Több is veszett Mohácsnál

La anul, pe 26 iunie o să celebrăm 77 de ani de la Ultimatumul sovietic din 1940, ăla care ne-a lăsat fără Basarabia (pe loc) şi, prin efect de domino, şi fără Transilvania de Nord şi Cadrilater, câteva luni mai târziu. Şi de ce să-l sărbătorim, mă-ntrebaţi? Păi, ce, ungurii nu sărbătoresc Mohács-ul (care, orişicât, a fost mult mai nasol pentru ei decât Ultimatumul pentru noi)?! Ia să învăţăm de la vecini cum se păstrează vie memoria istorică! Înveţi de unde poţi, să înveţi nu-i ruşine, să fii tâmpit e ruşine! Deci, la anul sărbătorim Ultimatumul pe model unguresc; am zis!

În ultima vreme (adică de vreo zece ani încoace) s-a încetăţenit părerea că decizia pe care au luat-o românii în 1940, abandonarea Basarabiei fără luptă, a fost cea mai proastă decizie posibil. În special lucrările profesorilor Neagu Djuvara şi Lucian Boia susţin acest punct de vedere: dacă am fi rezistat cu armele (cum au făcut ungurii în 1919, de exemplu), am fi fost bătuţi şi obligaţi să cedăm provincia, dar am fi putut emite pretenţii ulterioare; aşa, ce să mai pretinzi? Dacă plângi ca o femeie după un lucru pe care nu eşti în stare să-l aperi ca un bărbat, cum să mai zici pe urmă că lucrul ăla este lucrul tău?!

Am fost şi eu convins de justeţea acestui punct de vedere. Până ieri. Când mi-a picat în mână ultimul număr al revistei Historia (numărul 137 din anul XIII, cum scrie pe copertă). În articolul domnului Manuel Stănescu („Retragerea armatei române din Basarabia”) am găsit, la pagina 34, în subcapitolul „Cauzele dezastrului”, câteva citate din documentul militar elaborat de locotenent-colonelul Titus Şerb, datat 7 iulie 1940. Redau ce mi se pare semnificativ: „… am remarcat o stare de demoralizare, de oboseală şi nepăsare în rândul ofiţerilor. Ţinuta ofiţerilor, cât şi a trupei (rupţi, desculţi, murdari) dădea impresia unei armate înfrânte şi în curs de retragere, urmărită de inamic. Ofiţerii erau mai preocupaţi de siguranţa bagajelor personale… pretutindeni vedeai căruţe cu bagajele ofiţerilor, care devansau coloanele şi încurcau astfel circulaţia”. „…corpul ofiţeresc nu a fost la înălţime nici din punct de vedere moral, nici din acela al pregătirilor de război”.

Şi trupa? Dacă ofiţerii s-au făcut de baftă, cum s-au purtat eroicii soldaţi români? Citez: „… la prima somaţie sovietică… au părăsit rândurile unităţilor, plecând adeseori cu materialul din dotare”. Adică au dezertat cu armament şi muniţie, nenorociţii!

Credeţi că au fost unul-doi derbedei care au făcut aşa ceva? Iată cifrele: în cursul evacuării (nefiind stare de război, nu pot s-o numesc „retragere”), cele două armate române care apărau Basarabia au pierdut 233 de ofiţeri, 226 de cadre (subofiţeri) şi 48.629 de soldaţi. Din care au fost 11 morţi. Restul? Dezertori! Adică jumătate din trupele de la est de Prut au dezertat în cele trei zile ale evacuării! Nu, serios, domnilor profesori, domnu’ Djuvara, domnu’ Boia, asta e armata care ar fi trebuit să „opună o rezistenţă, măcar simbolică”? Ce rezistenţă să opună ăştia, domnilor?!

Şi civilii? Ce făcea populaţia civilă de prin sate, când coloanele armatei treceau pe-acolo? Le prăduia ca-n codru, asta făcea: „Uneori grupe de localnici, sub protecţia trupelor sovietice, jefuiau bunurile unităţii. Apoi marşul se relua. Nu de puţine ori întâlneau alt „punct de control” şi procedura se relua. Ofiţerii îndeosebi au fost insultaţi, epoleţii rupţi, bunurile personale confiscate, inclusive piese din uniformă”. I-au lasat în curul gol pe ostaşii ţării!

