Pentru că, de ce? Pentru că Nea Cătă era microbist, de aia. Dar nu microbist d-ăsta pârât, ca tinerii de acuma (alte timpuri!), ci microbist d-ăla fioros, care te și caftea la o adică: echipa lui nu lua bătaie, nu, domnule, nu, păpușa, nu, tăticu’! Echipa lui era furată de arbitri, care, în totalitate, erau niște oameni foarte mici (iată un punct la care subscriu, poate unicul).
Ei bine, unde intervine originaliatea lui Nea Cătă, ne întrebăm? Tehnic vorbind, doar în foarte strania personalitate a iubirii lui fotbalistice: nu Steaua, nu Dinamo, nu Rapid, nu Ciorogârla (nu știu, există echipa asta?!), ci, ei bine, Universitatea Craiova! Care, evident, nu avea nici în clin și nici în mânecă cu Nea Cătă în special și nici cu Bucureștiul în general, ci era doar o echipă de provincie (e drept, foarte adorată de localnici, printre care nu se număra Nea Cătă), cu rezultate splendide, pentru vremea aia, pe plan european.
Frumos, dar cam puțin pentru aceasta: furios, Nea Cătă i-a oferit o teribilă corecție fizică bietului Cristache, care nu făcuse altceva decât se se-ndoiască de ”rejucarea” unui meci între Craiova și nu știu ce echipă suedeză (Nea Cătă? Precizări?).
Ani în șir m-am întrebat: ce dracul de iubire poate să fie Universitatea Craiova, domnule?! Că n-om fi nebuni cu toții! Dar, după ce s-a inventat internetul, m-am prins că sunt prost ca noaptea: Nea Cătă era conectat la realiatate, iar eu nu. Je-nant!
Bref: în acei ani de jalnică amintire (dar care sunt anii noștri ”cărtărescieni”, ca să zic așa), fotbalul era și el una dintre oficinele comunismului. Adică, sau ”făceai fotbal” cu regimul, sau făceai împotriva lui, altfel nu prea era. Iar cei de la Craiova făceau fotbal ”împotrivă”, și destul de deschis, iar asta a dus la distrugerea clubului: rând pe rând, jucătorii au fost furați de echipele bucureștene sau determinați să se lase la vatră. Craiova Maxima a fost sugrumată, lent și calculat, de bucureșteni. O spun acum, au spus-o și alții, n-o vom spune niciodată destul: așa, ca să se știe!
Ce treabă are Nea Cătă? Păi, are, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Nea Cătă era, fără să știe și fără să o spună (asta mai lipsea, că-l caftea tac-su grupa mare!), dizidentul nostru fotbalistic. Vi se pare puțin, gagicilor? Normal. Ce știți voi?! Sunteți plecate care-ncotro, prin cele mai ciudate colțuri de lume (vorba Andreei, ”aici, de unde a-nceput TOTUL!”) și țineți minte din D 23 doar ce vă convine. Nu că asta e ceva rău, en passent fie spus.
Dar lumea din D 23, așa cum a fost ea și așa cum încercăm s-o prindem în câteva cadre, a avut multe poante care vor fi uitate, dacă nu le scriem (nu că nu vor uitate și-așa!). Sunt sigur că voi ați savura mai degrabă poante cu Floriana sau cu alte drăcii, dar de ce să ne grăbim? Ajungem și-acolo!
