Sunt
intr-o situatie unica, asa cum nu prinzi de doua ori in viata: pot sa-l fut pe
seful, iar el nu poate sa ma dea afara! Mi se pare extraordinar. Daca as fi
jucator de poker, situatia ar fi asta: nu numai ca as avea roaiala servita, dar
as sti si ca ceilalti trei adversari au carte… si ce carte are fiecare!
Fabulos. Ca-n vise.
Care
e contextul: seful meu direct de la revista (da, tot Catavencii, fi-mi-ar
sentimentalismul de ras) a scris un roman. Cand scrii un roman, bun sau prost,
e ca si cum ai face un copil, sau cum ai cumpara un caine: daca cineva se ia de
el, faci spume si dai in balbaiala. In sensul “Ba, ia-te de mine, dar nu de
biet neajutoratul meu roman/copil/caine, ca-ti sparg fata!”. Sau, in cazul
asta: Buzea, nu-mi injura romanul, ca zbori din redactie in doi timpi si trei
miscari! Nu zau, sefu’?! (ranjet).
Savurez,
salivez, sunt ud tot. He, he! Acum sa trec la treaba.
Cum
stii daca o carte e buna sau proasta? Pai, sunt diferite sisteme: Procopius din
Cezareea (un baiat, nu-l stiti), judeca infailibil orice carte. Dupa grosime. “Cu
cat o carte e mai groasa, cu atat gasesti mai
multe prostii in ea”. Ma-gis-tral! Pe acest sistem, romanul lui sefu’
este o carte proasta, foarte proasta: daca avea doua treimi din grosimea pe
care-o are acum (18 milimetri, dupa ruleta mea) castiga enorm in calitate,
adica tot balastul care e acum in paginile alea era out si ramanea esentialul.
Concluzie: fraierilor care scrieti romane, nu sariti din 12 milimetri grosime,
c-ati belit carasul!
Am
si eu un sistem, da’ merge doar pentru romane, nu pentru altfel de carti. Din
fericire, Sebastian, ceilalti si-un caine este un roman, fara pretentia c-ar fi
altceva (sau si altceva, cum vad ca e moda acum printre scriitori, ca si
printre carciumari: Cutare Pub and more!), asa ca pot sa-i aplic linistit sistemul
meu. E sau nu ecranizabil? Daca e, atunci romanul e bun. Daca nu-i, atunci e-un
cacat. Exemplu: literatura Virginiei Woolf este laba trista, de valoare zero.
Si asta, fara legatura ca mie mi-a cazut la examenul de definitivat romanul To
the Lighthouse, din care cauza am si picat; nici o legatura intre una si alta.
Sebastian,
ceilalti si-un caine este ecranizabil. Ma doare inima sa scriu una ca asta.
Dar, da, este ecranizabil si se pot scoate din el cel putin trei-patru scenarii
diferite, depinde de cat de dobitoc este scenaristul pe care-l alege producatorul
(sefule, un aparte intre noi doi: oricine va fi producatorul, isi va alege scenaristul
pe pile si va face un film de cacat din romanul tau. Ai vazut ce s-a ales din A
Long Way Down al lui Nick Hornby?). Punctul be: distributia tot producatorul o alege,
asa ca o sa-ti dai cu barda-n coae dupa ce-o sa cedezi drepturile de
ecranizare. Eu iti spun, desi stiu sigur c-o sa te pisi pe parerea mea, dar nu
vreau sa-mi ratez satisfactia de a spune intregii carciumi, dupa premiera (si dupa
ce presa de specialitate o sa faca filmul carne de mici): “Eu l-am invatat de
bine, dar daca n-a vrut sa m-asculte?!”.
Romanul
este, in mod categoric, sudist. Cum? Nu stiti ce-i aia? Pai nici eu nu stiam,
pana sa scot botul din mahala (adica prin 1990) si sa vad cum ma judeca cei din
alte cartiere: a, baiatu’ e sudist! Cum, “sudist”, ba, mama voastra?! Pai, da,
ziceau ei, ca esti de la Sud de Splai! V-ati prins cum vine asta?
In
creierul marunt al bucuresteanului de bastina, orasul e impartit (asa, grosso
modo) in doua parti: la nord de Dambovita se intinde nordul bogat si bine
educat, iar la sud de ea sunt cartierele saracilor, lumpenilor si imigrantilor.
Adica Drumul Taberei, Ghencea, Rahova, Ferentari, Berceni, Vacaresti, Dudesti,
Vitan (ma rog, Dudestiul si Vitanul sunt, geografic, la nord de Splai, dar,
dracul stie de ce, sunt considerate tot “sudiste”!). Ei bine, in Sebastian,
ceilalti si-un caine, o singura scena din tot romanul are loc in nord
(Baneasa), restul actiunii e concentrata, matematic, in sud. Nu ca asta e ceva
rau sau bun in sine, asa cum nici imparteala aberanta a bucurestenilor nascuti
nu e ceva rau sau bun in sine (Cotroceniul e la sud de Splai, de exemplu), ci e
doar o simpla observatie, utila autorului doar in perspectiva urmatorului roman:
sa plaseze actiunea in Corbeanca, daca vrea sa-l citeasca si lumea buna! Asa,
ca-l citesc smardoii din Ghencea, curvele din Ferentari, recidivistii din
Rahova, pastilatii din Drumul Taberei sau Buzea din Berceni, caca-maca – astia n-au
influenta la potentati. Cine vrea sa existe in lumea culturala din Bucuresti,
sa faca bine sa-si gaseasca spate. Adica sa pupe poala nordului, ca-n sud nu
se-alege decat c-un “Manca-ti-as pula ta”, cel mult.
Cam
cat dureaza sa citesti cartea? Pai, depinde: mie mi-a luat doua zile, c-am avut
treaba si-am citit mai mult in metrou, dar asa, in mod normal, daca te prinde (si
te cam prinde) si nu esti stresat, nu stiu ce sa zic, cam cinci ore, daca e sa
si savurezi niste chestii. Ar fi pacat sa te grabesti, serios, ca unele faze
sunt memorabile. Cand un om caruia demult i-a murit pula, de exemplu, se uita
la pornache pe net, simte ca s-a facut dreptate. Da, stiu ca nu prea intelegeti
cum vine asta, dar trebuie sa cititi personal ca sa va prindeti. Ca doar nu
v-oi da eu mura-n gura.
