Ce-au vorbit ei acolo?

Dupa cum stie toata lumea, acum trei saptamani Putin l-a chemat pe Al-Faisal la o cafea. Nu la Kremlin, sa nu bata la ochi, ci la el la vila, la Praskoveyevka, langa Soci; lumea rea zice ca “vila” lui Putin ar fi costat un miliard de euro si ca d-aia rusii, cu umorul lor cinic, au poreclit-o Dvoret Putina, adica “Palatul lui Putin”, cum ar veni pe romaneste - dar astea-s barfe murdare! Ce, n-are voie omul sa-si faca o casa de vacanta ca, gata, e mafiot?!

Pentru ca martea sunt trei ceasuri rele, Al-Faisal si-a facut cruce cu limba-n cerul gurii, a aruncat sare peste umarul stang ca sa-l alunge pe Al Rau… si s-a dus. Putin l-a primit bine, l-a intrebat de sanatate, ce mai face madam Jawhara, ce note mai iau copilasii la scoala… Al-Faisal s-a balbait, a zis ca “bine”, ca nevasta e bine, ma rog, cicalitoare ca orice nevasta, ca si “copilasii” sunt bine, toti sase, ca cea mare sta sa nasca, de-astea de familie. Pe urma a intrat in camera si Lavrov, zis “HMV” (His Master’s Voice) in Europa si “Sigareta” in Rusia, care Lavrov a fost trimis urgent dupa cafele, ca orice copil de mingi calificat (nu-i rusine, am fost si eu d-asta candva!), iar Al-Faisal a mai prins si el inima si-a zis catre domnul Ministru de Externe al Federatiei Ruse: “Cu zaharul separat, baiete. Ai venit?”. Putin a zambit, Al-Faisal s-a calmat, dupa care au trecut la discutii.

Ce-au vorbit ei acolo nu stie nimeni, dar putem face unele presupuneri. De exemplu, ca Putin s-a milogit de sauditi sa nu scada pretul la petrol, ca are nevoie de bani pentru chestia din Ucraina, la care Al-Faisal i-a raspuns ca dac-ar fi dupa el, ar salta pretul si la doua-trei sute de dolari barilul, dar ca n-are ce sa faca, i-a zis regele Abdullah, seful lui direct, sa ieftineasca, ca vor sa iasa iranienii pe piata cu productia lor si trebuie sa le ia fata. Putin a zis ca el il intelege pe Abdullah dar ca trebuie sa-l inteleaga si Abdullah pe el: daca iranienii scapa de restrictiile de export si ies masiv pe piata cu petrolul lor, atunci se strica toata afacerea, cartelul ruso-saudit se duce dracului, chinezii si europenii incep sa-si ia nasul la purtare si sa cumpere aiurea de la terti, iar nebunii de japonezi sunt chiar in stare sa inventeze ceva electric, si-atunci sa te vad, Abdullahe, pe unde scoti camasa?!

Pe Al-Faisal mai sa-l apuce plansul, zicea ca stie toate astea, dar ce sa faca? N-are de ales. Putin s-a lasat pe spate in fotoliu s-a jucat ganditor cu amuleta lui preferata, lucrata din craniul Annei Politovskaya, dupa care i-a sugerat sauditului o idee: daca, de exemplu, Abdullah, care e sunnit, le-ar face cu ochiul luptatorilor sunniti din Siria, care se tot coiesc sa-l rastoarne pe Assad? Pai n-are trece ei frumusel granita in Irak? Ar trece-o! Si nu este mare sef la Bagdad tampitul de Maliki, pe care toti sunnitii din Irak se pisa cu bolta, nu pentru ca-si siit, dar pentru ca-i tampit? Este! Si nu are tampitul o armata nationala irakiana, in care americanii au pompat 650 de miliarde de dolari? Are! Si n-ar dezerta in masa soldatii irakieni, care-s majoritar sunniti, decat sa se bata ca prostii pentru porcul de Maliki? Ar! Deci?

