Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restauratorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.
Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte miercuri!
Dacă tot ne-am pornit să bem în sănătatea Fericitului Hemingway (așa cum ortodocșii nu-l pot canoniza pe Augustin, din cauza „erorilor de dogmă”, nici noi nu putem să-l numim pe Hemingway „sfânt”, pentru că nu era băutor de bere, mulțumindu-ne deci să-l beatificăm – tot e ceva!), zic să ne oprim azi în Veneția cea infestată de turiști ca mine de datorii, și anume pe Calle Vallaresso, care dă în Gran Canal, chiar în zona unde canalul iese-n mare. Am fost în Veneția, nu și-n Harry’s Bar, deci iar vorbesc din auzite, dar mai bine decât deloc. Oricum, aș fi putut trece dacă știam unde e barul, dar n-am știut: am stat ca prostul pe treptele campanilei din San Marco (cică treptele alea sunt cel mai bun loc de agățat din Europa și chiar din lume; se poate. Eu am agățat o lae: mi-am luat flit de la toate gagicile), când puteam să fac exact patru minute până pe Calle Vallaresso și acolo să fi intrat în Harry’s Bar să mă-mbăt clește.
Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte miercuri!
***
Dacă tot ne-am pornit să bem în sănătatea Fericitului Hemingway (așa cum ortodocșii nu-l pot canoniza pe Augustin, din cauza „erorilor de dogmă”, nici noi nu putem să-l numim pe Hemingway „sfânt”, pentru că nu era băutor de bere, mulțumindu-ne deci să-l beatificăm – tot e ceva!), zic să ne oprim azi în Veneția cea infestată de turiști ca mine de datorii, și anume pe Calle Vallaresso, care dă în Gran Canal, chiar în zona unde canalul iese-n mare. Am fost în Veneția, nu și-n Harry’s Bar, deci iar vorbesc din auzite, dar mai bine decât deloc. Oricum, aș fi putut trece dacă știam unde e barul, dar n-am știut: am stat ca prostul pe treptele campanilei din San Marco (cică treptele alea sunt cel mai bun loc de agățat din Europa și chiar din lume; se poate. Eu am agățat o lae: mi-am luat flit de la toate gagicile), când puteam să fac exact patru minute până pe Calle Vallaresso și acolo să fi intrat în Harry’s Bar să mă-mbăt clește.
Vise. Nu poți să te-mbeți nicăieri în Veneția, este mult prea scump peste tot, mi-nchipui că și la Harry e la fel de scump, poate chiar peste. Așa că nu ne rămâne decât să evocăm figura tutelară a Fericitului printr-o scurtă repovestire a schiței sale celebre („Leul cel bun”), în speranța că cei tineri or lăsa consolele și s-or întoarce către clasici, chiar dacă nu-i de acord Cristina Tunegaru: „Odată ca niciodată, un leu trăia în Rusia împreună cu alți lei. Ceilalți lei erau răi și mâncau antilope și zebre. Uneori, leii cei răi mâncau și oameni, iar cel mai mult le plăceau ucrainienii. Dar leul nostru, pe care-l iubim pentru că era bun, avea aripi, iar ceilalți lei făceau mișto de el: «Ia uitați-vă ce aripi are și ce mănâncă!», spuneau, pentru că el mânca numai paste cu creveți și era un leu bun. Și asta îi supăra pe ceilalți lei: «Cum de te crezi mai bun decât noi, leule mâncător de paste?», îl întrebau. «Tatăl meu stă într-un oraș mare sub o campanilă și domnește peste o mie de porumbei», spunea el. «Sunt mai multe palate în acel oraș decât în toată Rusia», le mai zise, apoi zbură spre Veneția. «Ei, cum e Rusia?», îl întrebă tatăl său. «Foarte sălbatică, tată», răspunse el, ca un fiu bun. «Mă duc la Harry’s acum». La Harry’s nimic nu se schimbase. Toți prietenii lui erau acolo. Dar el venea din Rusia, și Rusia îl schimbase. «Ce să fie?», îl întrebă Cipriani, barmanul. «Aveți ucrainieni în meniul de azi?», a întrebat leul cel bun. «Nu, dar putem comanda», a răspuns Cipriani. «Vezi, să fie proaspeți», a mai zis leul cel bun, căci fusese în Rusia, iar Rusia îl schimbase”.