Concluzia mea, în urma lecturii acestui articol: băieţi, pare rău, dar românii nu au meritat România Mare. Nici cei din România, nici cei din Basarabia; nici conducătorii militari, nici cei civili (guvernanţii), nici populaţia (plătitorii de impozite). E adevărat că România Mare era o construcţie fragilă şi ameninţată din toate părţile (inclusiv din Yugoslavia, acum am aflat şi eu, din articol), dar când locuieşti într-o casă şubredă, pui mâna şi-o consolidezi, nu furi chiar tu cărămizi din temelia ei ca să le vinzi pe băutură. Iar întreg neamul românesc, după Trianon şi înainte de Ultimatum, nu s-a ţinut decât de furat şi de ciubucăreală; toţi, de la vlădică la opincă, furau absolut orice le cădea în mână (ca şi-acum), cu singura condiţie să fure de la stat, ca să nu fie prinşi. Comenzile militare, de exemplu, au creat „căpitani de industrie” ca Malaxa, care îşi vindea producţia uzinelor cu 220% mai scump decât ar fi plătit armata pentru aceleaşi produse (probabil, chiar mai bune), dacă le cumpăra de pe piaţa europeană. E doar un exemplu.

Ergo, eu unul o să chefuiesc în cinstea Ultimatumului şi a poporului meu cel brav şi cinstit. De unde-o să fac rost de bani pentru băutură, mă-ntrebaţi? Păi, vând bicicleta. Şi-aşa nu-i a mea, mi-a lăsat-o un amic, s-o ţin pe balcon, că la el n-are loc. 

p.s. pentru cei curioși, iată și textul Ultimatului, în traducere: 

„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană. Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:

1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia

2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România. Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”

credentials foto: United States Holocaust Memorial Museum

Tear down this wall

În pofida imaginii și a titlului, acest post nu este despre căderea Zidului Berlinului, ci despre un alt zid, care-i încă în picioare: cel al ignoranței nostre reciproce. Prin ”noi” înțeleg, desigur, ”noi, est-europenii” (cine m-a mai citit știe deja chestia asta, dar explic pentru neinițiați).

Ideea: ca să citesc un autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură. Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.

Cum mi-a venit gândul ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 – ”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:

Cu excepția Republicii Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul personal. Iată-l:

n-am fost niciodată în stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.

Să ne amintim: după primul Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc, terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?

Mda... bănuiam. Pe scurt: după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp). Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap, în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate... pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a spus vreodată?!

Ei bine, cartea lui Babel este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa). Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și ”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului” (poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.

Uitam: și cruzimea. Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”, niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar ”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).

Și un ultim punct despre carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt), oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din fuga condeiului.

Revenind la zidul ignoranței noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că trei lucruri:

-         traduceri directe, adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă, din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului. Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de nimic.

-         Neagu Djuvara propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat, ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali. Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare cu a noastră decât istoria Angliei?!

-         vizite directe, turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu (român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.

Ca mine, dacă nu-mi cădea în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.  

Azi e ziua de nastere a profesorului Neagu Djuvara. Implineste 95 de ani. La Multi Ani, Maestre!

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

Dragi prieteni, încep de azi să urc pe net (prin intermediul acestui prea-îndelung neglijat blog) extrase din volumul memorialistic „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” al regretatului Ioan Dezideriu Sârbu (IDS, cum îl voi numi în continuare). Câteva cuvinte introductive, ca să înţelegeţi de ce vă bat la cap cu el şi cu opera lui.

Unu. Pentru că IDS aproape că n-are operă. Toată viaţa s-a pregătit pentru a fi profesor de filozofie, dar tot ce-a rămas în urma lui sunt câteva piese de teatru (bune, dar puţin cunoscute) şi acest volum de memorii, care a fost publicat după moartea lui. Nu înainte, cum e moda acum, să mai câştige autorul nişte bani.

Doi. Pentru că aceste memorii au fost practic singurul exemplu de veritabilă „literatură de sertar” apărută după Revoluţie. Mai precis: lumea culturală din România era convinsă că, deşi toţi intelectualii de renume se buluceau să-l pupe în cur pe Ceauşescu, după căderea comunismului va apărea o adevărată inundaţie de jurnale personale, în care autorii îşi vor fi notat ideile proprii, ascunse, care să-i arate ca veritabili gânditori liberi, necastraţi, ca personalităţi culturale de mare caracter. N-a apărut nimic. Concluzia: intelectualii români n-au îndrăznit să protesteze nici măcar în gând. Au fost nişte nimeni, nu doar în public, ci şi în propriul lor spaţiu privat.