Al-Faisal, saracul, mai obisnuit cu chestii simple, a holbat ochii cat cepele si pe urma abia si-a facut curaj si-a-ntrebat: “Sa traiti, sarut mana, da’ cum m-ajuta pe mine combinatia asta sa tin pretul sus?”. Putin a oftat exasperat, zicandu-si in sinea lui ca data viitoare cand da o lovitura de stat prin Europa de Est sau Asia Centrala o sa puna evrei destepti la conducere, ca la aia le merge mintea, si i-a explicat cu rabdare sauditului: “Pai mai Faisale, tu nu intelegi? Pleaca luptatorii din Siria, ramane Assad la putere, prietenarul meu; se dezintegreaza armata nationala irakiana, soldatii kurzi dezerteaza si ei si se inroleaza in Pesmerga, forta indenpendenta kurda ce-i sta ca un spin in ochi Turciei, dusmanca mea; atacat de sunniti in nord, Maliki n-are de ales decat sa umble cu miloaga la iranieni, care-s siiti ca el, sa-l ajute; iranienii il ajuta, dar pe chestia asta li se prelungeste restrictia la exportul de petrol, c-o sa zica lumea ca se baga intr-un razboi civil la vecini; Irakul reconstruit de americani se face praf si pulbere, deci in top 5 al exportatorilor de petrol suntem cu unul mai putin; ceea ce inseamna ca Abdullah al tau e de fapt baiat bun pentru ca tine pe loc pretul petrolului, cand el ar putea sa-l creasca, pe fondul opririi exporturilor irakiene… ai prins miscarea?”.

Intreaba si Al-Faisal, ca prostul: “Adica, sa traiti, sarut mana, aruncam inca o tara in razboi civil? Alte sute de mii de morti si milioane de refugiati?”. Pe Putin la umflat rasul: “Hai, ma, ca esti simpatic! Auzi, de ce-i arde lui, de destinele a zeci de milioane de sarantoci! Ia mai da-i spre pula mea! Serghei, pe unde umbli, puiule, nu-s odata gata cafelele alea?”.

Tocmai atunci a intrat si Lavrov c-o tava. Nu stiu dac-a apucat sa zica si el ceva in martea cu pricina, dar nu cred.

Școala 99, Insula Fericiților

M-a încercat râsul când am aflat ce vor șefii de la mine: auzi, să scriu de fericire! Ce să scriu, dragă! Poate să predau despre fericire, să conferențiez, că doar sunt doctor în afacerea asta, magistru! Ce, nu mă credeți? 

Am să deslușesc cum am ajuns expert, deși aș fi preferat să fiu crezut pe cuvânt (semn de prestigiu). Nu-i nimic, merg mai departe și fără prestigiu, și iată cum devine cazul.

Când m-am întors din armată n-am găsit nimic de lucru pe piața liberă, afară de munci exotice (vânzător de mărțișoare, împărțitor de pliante, ajutor de valutist, plimbător de câini, d-astea). Prea exotice pentru un fost caporal, obișnuit să zbiere la recruți; m-am resemnat și am intrat în sistemul de stat, la bugetari, la sărăcie: profesor la o școală de cartier, undeva la marginea orașului. Când zic „margine”, nu exagerez, că unii elevi veneau cu căruța la ore (e drept că mai mult nu veneau, atelajul fiind de genul „Sticle goale cumpereeee!”), iar o colegă a primit un sac de mălai, ca „atenție” de la părinții unei loaze. Că ea a refuzat totuși sacul, e de înțeles: era în taior și pe tocuri. Pas de cară-n spate un sac de trej de kile!

Director era un prof de chimie, și se știe că ăștia cu chimia sunt bolnavi la scăfârlie, se dilesc de la substanțe; păi n-a fost una atât de bolnavă, de-au trebuit s-o împuște, să nu se mai chinuie săraca?! Și era o somitate, doctor honoris causa, nu era fitecine, neica-nimeni, director adjunct la școala 99 din Berceni! Ăsta tot diliu, pe de altă parte, deși nu era nici un fel de doctor, și-a prins boală pe mine de când m-am prezentat la post în prima zi. E adevărat că mă cinstisem toată noaptea cu amicii și miroseam ca un butoi spart, dar ce, pentru atâta lucru să-mi zică mie că-s „necorespunzător pentru învățământ”? I-am dat eu „necorespunzător”, am băgat frica-n el, de s-a răzbunat în modul cel mai laș; m-a convins să iau dirigenția unei clase de-a cincea, cică „Sunt mici, îi formați dumneavoastră cu ușurință, domnule profesor! După experiența căpătată cu cei de la liceul militar, va fi o joacă să struniți niște copii de zece ani!”.

