Iubita mea Sputnik

De ce-l înjură? De ce-l înjură japonezii pe Murakami, aceasta-i întrebarea! Bine, nu-l înjură „japonezii”, adică tot poporul japonez, îl înjură doar scriitorii profesioniști din Japonia, plus (en masse) criticii literari. De ce? Păi, dacă-i asculți pe ei, îl înjură pentru că scrie „nejaponez”, adică scrie în niponă (și) despre chestiuni din Grecia, Statele Unite, Rusia și alte țări, astfel încât alterează specificul național („Noi, despre noi, pentru noi”). Mie, personal, mi se pare un căcat. Mi se pare că crapă rânza-n ei din cauză că Murakami are succes.

Dar nu e chiar așa de simplu. Adică e destul de simplu în cazul scriitorilor, că doar nu vreți să le vină rău de bucurie că unul de-al lor ia caimacul și îi lasă pe ei săraci, cu câțiva fideli care să-i citească (rudele, prietenii, frustratele etc); dar la critici este altă ciorbă. V-o zic, că e valabilă peste tot, în orice literatură, mare sau mică.

Puterea. Criticii dețin puterea; ei sunt la butoane. Cel puțin teoretic, un critic are o leafă de undeva (e profesor la universitate, e redactor-șef la o revistă culturală, e realizator de emisiune TV) din care trăiește, dar are în plus forța de a crea sau de a ucide. Ce? Nume. Un critic poate scoate din anonimat un scriitor sau îl poate ucide printr-o recenzie (metoda riscantă) sau prin ignorare (metoda garantată – conspirația tăcerii), ceea ce reprezintă adevărata atracție a acestei meserii, a acestei „chemări” – amintiți-vă ce scria Mihail Sebastian în primele lui articole: că a venit la București ca să facă muncă de ecarisaj în literatura română! Șefulita, boala puterii, ne paște pe toți, în diferite grade, dar și în forme grozav de diferite. E greu de crezut că un critic literar, care trage mâța de coadă pe la vreo revistă „de cultură” dintr-un mic oraș din România, să se perceapă pe sine ca pe un deținător de putere, ca pe cineva care are controlul – dar așa este. El așa consideră. Se vede ca pe un kingmaker, sau ca pe un Père Joseph, în cel mai rău caz; nu mă credeți! Mai bine. Poate ne vedem cândva cu oamenii dintr-o astfel de redacție, la o bere, la un păhărel de oarece, și mai vedem atunci. Să nu ziceți că n-am zis! Iar criticii japonezi? Păi, nici ei nu-s mai breji ca alții: prin succesul lui în lumea ne-japoneză, Murakami le scapă din gheare. Ce să mai zică și ei, după ce i-a lăsat cu buzele umflate?! Paranteză: savuroasă expresie, sa-vu-roa-să!

„Iubita mea Sputnik” nu e o carte celebră de-a lui Murakami, dar tocmai de-aia mi-a plăcut mai mult (vedeți? Și eu sunt acuma un mic kingmaker, în capul meu cel puțin: îmi imaginez că „scot la lumină” sau „îngrop” o carte de-a lui Murakami, că, sigur, pe mine m-a așteptat el pân-acum), și iată de ce: acțiunea se mută frumușel din Japonia – despre care nu știu nimic – aici la noi în Europa, în Grecia și-n Elveția, practic la noi în ogradă. Păi, așa mai vii de-acasă! E altceva când știi despre ce e vorba, cât de cât: mai o insulă din Egee, mai un parc de distracții la sveți, chestii de-astea pe care le simțim aproape, nu ni se par picate din lună ca relațiile interumane ale japonezilor.

Și mai e ceva care-mi place: toată cartea e despre sex fără sex. E-xact așa cred și eu că trebuie să fie un roman! Nu contează cine cu cine vrea să și-o tragă, contează să nu și-o tragă, cel puțin nu în fața cititorului, și știi de ce? Că dacă și-o trag, cititorul uită cartea. Zice, la final „A, da! Mișto”, închide opul și-i dă delete din memorie. Dacă vreau să-mi țină minte opera, nu-i dau niciun pic de sexică. Să-și facă singur.

