marți, 16 decembrie 2014

Cum se duce totul dracu’

Am fost iar la teatru, la piesa Cum se duce totul dracu’, cu Loredana Cosovanu si Florin Fratila (pe el il stiam din alte piese, pe ea, nu). Spectacolul e-o montare pe textul ”Crize” de Mihai Ignat, ceea ce mie nu-mi spune nimic, pentru ca nu-l stiu pe Mihai Ignat si nici ce altceva a scris. Dar, desigur, ignoranta nu-i o scuza.

Trec peste politeturile obligatorii (ca amandoi sunt foarte buni actori, ca Loredana e frumoasa, ca Florin e voinic etc), nu inainte de a va explica de ce sunt ”obligatorii”: pentru ca actorii sunt extrem de orgoliosi, sunt ca niste copii, si daca nu-i perii de fiecare data, nu poti lucra cu ei. Sau, in vorbele mult mai bine gasite ale lui Marlon Brando: ”Un actor e-un om care n-aude niciodata ce spune cel de langa el, decat daca-l aude laudandu-l”. Punct.

Piesa m-a pus pe ganduri, dar cred ca in alt sens decat cel intentionat de autor sau de interpreti. Intrebarea ei centrala e aceeasi pe care si-o pun oamenii de milenii intregi: cum moare dragostea? Doi oameni se iubesc, apoi nu se mai iubesc. Ce se intampla? Cum se intampla? Cum de se intampla asa ceva? Sau, cu vorbele filozofului: ”Orice sentiment autentic se desfasoara ca drama. [...] De-abia l-am dobandit si, temandu-ne ca l-am pierde, am vrea totodata sa ne desprindem de el. Iar cand lucru acesta se intampla, cand oamenii se despart, abia atunci aflam cat de necuprins cu mintea este vizita unui zeu in viata unui om.” (Gabriel Liiceanu, Despre limita, editia a II-a, editura Humanitas, 1997, ISBN 973-28-0756-3. Citatul se afla la pagina 122).

Nu adaug nimic, pentru ca nu mai e nimic de adaugat, in orice caz de catre mine. Altceva vreau sa spun. Exista un moment in piesa, cand cele doua personaje asculta un concert de muzica de camera, fiecare pierdut in gandurile lui (cum ”ascultam” noi, publicul, gandurile lor, nu va spun. E un mic truc de regie, va las sa-l descoperiti singuri). Ei bine, lasand la o parte gandurile personajului masculin (pe care-l strang pantofii!), ma concentrez la gandurile ei, care urmeaza acest fir: ”Vai, ce sexy e dirijorul! Si e bogat, si calatoreste peste tot in lume, si e celebru... vreau si eu sa fiu celebra! Nu vreau sa traiesc si sa mor asa, anonima ca o rama! Ce, asta-i viata, sa n-auda nimeni de mine?!”. M-a impresionat acest moment (nu sunt sigur ca l-am redat exact, dar, oricum, asta e ideea), si iata de ce: sunt gandurile unei intregi generatii. Cred ca nu gresesc prea mult dac-o numesc ”generatia fara scop”.

Sa ne-ntelegem: fiecare om are, o data sau de mai multe ori in viata, sentimentul ca traieste degeaba, ca viata lui, proprie si personala, e complet goala de sens. Dar, la nivel de generatie, exista de fapt un scop, numai ca nu e deloc evident: spre exemplu, generatia parintilor mei a avut ca scop supravietuirea. Daca lasam la o parte destinele exceptionale, in bine sau in rau (Gheorghe Hagi sau Gheorghe Ursu, de pilda), milioane de oameni, in Romania, isi doreau supravietuire fizica, adica hrana si caldura. 

Dupa aceasta generatie a venit generatia mea, compusa dintre cei nascuti intre 1965 si 1975, cu aproximatie, si noi n-am mai vrut supravietuirea, am vrut libertatea, si-am si capatat-o (sau cucerit-o, depinde de punctul de vedere). Pe urma a venit generatia Pro, care a vrut altceva, de fapt, ceva in plus (supravietuirea si libertatea erau de acum incluse in ”pachetul de baza”): ei au vrut prosperitatea, si, in cea mai  mare parte, au castigat-o. Exceptii sunt cu duiumul, buninteles, dar erau si-n celelalte doua generatii, si tot le-am lasat la o parte.

Acum ajung la generatia Click, cei nascuti intre 1985 si 1995 (daca e sa facem incadrari temporale clare), care are parte din plin de SLP (supravietuire-libertate-prosperitate), dar vrea ceva mai mult, sau, mai exact, trebuie sa aiba si ea un scop generational propriu, diferit de al predecesoarelor. Cred ca acest scop al generatiei fara scop este celebritatea. Altul nu vad. Sper ca sunt eu orb la o intrega generatie, dar, sincer, n-as prea crede: daca n-ar fi asa cum zic, de ce se vand atat de bine revistele cu vedete? De ce se fabrica vedete peste noapte, din absolut orice fel de material uman (Bianca Dragusanu!), de ce, la revista Catavencii, cel mai bine platit ziarist este Pitici Gratis, zis ”Centaurul Luminos”, zis ”Radu Alexandru”, care tine rubrica Futezatorul, cea despre vedete? As putea continua cu exemplele, dar daca vreti raportul BRAT, e clar: apasati aici.

Revenind la piesa, sclipirea de geniu din mintea personajului feminin ia urmatoarea forma: ”Da, trebuie sa fiu celebra, dar cum? N-am niciun talent! A, gata, stiu: trebuie sa omor pe cineva! Dar pe cine? Pe cine?!”. Si se uita lung la sotul ei.

Pe care-l strangeau pantofi. Si poftea la bere. Habar n-avea cum e cu celebritatea!

2 comentarii:

ciprian teodorescu spunea...

Este vesnica tema:femeia vrea mereu si mereu mai mult,chiar daca ,gasind bogatasul,nu se multumeste "doar cu atat".barbatul e mai simplu,el aia face si cu asta basta.femeia l-a luat din iubire la-nceput,apoi a vazut un italian bogat pe strasse,si-a facut iluzii,italianul i-a zambit,s-au indragostit.si,gata prada:pe italian il asteapta plozii la Milano,pe ea ,bautorul de bere.amandoi si-au tras amanti,s-au scos.oare cat o sa dureze?stiu:pana in clipa in care ea isi gaseste un spaniol,care e scriitor,iar el,o tinerica care canta la chitara rece,cantece de munte.si situatia continua,pana chiar se duce naibii totul.deci,frate-frazica,suriuer si fratiuer,aruncati-va la cine trebuie,ca-i plina lumea de divorturi.

Mihai Buzea spunea...

Auzi, Cipriane: chestia cu tinerica ce canta cantece de munte, la chitara rece... e cumva din experienta personala? Intuitia imi spune c-ar cam fi!