Măgulit ca toți tâmpiții, am pus botul. Mi-a revenit onoarea de a fi dirigintele clasei a V-a F. Adicătelea, nu mi-a dat nici A-ul, nici B-ul, nici C-ul, nici D-ul, nici E-ul. Șefa de sindicat, dirigintă la A; frumoasa Mona, dirigintă la B; doamna Viorica de franceză la D; Carmen (o brunetă splendidă, profă de română) la E; imbecilul de Buzea la F, să se spele cu ei pe cap. Pentru că F-ul era BD-ul școlii, cum e peste tot – aduni crema la A, smântâna la B, jintița la C și tot așa, iar în ultima clasă scurgi ce rămâne pe fundul ceaunului (pentru cei născuți mai târziu, „BD” = Batalion Disciplinar, pușcăria armatei).

Spre ghinionul directorului, derbedeii de la F s-au înțeles din prima cu dirigul lor cel derbedeu, s-au înțeles perfect, practic fără cuvinte; un coup de foudre ca la carte. Am intrat în clasă, m-am prezentat, m-au întrebat una-alta, apoi au început să bată cuba: „E de-al nostru”. Și chiar eram, într-un fel.

A trecut aproape un an până când a înțeles directorul c-a făcut o greșeală. Nu numai că nu mi-am dat demisia, dar a V-a F a devenit cea mai disciplinată clasă din școală, mult peste îngerașii de la A. Profesorii care aveau ore la F nu mai pridideau cu ridicatul în slăvi și cu datul ca exemplu, de începuseră să se enerveze colegele mele de cancelarie, în frunte cu minunata Carmen (i-am dat târcoale degeaba, nici n-a vrut s-audă). Pe de altă parte, profesorii neagreați la F aveau parte de zile deosebit de amare, aproape cădeau nervos când ieșeau de la oră – Ursescu singur era-n stare s-o bage la psihiatrie pe biata baba de religie, când își punea mintea cu ea. Da, F-ul devenise disciplinată și temută, atât de profesori cât și de ceilalți elevi, de cei din leatul lor și din anii mai mari: învățaseră de la mine lecția asta simplă, că puterea stă în unire (la rândul meu, eu o învățasem de la plutonierul Potârniche, căruia îi aduc mulțumiri și pe această cale. Nimeni din plutonul nostru n-a mai făcut bulău, după ce plutonierul ne-a explicat care-i treaba cu ofițerul de serviciu). 

Greșeala directorului, care greșeală a fost inițial în favoarea mea, e că el se orientase numai după criteriul financiar. Adică buzunarul părinților, id est statutul lor, îl știți, e vechi de când lumea: „Ce e tac-tu?”. „Doctor”. „Ești la A, puișor. Dar tac-tu, mă țigane, ce e?”. „E șomer / E la închisoare / E în Italia / E hingher / Noi stăm cu mama, tată n-avem”. „La F, fuga marș!”. Așa că eu aveam pe mână copii foarte sărmani și foarte mândri, ca toți săracii lumii. Recunosc cinstit, și eu am fost mândru de ei (și de mine, bată-mă Dumnezeu să mă bată de neghiob), până în ziua aia de pomină, când le-am dat să scrie despre fericire. Spicuiesc din răspunsurile lor, pe care le știu și-acum, deși am încercat din răsputeri să le uit.

„Fericirea e când nu sunt bani pentru salarii, că tata vine treaz și n-o mai bate pe mama cu cablul” (Ioana). „Eu sunt fericit dacă îi dă drumul lui frati-miu pentru bună purtare, să vină acasă și să-i bată pe ăștia care mă bat acum” (Victor). „Fericirea e să moară bunica, că e bătrână și pute, și să ne mutăm noi în camera de la stradă” (Marcela). „Tata zice că să fim fericiți când bate Steaua, că altfel jar mâncăm” (Ionuț). „Eu sunt fericită când găsesc jucării. Mie nu-mi trebuie, dar le duc la ăia micii” (Mirica, fiică de căutători prin gunoaie). „Fericirea e când ești privatizat, că ai butic și mașină mică” (Mihaela). „Fericirea e când fuți, așa zice bărbatul lu' mama” (Nicu). „Fericirea e să meargă mami duminică dimineața la biserică, c-o ceartă popa și nu bea vodcă toată ziua” (Alexandra). 

A doua zi am demisionat. 

text apărut în Almanahul Fericirii din 2011.

imaginea este o lucrare a pictorului Anders Leonard Zorn,

gravură din 1917, ilustrează ”Insula Fericiților” de A. Strindberg