Trei. În golul de după Revoluţie, când numele de prim-plan ale culturii române (Adrian Păunescu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) au fost trimise înapoi în cocinele din care ieşiseră ca să lingă scorniceşteanul cur, au apărut alte vedete culturale. Ei făceau parte din „lumi” foarte diferite, şi timpul i-a cernut treptat. Mai întâi, securiştii patrioţi, dintre care cei mai cunoscuţi au fost Pavel Coruţ şi Vadim Tudor; s-au dus şi ăştia. Apoi au căpătat credit neo-moraliştii, de mentalitate interbelică, dar crescuţi în comunism: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Mircea Mihăieş, Horia Roman Patapievici, Alina Mungiu Pippidi şi mulţi alţii, care au rămas şi până acum coloana vertebrală a culturii române. Dar cei mai interesanţi erau supravieţuitorii interbelicului: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Gellu Naum, Gheorghe Bulgăr, Arşavir Acterian, Alexandru Rosetti, Adrian Marino şi încă alţi câţiva, nu mulţi (fuseseră foarte mulţi, dar prea puţini au apucat Revoluţia!). De la ei se aşteptau lucruri mari în memorialistică, dar singurul care a confirmat a fost Neagu Djuvara – care, din păcate, n-a trăit comunismul pe propria lui piele.

Patru. În aceste condiţii, cvasi-necunoscutul craiovean I.D. Sârbu produce cele mai interesante memorii ale unui interbelic strivit de comunism, şi ele poartă numele acesta, „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Poanta din titlu e că autorul ar fi vrut să lucreze măcar ca ziarist („jurnalist”) la un ziar oarecare din provincie („jurnal”), dar şi asta i s-a refuzat. Ei bine, unul din profesorii mei din facultate, Ioan Oană, fost coleg cu I.D. Sârbu, ne-a recomandat această carte, spunând că avem ce învăţa din ea. Noi am râs. Era anul 1993, iar noi, studenţii domnului profesor Oană, eram o turmă de animale tinere, care ne gândeam doar la sex. Acum, după aproape 20 de ani, încerc astfel să repar nedreptatea pe care i-am făcut-o profesorului, şi să confirm vorba biblică: nu se ştie când rodeşte învăţătura maestrului în capul sec al ucenicului!

Citat: „Şi popoarele, ca şi oamenii, se schimbă în timp. Cine ar fi crezut că ruşii pravoslavnici vor deveni atei, că nemţii vor ajunge afacerişti speriaţi şi prudenţi, că evreii vor face Blitzkrieg-uri, că englezii întreprinzători vor deveni visători pasivi, iar americanii se vor idiotiza pacifist... cine ar fi crezut că noi, românii, suntem un popor bătrân, pervers, laş, dar foarte şiret şi rezistent la rele?!”.

Escadrila Albă

Am citit o carte scoasă la Editura Vremea („Escadrila Albă”, de Daniel Focşa, ISBN 978-973-645-303-8), care mi-a plăcut foarte mult, în special pentru informaţia istorică absolut inedită, cel puţin pentru mine: peripeţiile câtorva tinere aviatoare din România, în al doilea război mondial. Fetele aveau pe mână cateva mici avioane de fabricaţie poloneză (!), vopsite iniţial în alb, cu semnul Crucii Roşii (pe urmă le-au re-vopsit în kaki, că ruşii nu respectau convenţiile de la Geneva – ca şi nemţii dealtfel, între noi fie vorba); cu răgăoacele astea zburătoare, fetele au executat sute de misiuni de transport al răniţilor din prima linie. Relatările lor sunt fascinante (aterizări forţate în stepa calmâcă, necazuri cu aviaţia sovietică de vânătoare, poveşti de dragoste cu ofiţerii germani şi români, tragedia „alianţei” finale cu ruşii, ş.a.m.d.), iar ritmul cărţii este foarte alert, dintr-un motiv simplu: autorul se abţine să se bage în seamă. Le lasă pe eroine (aflate acum la vârste de peste 90 de ani: Mariana Drăgescu, Stela Huţan-Palade; sau trecute în nefiinţă: Nadia Russo-Bossie, aka „Rusoaica Albă”...) să povestească, el doar aşează lucrurile cap la cap, şi mai dă ici-colo câte o lămurire, pentru cititorii care nu le prea au cu subiectul (amănunt amuzant: cartea este subintitulată „O istorie subiectivă”! Corect! Că de d-alea „obiective”, sovietice sau americane, sunt sătul până-n gât!). Iar pozele alb-negru, recuperate de prin arhive personale, scăpate cine ştie cum din „iepurările” comuniste, sunt sarea şi piperul cărţii: vă zic sincer că mie mi-au dat lacrimile când le-am văzut!