Încheiem aici, în San Francisco, periplul nostru hemingwayan; gata cu livrescul, de săptămâna viitoare ne-apucăm iar de băut! Bine, eu unul m-apucam de-acum, dar a tăbărât alde Grig Bute peste mine, cu chestii-socoteli („Jupîne, mai dai ceva pentru colecție? N-ar fi rău să mai pregătesti niște texte, să fie rezervă. La sfîrșitul lunii o să fiu plecat două săptămîni instructor într-o tabără și nu știu ce timp o să am să scriu. O să pregătesc eu din timp cîte ceva, dar, vorba lui Hagi, mai bine să fie decît să nu fie”), așa că mă văd nevoit să scriu despre Harris’ înainte să-i trec pragul, nu după. E păcat, știu. Păcat-nepăcat, dar parcă poți să te pui cu Grig Bute?!
Pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete! Nu garantez c-o să merg la Harris’ încă din prima seară, dar de mers, am să merg neapărat: acolo se ține The Bad Hemingway Contest, unul dintre cele mai faine concursuri din lume, sau, enfin, unul dintre foarte puținele (numărul degetelor de la o mână) la care m-aș încumeta să particip. Chestia e că trebuie să scrii o pagină parodică în stilul lui Papa Hem, în care să redai ceva din stilul lui (măcar un titlu!) și să ai umor. Da, știu. Partea cu umorul. Credeți că sunteți primii care să-mi bateți acest apropo?! Ha! Păi câte mi-am auzit eu prin redacție... în fine, nu despre asta-i vorba acum. Planul meu e simplu: mă duc la bar (www.harrisrestaurant.com), beau ceva, întreb despre concurs. Pot să mă bag, bine. Nu pot, iar bine. Mă bag și fac figură onorabilă? Foarte bine. Scriu despre asta. Mă bag și mă fac de râs? Iar foarte bine, tac molcum, șefii nu află nimic, toată lumea-i fericită (bine, Grig tot o să mă tragă de limbă, la bere, dar contez c-o să-și țină gura! Grig?). Esențial este că-mi fac o părere solidă despre organizarea unui astfel de concurs, cum se procedează exact, regulament, juriu, premii, înscrieri, sponsori, publicity (nu publicitate!), implicarea patronatului, diseminarea rezultatelor, mă rog, tot ce se poate stoarce de la ei. De ce? Păi, aici voiam să ajung de la bun început!
Suntem destul de mulți crăiriști în România (nu foarte mulți, totuși, plus că de fapt ne spunem mateini. „Crăiriștii” ceilalți, cei împătimiți de expediții în Piatra Craiului, sunt incomparabil mai mulți decât noi), dar nu avem un astfel de concurs (să zicem, „The Bad Mateiu Contest”). Nu avem, dar am putea face. De ce nu?
Spuneam eu așa, în numărul 24 al revistei, c-o să mă duc la Harris’, să văd ce și cum. Era vorba de un concurs de short-short-stories (o pagină) în stilul lui Hemingway, iar câștigătorul primea o excursie de două persoane în Europa (la Florența, mai exact); concursul se ține, zice-se, odată pe an, la Harris’ ăsta. M-am dus să văd. Să verific, adică, dacă e pe bune, și dacă e, să mă lingușesc pe lângă Dinescu să organizăm și noi așa ceva, cu Mateiu Caragiale în loc de Papa Hem; îmi pregătisem și-un mic discurs lacrimogen…
Dar n-a fost cazul. Ziceam în articol că „pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete!”, ceea ce a fost foarte exact: „calc-o”, adică, pe ea, pe planetă, și du-te pe două picioare până la stația de BART din aeroport, că doar nu eram nebun să merg până la cea din Millbrae. Am coborât la Embarcadero și de-acolo dă-i dă-i dă-i până la intersecția lui Pacific cu Van Ness, unde-i cârciuma vestită. Yes! I did it!
