au locurile lor de adunare, mari campinguri cu dotări foarte bune (apă curentă, prize, servicii de salubritate), unde își petrec cele 5-6 luni de vreme bună într-un fel de viață comunitară; se regăsesc an de ani în aproximativ aceeași componență.

Dar dacă ești rulotist fără bani? Că aceste campinguri costă! Păi atunci faci fix același lucru, dar într-un loc neautorizat, adică într-o luncă. Am tot văzut prin Ardeni comunități de-astea pe malul apelor, iar astă-vară, când râurile s-au umflat noaptea, pe mulți i-au prins beți, pe alții i-au prins nu în rulote, ci în corturi.

Mergând eu așa pe Valea Târgului, acum vreo lună, dau peste exact același tip de comunitate, undeva mai sus de Cabana Voina. Camping organizat, nu ilegal, dar fără facilitățile celor belgiene. Am intrat în vorbă cu doamna de la Vila cu Flori.

***

Doamna de la Vila cu Flori nu s-a prezentat, ne-a spus doar că e din județul Olt. Eu cu eram cu Rele, amicul, și ne plictiseam deosebit, că vremea era ploioasă, nu se punea problema să urcăm pe traseu, așa că frecam menta pe Valea Târgului, între cabana Voina și pensiunea Ursulețul. Ne minunam de mărimea campingului de rulote, dar mai ales de stilul extrem de hotărât în care rulotiștii se instalaseră. Cei mai mulți își demarcaseră un spațiu în care cultivau flori; altul își montase în fața „gospodăriei” macheta unei fântâni cu cumpănă, ca în plin Bărăgan. Atât de realist era macheta făcută, încât am stat secunde bune ca să ne prindem că nu-i o fântână adevărată! Bine, eram și oleacă mahmuri, dar zic. După ce-am liniștit câinii, am intrat în camping. Ploua mărunt, pe afară nu era țipenie de om, toată lumea era înăuntru, la televizor (rulotele moderne sunt dichisite, nici vorbă de simplitate!). Câinii era comunitari, adică depindeau de hrana rulotiștilor, iar în schimb păzeau campingul de urșii ce coborau noaptea. Și de noi. Auzindu-i încă mârâind, doamna a ieșit. Era bătrână, bătrână. Nu știu cât să fi avut: 70 de ani? 75? Mintea îi era ageră, aș zice chiar sprințară, dar corpul n-o prea ajuta, iar dinții n-o mai ajutau deloc. Bucuroasă de conversație, ne-a spus următoarele: de ani și ani pleacă primăvara de jos, de la câmpie, să scape de căldurile din Olt. Vine la munte, se instalează, stă la aer curat, îi place. Când era mai tânără, făcea și plimbări, dar acum nu mai face. Merge cu mașina ei la Câmpulung, o dată la două săptămâni, face provizii de mâncare, schimbă butelia și se-ntoarce aici, că-i place. Ani de zile a mers pe Valea Cerbului, în Bucegi, dar de când a „năpădit” guvernul peste rulotiștii de acolo, s-a mutat aici, „cum au făcut toți”. Nu e ușor, că noaptea-i frig și vine ursul, dar ea s-a obișnuit așa. Nu vrea să fie ca oamenii din blocul ei, care stau acolo peste vară și „se înnădușă” de cald. Că n-are lumea bani de aer condiționat, e lume săracă, vai de mama ei. Nu, doamna nu fusese intelectuală, cum crezuserăm noi (am întrebat-o); fusese muncitoare, șefă de secție, îi plăcuse mereu „să se descurce”, a ieșit repede la pensie, cu pensie bună, și-a primit și salarii compensate. Nu și-a bătut joc de bani: atunci a cumpărat rulota și și-a început noua viață.