Nea Cătă și fotbalul

Poate că voi, frunzoaicele cele mai frăgeduțe și încă proaspete (adică n-ați trecut de 35 ani!), aveți impresia că Nea Cătă era un băiat bun. Gre-șit! Nea Cătă putea, eventual, să fie vreun băiat bun, cine știe cum, dacă nu-l stârneai cu fotbalul. Din momentul ăla, se termina șmecheria!

Pentru că, de ce? Pentru că Nea Cătă era microbist, de aia. Dar nu microbist d-ăsta pârât, ca tinerii de acuma (alte timpuri!), ci microbist d-ăla fioros, care te și caftea la o adică: echipa lui nu lua bătaie, nu, domnule, nu, păpușa, nu, tăticu’! Echipa lui era furată de arbitri, care, în totalitate, erau niște oameni foarte mici (iată un punct la care subscriu, poate unicul).

Ei bine, unde intervine originaliatea lui Nea Cătă, ne întrebăm? Tehnic vorbind, doar în foarte strania personalitate a iubirii lui fotbalistice: nu Steaua, nu Dinamo, nu Rapid, nu Ciorogârla (nu știu, există echipa asta?!), ci, ei bine, Universitatea Craiova! Care, evident, nu avea nici în clin și nici în mânecă cu Nea Cătă în special și nici cu Bucureștiul în general, ci era doar o echipă de provincie (e drept, foarte adorată de localnici, printre care nu se număra Nea Cătă), cu rezultate splendide, pentru vremea aia, pe plan european.

Frumos, dar cam puțin pentru aceasta: furios, Nea Cătă i-a oferit o teribilă corecție fizică bietului Cristache, care nu făcuse altceva decât se se-ndoiască de ”rejucarea” unui meci între Craiova și nu știu ce echipă suedeză (Nea Cătă? Precizări?).

Ani în șir m-am întrebat: ce dracul de iubire poate să fie Universitatea Craiova, domnule?! Că n-om fi nebuni cu toții! Dar, după ce s-a inventat internetul, m-am prins că sunt prost ca noaptea: Nea Cătă era conectat la realiatate, iar eu nu. Je-nant!

Bref: în acei ani de jalnică amintire (dar care sunt anii noștri ”cărtărescieni”, ca să zic așa), fotbalul era și el una dintre oficinele comunismului. Adică, sau ”făceai fotbal” cu regimul, sau făceai împotriva lui, altfel nu prea era. Iar cei de la Craiova făceau fotbal ”împotrivă”, și destul de deschis, iar asta a dus la distrugerea clubului: rând pe rând, jucătorii au fost furați de echipele bucureștene sau determinați să se lase la vatră. Craiova Maxima a fost sugrumată, lent și calculat, de bucureșteni. O spun acum, au spus-o și alții, n-o vom spune niciodată destul: așa, ca să se știe!

Ce treabă are Nea Cătă? Păi, are, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Nea Cătă era, fără să știe și fără să o spună (asta mai lipsea, că-l caftea tac-su grupa mare!), dizidentul nostru fotbalistic. Vi se pare puțin, gagicilor? Normal. Ce știți voi?! Sunteți plecate care-ncotro, prin cele mai ciudate colțuri de lume (vorba Andreei, ”aici, de unde a-nceput TOTUL!”) și țineți minte din D 23 doar ce vă convine. Nu că asta e ceva rău, en passent fie spus.

Dar lumea din D 23, așa cum a fost ea și așa cum încercăm s-o prindem în câteva cadre, a avut multe poante care vor fi uitate, dacă nu le scriem (nu că nu vor uitate și-așa!). Sunt sigur că voi ați savura mai degrabă poante cu Floriana sau cu alte drăcii, dar de ce să ne grăbim? Ajungem și-acolo!

Zenit Sankt-Petersburg

La pagina 97 din cartea lui Victor Suvorov (”Spețnaz. Istoria secretă a Forțelor Speciale Sovietice, editora Polirom, 2011, ISBN 978-973-46-2142-2) se găsește următorul pasaj: ”Totuși, trebuie să mai menționez extrem de misterioasa asociație sportivă sovietică Zenit. Oficial aparținea de Ministerul Industriei Aeronautice. Însă există anumite motive destul de întemeiate să cred că în spatele acestui club se ascundea altceva. Zenit nu poate fi comparat cu ȚSKA sau Dinamo în ceea ce privește rezultatele sportive sau popularitatea. Însă uneori manifestă o agresivitate ieșită din comun în eforturile sale de a atrage cei mai buni sportivi. Stilul și direcția generală a antrenamentelor în cadrul clubului Zenit sunt foarte militarizate și foarte similare cu ce se întâmplă la ȚSKA și Dinamo. Zenit merită mai multă atenție decât i s-a acordat până acum. Este posibil ca acel cercetător care va studia clubul Zenit și legăturile sale în mod serios să facă niște descoperiri surprinzătoare”.