Pârț. N-am putut să deschid ușa. Pentru că era-ncuiată, d-aia n-am putut! Am ciocănit, am sunat la soneria pentru handicapați (plasată cam la nivelul genunchilor), am strigat, nimic! Pustiu, tăcere, mormânt. Adică, înăuntru tăcere, că pe stradă vuia orașul, acțiune maximă, ca la zece dimineața: chiar în spatele meu era o echipă cu pickhammere, spărgea asfaltul într-o veselie, deci chestia de mai sus, cu „tăcere” e un fel de figură de stil, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Am dat târcoale ca o hienă, doar-doar găsesc vreun loc să mă strecor, prin spate, pe la tomberoanele de gunoi, dar n-am găsit nimic. M-am uitat la meniul afișat afară: „Authentic Japanese Wagyu Ribeye 13 oz. 198”. Adică pe 13 uncii de friptură de vită să dai 198 de dolari?! Uncia e cam 30 de grame. Deci 364 de grame de carne, hai 370, treacă de la mine! Recunosc, chiar îmi făcusem planul să intru și să stau de vorbă cu vreun chelner, cu vreun barman etc, și dacă nu m-ar fi lăsat să stau acolo fără să consum nimic, să iau ceva simbolic, un covrig, o acadea, o măslină, și-aveam legea de partea mea. Dar cele mai ieftine chestii erau niște stridii, la 20 de dolari porția de 3 bucăți; am mai târcolit și-am văzut c-aveau afișat programul (deschideau la 7 seara), plus muzicanții care se produceau acolo: din poze mă priveau moace de lăutari de mafioți, d-ăia care cântă cu suta lipită pe frunte. Nici vorbă de Papa Hem. Țeapă pentru fraieri.
***
Încheiem aici, în San Francisco, periplul nostru hemingwayan; gata cu livrescul, de săptămâna viitoare ne-apucăm iar de băut! Bine, eu unul m-apucam de-acum, dar a tăbărât alde Grig Bute peste mine, cu chestii-socoteli („Jupîne, mai dai ceva pentru colecție? N-ar fi rău să mai pregătesti niște texte, să fie rezervă. La sfîrșitul lunii o să fiu plecat două săptămîni instructor într-o tabără și nu știu ce timp o să am să scriu. O să pregătesc eu din timp cîte ceva, dar, vorba lui Hagi, mai bine să fie decît să nu fie”), așa că mă văd nevoit să scriu despre Harris’ înainte să-i trec pragul, nu după. E păcat, știu. Păcat-nepăcat, dar parcă poți să te pui cu Grig Bute?!
Pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete! Nu garantez c-o să merg la Harris’ încă din prima seară, dar de mers, am să merg neapărat: acolo se ține The Bad Hemingway Contest, unul dintre cele mai faine concursuri din lume, sau, enfin, unul dintre foarte puținele (numărul degetelor de la o mână) la care m-aș încumeta să particip. Chestia e că trebuie să scrii o pagină parodică în stilul lui Papa Hem, în care să redai ceva din stilul lui (măcar un titlu!) și să ai umor. Da, știu. Partea cu umorul. Credeți că sunteți primii care să-mi bateți acest apropo?! Ha! Păi câte mi-am auzit eu prin redacție... în fine, nu despre asta-i vorba acum. Planul meu e simplu: mă duc la bar (www.harrisrestaurant.com), beau ceva, întreb despre concurs. Pot să mă bag, bine. Nu pot, iar bine. Mă bag și fac figură onorabilă? Foarte bine. Scriu despre asta. Mă bag și mă fac de râs? Iar foarte bine, tac molcum, șefii nu află nimic, toată lumea-i fericită (bine, Grig tot o să mă tragă de limbă, la bere, dar contez c-o să-și țină gura! Grig?). Esențial este că-mi fac o părere solidă despre organizarea unui astfel de concurs, cum se procedează exact, regulament, juriu, premii, înscrieri, sponsori, publicity (nu publicitate!), implicarea patronatului, diseminarea rezultatelor, mă rog, tot ce se poate stoarce de la ei. De ce? Păi, aici voiam să ajung de la bun început!