Lacrimi patriotice, bunînţeles...

Dacă tot nu v-am convins, vin acum cu asul din mânecă: prefaţa e scrisă de Neagu Djuvara, participant el însuşi la respectivul război (campania Odessei). Ei... ?

Amintiri şi poveşti mai deocheate

Vă semnalez o nouă apariţie Neagu Djuvara, la editura Humanitas ca de obicei: ”Amintiri şi poveşti mai deocheate”. Nici o surpriză pentru cei care cunosc marele talent literar al maestrului (93 de ani! Bravo lui! Să vă văd pe voi cum vă ţineţi, şmecherilor, la jumătate din anii lui…), poate doar subiectul buruenos (cum zicea Ion Creangă în Povestea Pulei) e uşor neaşteptat. Iar pentru cei care n-au citit nici o carte de-a lui până acum, asta ar fi foarte bună pentru a începe un ”excurs Djuvara”, care, după modesta mea parere, se cam impune: câţi ca el mai are România?!

Ca să vă stimulez, iată un mic teaser: în îndepărtata lor adolescenţă, Răzvan (fratele autorului) şi prietenii lui făceau concursuri falice. De aici încolo il las pe Neagu Djuvara să povestească:

„Între altele, îşi măsurau „chestia” cu un centimetru fin de croitoreasă, în cele două ipostaze: pleoştită şi semeaţă (lungimea, circumferinţa). Aşa am aflat că Radu Pleşia o avea pe cea mai lungă (cică, cu mult), Răzvan, pe cea mai barosană (model măciucă) şi Gheorghe Ghika, pe cea mai pirpirie, de-l şi botezaseră Puţă, pe când Radu era Gogu şi Răzvan, Ştoi”.

Lectură plăcută!

Atelier Neagu Djuvara (3)

Gata, m-ati obosit destul cu carcotelile voastre, reluam barfa ca nu degeaba-i sport national. Nu va bag direct in barfele de la bal, mi-e ca fara incalzire va prindeti urechile, asa ca facem un mic warm-up cu barfe de la atelier.

Intai de toate, eu unul am ajuns acolo din intamplare, ca mi-a forwardat o colega mai tanara (multumesc, Cristina!) un link; de Fundatia Calea Victoriei m-am interesat doar de pe net, nimic mai mult; iar lui Neagu Djuvara i-am citit toata opera (cat s-a tradus in romana), asa ca n-aveam cum sa nu ma duc.

Locul nu-i usor de gasit, daca nu te duce cineva – dar asta e dintotdeauna orasul meu (vezi foto), asa ca nu m-a dus nimeni, am dibacit singur: undeva pe la Piata Dabija, intr-un veche zona negustoreasca care-a scapat de Ceausima. O intrare, un bloculet vechi, interbelic, un apartament spatios la etajul 1, o amfitrioana frumoasa foc care m-a gasit pe-o lista, mi-a luat haina s-o aseze in debara (“Aoleo ce grea e!”, “Pai, domnisoara, e sus-tinuta de-o personalitate!”, hlizeala, mici galanterii), iar eu m-am inghesuit sa ocup un scaun istet. La drept vorbind nu m-am inghesuit deloc, ca mai mult de 30 de oameni n-au fost cu totul, iar majoritatea au venit dupa mine si s-au asezat in spate. Ai putea crede ca la prelegerea unui profesor de 92 de ani e sala plina de profesori de liceu cam de varsta mea; as! Tineret intre 20 si 30 de ani, mai mult baieti (asta m-a mirat), dar desi minoritare, fetele erau foarte frumoase, cum sunt uneori intelectualele (rar!).

Apare Djuvara, incredibil de in forma pentru anii lui si viata pe care-a dus-o (refugiu dupa primul razboi, internat, front in cel de-al doilea, refugiu dupa, foame la Paris, apoi un sfert de secol in Sahara – Niamey! – pe urma iar foame la Paris, din 1990 incoace foame la Bucuresti, ca profesor universitar – si mai intrebati de ce-am demisionat io din profesorat! Bine ca sunteti voi destepti…), se asaza pe scaun si-ncepe sa vorbeasca. Dupa cinci minute se ridica si vorbeste, in picioare, timp de doua ore si ceva. Fara note, a vorbit liber. Cu o voce perfect controlata, care se auzea fara nici o problema in toata incaperea. Citand toate datele din memorie, la fel si numele proprii. La 92 de ani.