Cred că sunt două lucruri care mă fac să mă bag în seamă. Unu: după părerea mea, Suvorov se înșală parțial, în sensul că Zenit, deși o asociație sportivă ”misterioasă”, aparținea într-adevăr misterioșilor ștabi din industria sovietică de armament. Iată argumentele: deși acum s-a uitat, industria de armament era, în timpul Uniunii Sovietice, cel mai performant segment al industriei și cercetării din toată Uniunea, legată prin mii de fire atât de Ministerul Apărării (adică de armată), cât și de Ministerul de Interne (adică de securitate și miliție). Asta le conferea celor de la Zenit o libertate extraordinară de a naviga printre cele două instituții care se detestau reciproc, le mai conferea accesul nelimitat la finanțare, dar le mai conferea și dreptul de a avea propriile echipe de spioni: spionii industriali, cei antrenați să fure cele mai noi invenții produse în Europa de Vest, în Japonia și Australia, în Statele Unite și Canada... de fapt, oriunde. Cine nu mă crede că se uite la avionul franco-britanic Concorde (primul supersonic comercial) și la replica lui sovietică Tu-144. Ei bine, supersonicul sovietic a fost gata cu două luni înaintea celui franco-britanic! Asta în condițiile în care avioanele comerciale nu erau prioritare pentru Ministerul Industriei Aeronautice, ci cele militare, evident. Totuși, rețeaua de spionaj industrial era atât de bine pusă la punct, încât cei de la biroul Tupolev n-au avut nicio problemă în a avea acces la toată munca de cercetare și proiectare a echipei franco-britanice.

Al doilea lucru care m-a impresionat în afacerea Zenit este caracterul ei exclusiv sovietic. Curios lucru, din moment ce sistemul sovietic a fost exportat cu copy-paste în fiecare țară cucerită din Europa de Est! Să luăm exemplul României: în 1947 a fost copiată echipa ȚSKA Moscova, care la români a primit numele ASA București (Asociația Sportivă a Armatei, mai cunoscută în epocă – nu știu de ce! – sub numele ”CCA”, Clubul Central al Armatei), schimbat în 1961 în Steaua București; în 1948 a fost copiată echipa Dinamo Moscova, cu aceeași strategie folosită de sovietici în 1923, când au furat câteva echipe populare moscovite și le-au ”trecut” în patrimoniul Ministerului de Interne (la copiatorii români, aceste echipe au fost Maccabi București – cunoscută și ca ”Ciocanul București” - și Unirea Tricolor București, care, după ”fuziune”, au devenit Dinamo București). O soartă stranie a avut-o copia românească a echipei Lokomotiv Moscova, care n-a putut fi făcută, pentru că în România deja exista o echipă ”feroviară”, e vorba de Rapid București (care n-a fost niciodată în grațiile regimului comunist din România, tocmai din acest motiv, că nu era o creație a lui). Dar în Bulgaria vecină, poate și datorită limbii, copiile au urmat și mai fidel originalele sovietice: CSKA Sofia, Dinamo Sofia, Lokomotiv Sofia... totul cum scrie la carte! Bunînțeles că nici acolo nu convenea nimănui să facă pe imitatorii de mâna a doua, din moment ce aveau tradițiile proprii, iar în 1957 au reușit să scape de detestatul ”Dinamo” din numele echipei și să revină la Levski Sofia, cum fusese înainte de cucerirea sovietică. În România s-a încercat același lucru în 1990, dar a fost un eșec: comunismul a prins mult mai bine la români decât la bulgari.

Totuși, Zenit n-a existat nicăieri în afara Uniunii Sovietice. Explicabil, dacă avem în vedere caracterul secret al asociației și destinația ei specială: ce interes aveau sovieticii ca sateliții lor să-și dezvolte propriile industrii de armament și spionajul industrial aferent?! Evident, din punctul lor de vedere aveau dreptate. Și atunci, și acum, că Rusia a redevenit al doilea exportator mondial de arme, după Statele Unite. Iar echipa Zenit Sankt Petersburg e iar campioana Rusiei și o forță temută în Europa, mai ales că sponsorii echipei nu se știu, dar se șoptește ceva de Gazprom.

Uite cum vorbesc banii, săracii!