Suntem destul de mulți crăiriști în România (nu foarte mulți, totuși, plus că de fapt ne spunem mateini. „Crăiriștii” ceilalți, cei împătimiți de expediții în Piatra Craiului, sunt incomparabil mai mulți decât noi), dar nu avem un astfel de concurs (să zicem, „The Bad Mateiu Contest”). Nu avem, dar am putea face. De ce nu?
***
Spuneam eu așa, în numărul 24 al revistei, c-o să mă duc la Harris’, să văd ce și cum. Era vorba de un concurs de short-short-stories (o pagină) în stilul lui Hemingway, iar câștigătorul primea o excursie de două persoane în Europa (la Florența, mai exact); concursul se ține, zice-se, odată pe an, la Harris’ ăsta. M-am dus să văd. Să verific, adică, dacă e pe bune, și dacă e, să mă lingușesc pe lângă Dinescu să organizăm și noi așa ceva, cu Mateiu Caragiale în loc de Papa Hem; îmi pregătisem și-un mic discurs lacrimogen…
Dar n-a fost cazul. Ziceam în articol că „pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete!”, ceea ce a fost foarte exact: „calc-o”, adică, pe ea, pe planetă, și du-te pe două picioare până la stația de BART din aeroport, că doar nu eram nebun să merg până la cea din Millbrae. Am coborât la Embarcadero și de-acolo dă-i dă-i dă-i până la intersecția lui Pacific cu Van Ness, unde-i cârciuma vestită. Yes! I did it!
Pârț. N-am putut să deschid ușa. Pentru că era-ncuiată, d-aia n-am putut! Am ciocănit, am sunat la soneria pentru handicapați (plasată cam la nivelul genunchilor), am strigat, nimic! Pustiu, tăcere, mormânt. Adică, înăuntru tăcere, că pe stradă vuia orașul, acțiune maximă, ca la zece dimineața: chiar în spatele meu era o echipă cu pickhammere, spărgea asfaltul într-o veselie, deci chestia de mai sus, cu „tăcere” e un fel de figură de stil, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Am dat târcoale ca o hienă, doar-doar găsesc vreun loc să mă strecor, prin spate, pe la tomberoanele de gunoi, dar n-am găsit nimic. M-am uitat la meniul afișat afară: „Authentic Japanese Wagyu Ribeye 13 oz. 198”. Adică pe 13 uncii de friptură de vită să dai 198 de dolari?! Uncia e cam 30 de grame. Deci 364 de grame de carne, hai 370, treacă de la mine! Recunosc, chiar îmi făcusem planul să intru și să stau de vorbă cu vreun chelner, cu vreun barman etc, și dacă nu m-ar fi lăsat să stau acolo fără să consum nimic, să iau ceva simbolic, un covrig, o acadea, o măslină, și-aveam legea de partea mea. Dar cele mai ieftine chestii erau niște stridii, la 20 de dolari porția de 3 bucăți; am mai târcolit și-am văzut c-aveau afișat programul (deschideau la 7 seara), plus muzicanții care se produceau acolo: din poze mă priveau moace de lăutari de mafioți, d-ăia care cântă cu suta lipită pe frunte. Nici vorbă de Papa Hem. Țeapă pentru fraieri.
articole publicate în numerele 22, 23, 24, 31 ale revistei Cațavencii