Chiar ca noi suntem o generatie de putze.

A raspuns la intrebari dupa ce-a terminat de vorbit, apoi a dat autografe pe cartea lui, traducerea in romana a lucrarii de doctorat cu care a luat premiul Academiei Franceze (“Civilizatii si tipare istorice”) – a zis ca-i pare foarte rau ca n-a fost tradusa inca in engleza. M-am bulucit si eu la autograf, ce! Din intrebari m-am prins ca auditoriul a inteles in mare teoria expusa de el, dar nu foarte exact.

Si atunci mi-am dat seama de un alt adevar: chiar daca n-ar fi spus nimic, daca ar fi tacut doua ore si s-ar fi scobit in nas, oamenii tot ar fi venit sa-l vada si tot l-ar fi aplaudat la sfarsit. Pentru ca e cea mai mare personalitate culturala romana din zilele noastre, un “monstru sacru” pe care toti se inghesuie sa-l vada de aproape, de parca s-ar putea molipsi de geniu prin atingere. Si se mai inghesuie si ca sa se poata lauda la carciuma “Ba, io l-am auzit vorbind pe Neagu Djuvara, uite-asa la doi metri de mine, cam unde stai tu, sa moara ce-am pe casa!”.

Cum fac eu acum.

Atelier Neagu Djuvara

Mai amanam putin barfele de la Balul Catavencu (“Poate ultimul cu mancare”) si facem un pic de cultura, ca am fost ieri la un atelier Neagu Djuvara. Nu stiu ce vrea sa fie “atelier”, c-a fost o conferinta in toata regula, in care profesorul Djuvara si-a expus propria teorie, de fapt opera stiintifica la care a lucrat toata viata.

Bref: progresul omenirii se face in cadrul unor “civilizatii”. Tot ceea ce se face in afara acestor civilizatii sunt fapte de cultura, care pot fi extraordinare, dar nu contribuie la progres (adica la descoperiri si inventii artistice, militare si stiintifice). El a gasit 11 civilizatii in decursul istoriei, dintre care patru mai exista inca si acum: chineza, indiana, islamica si occidentala. Civilizatia occidentala e pe cale sa le “inghita” (acultureze, cum zice el) pe cea indiana si cea chineza. Civilizatia islamica nu e inca in proces de aculturare, zice Djuvara, pentru ca e in alt stadiu (etapa) de evolutie. Exista patru stadii ale unei civilizatii: epoca eroica (“evul mediu”), perioada de inflorire, lupta pentru suprematie (“regatele combatante”, contending states) si epoca imperiala. Dupa ce parcurge etapele astea, o civilizatie e sau inghitita de alta (aculturata), fie intra intr-un nou “ev mediu” prelungit.

Sprijinindu-se pe argumente foarte complexe (din care unul e propria lui descoperire), profesorul Djuvara spune ca acum, azi, situatia e urmatoarea: civilizatia chineza a parcurs intregul ciclu de evolutie si e pe cale de aculturare de catre civilizatia occidentala; cea indiana, la fel; cea islamica e abia in faza “regatelor combatante” si nu e inca pregatita sa fie aculturata de catre Occident; civilizatia occidentala a incheiat faza “regatelor combatante” care a durat circa 500 de ani si a luat sfarsit odata cu duelul ultimilor doi combatanti, Statele Unite si Uniunea Sovietica, adica in 1991. Razboiul rece (1945 – 1991) a fost ultimul din cadrul civilizatiei occidentale, iar de atunci aceasta civilizatie se afla in stadiul imperial.

Pe Djuvara nu-l intereseaza chestiunea “noi, romanii”, dar pe mine ma intereseaza, asa ca incerc sa tratez problema din perspectiva teoriei lui.

Locuitorii acestor pamanturi (numite acum Romania) au facut parte din patru civilizatii: intre 4000 si 1500 i.e.n, din civilizatia minoica; intre 1500 i.e.n si 400 e.n, din civilizatia greco-romana; intre 400 e.n. si 1800 e.n., din civilizatia bizantina; intre 1800 si prezent, din civilizatia occidentala. “Noi, romanii” n-am fost o civilizatie proprie, ci o cultura distincta din cadrul ultimelor doua civilizatii (in timpul primelor doua nu existau nici un fel de “noi, romanii”).

Va multumesc pentru atentie si va provoc la urmatoarea tema pentru acasa: din perspectiva lui Djuvara, care a fost parcursul ungurilor? Dar al tiganilor?