Asta e soluția ca să mă țină minte, singura soluție. Eu cum îl țin minte pe Murakami?!

Papa Hem

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. 

Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restauratorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte miercuri!

***

Dacă tot ne-am pornit să bem în sănătatea Fericitului Hemingway (așa cum ortodocșii nu-l pot canoniza pe Augustin, din cauza „erorilor de dogmă”, nici noi nu putem să-l numim pe Hemingway „sfânt”, pentru că nu era băutor de bere, mulțumindu-ne deci să-l beatificăm – tot e ceva!), zic să ne oprim azi în Veneția cea infestată de turiști ca mine de datorii, și anume pe Calle Vallaresso, care dă în Gran Canal, chiar în zona unde canalul iese-n mare. Am fost în Veneția, nu și-n Harry’s Bar, deci iar vorbesc din auzite, dar mai bine decât deloc. Oricum, aș fi putut trece dacă știam unde e barul, dar n-am știut: am stat ca prostul pe treptele campanilei din San Marco (cică treptele alea sunt cel mai bun loc de agățat din Europa și chiar din lume; se poate. Eu am agățat o lae: mi-am luat flit de la toate gagicile), când puteam să fac exact patru minute până pe Calle Vallaresso și acolo să fi intrat în Harry’s Bar să mă-mbăt clește. 

Vise. Nu poți să te-mbeți nicăieri în Veneția, este mult prea scump peste tot, mi-nchipui că și la Harry e la fel de scump, poate chiar peste. Așa că nu ne rămâne decât să evocăm figura tutelară a Fericitului printr-o scurtă repovestire a schiței sale celebre („Leul cel bun”), în speranța că cei tineri or lăsa consolele și s-or întoarce către clasici, chiar dacă nu-i de acord Cristina Tunegaru: „Odată ca niciodată, un leu trăia în Rusia împreună cu alți lei. Ceilalți lei erau răi și mâncau antilope și zebre. Uneori, leii cei răi mâncau și oameni, iar cel mai mult le plăceau ucrainienii. Dar leul nostru, pe care-l iubim pentru că era bun, avea aripi, iar ceilalți lei făceau mișto de el: «Ia uitați-vă ce aripi are și ce mănâncă!», spuneau, pentru că el mânca numai paste cu creveți și era un leu bun. Și asta îi supăra pe ceilalți lei: «Cum de te crezi mai bun decât noi, leule mâncător de paste?», îl întrebau. «Tatăl meu stă într-un oraș mare sub o campanilă și domnește peste o mie de porumbei», spunea el. «Sunt mai multe palate în acel oraș decât în toată Rusia», le mai zise, apoi zbură spre Veneția. «Ei, cum e Rusia?», îl întrebă tatăl său. «Foarte sălbatică, tată», răspunse el, ca un fiu bun. «Mă duc la Harry’s acum». La Harry’s nimic nu se schimbase. Toți prietenii lui erau acolo. Dar el venea din Rusia, și Rusia îl schimbase. «Ce să fie?», îl întrebă Cipriani, barmanul. «Aveți ucrainieni în meniul de azi?», a întrebat leul cel bun. «Nu, dar putem comanda», a răspuns Cipriani. «Vezi, să fie proaspeți», a mai zis leul cel bun, căci fusese în Rusia, iar Rusia îl schimbase”.

***

Încheiem aici, în San Francisco, periplul nostru hemingwayan; gata cu livrescul, de săptămâna viitoare ne-apucăm iar de băut! Bine, eu unul m-apucam de-acum, dar a tăbărât alde Grig Bute peste mine, cu chestii-socoteli („Jupîne, mai dai ceva pentru colecție? N-ar fi rău să mai pregătesti niște texte, să fie rezervă. La sfîrșitul lunii o să fiu plecat două săptămîni instructor într-o tabără și nu știu ce timp o să am să scriu. O să pregătesc eu din timp cîte ceva, dar, vorba lui Hagi, mai bine să fie decît să nu fie”), așa că mă văd nevoit să scriu despre Harris’ înainte să-i trec pragul, nu după. E păcat, știu. Păcat-nepăcat, dar parcă poți să te pui cu Grig Bute?!

Pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete! Nu garantez c-o să merg la Harris’ încă din prima seară, dar de mers, am să merg neapărat: acolo se ține The Bad Hemingway Contest, unul dintre cele mai faine concursuri din lume, sau, enfin, unul dintre foarte puținele (numărul degetelor de la o mână) la care m-aș încumeta să particip. Chestia e că trebuie să scrii o pagină parodică în stilul lui Papa Hem, în care să redai ceva din stilul lui (măcar un titlu!) și să ai umor. Da, știu. Partea cu umorul. Credeți că sunteți primii care să-mi bateți acest apropo?! Ha! Păi câte mi-am auzit eu prin redacție... în fine, nu despre asta-i vorba acum. Planul meu e simplu: mă duc la bar (www.harrisrestaurant.com), beau ceva, întreb despre concurs. Pot să mă bag, bine. Nu pot, iar bine. Mă bag și fac figură onorabilă? Foarte bine. Scriu despre asta. Mă bag și mă fac de râs? Iar foarte bine, tac molcum, șefii nu află nimic, toată lumea-i fericită (bine, Grig tot o să mă tragă de limbă, la bere, dar contez c-o să-și țină gura! Grig?). Esențial este că-mi fac o părere solidă despre organizarea unui astfel de concurs, cum se procedează exact, regulament, juriu, premii, înscrieri, sponsori, publicity (nu publicitate!), implicarea patronatului, diseminarea rezultatelor, mă rog, tot ce se poate stoarce de la ei. De ce? Păi, aici voiam să ajung de la bun început!

Suntem destul de mulți crăiriști în România (nu foarte mulți, totuși, plus că de fapt ne spunem mateini. „Crăiriștii” ceilalți, cei împătimiți de expediții în Piatra Craiului, sunt incomparabil mai mulți decât noi), dar nu avem un astfel de concurs (să zicem, „The Bad Mateiu Contest”). Nu avem, dar am putea face. De ce nu?

***

Spuneam eu așa, în numărul 24 al revistei, c-o să mă duc la Harris’, să văd ce și cum. Era vorba de un concurs de short-short-stories (o pagină) în stilul lui Hemingway, iar câștigătorul primea o excursie de două persoane în Europa (la Florența, mai exact); concursul se ține, zice-se, odată pe an, la Harris’ ăsta. M-am dus să văd. Să verific, adică, dacă e pe bune, și dacă e, să mă lingușesc pe lângă Dinescu să organizăm și noi așa ceva, cu Mateiu Caragiale în loc de Papa Hem; îmi pregătisem și-un mic discurs lacrimogen…

Dar n-a fost cazul. Ziceam în articol că „pe 21 iunie aterizez în San Francisco, de-acolo ies imediat în Millbrae, pe autostrada 101, și calc-o, băiete!”, ceea ce a fost foarte exact: „calc-o”, adică, pe ea, pe planetă, și du-te pe două picioare până la stația de BART din aeroport, că doar nu eram nebun să merg până la cea din Millbrae. Am coborât la Embarcadero și de-acolo dă-i dă-i dă-i până la intersecția lui Pacific cu Van Ness, unde-i cârciuma vestită. Yes! I did it!

Pârț. N-am putut să deschid ușa. Pentru că era-ncuiată, d-aia n-am putut! Am ciocănit, am sunat la soneria pentru handicapați (plasată cam la nivelul genunchilor), am strigat, nimic! Pustiu, tăcere, mormânt. Adică, înăuntru tăcere, că pe stradă vuia orașul, acțiune maximă, ca la zece dimineața: chiar în spatele meu era o echipă cu pickhammere, spărgea asfaltul într-o veselie, deci chestia de mai sus, cu „tăcere” e un fel de figură de stil, dacă mă-nțelegeți pe undeva. Am dat târcoale ca o hienă, doar-doar găsesc vreun loc să mă strecor, prin spate, pe la tomberoanele de gunoi, dar n-am găsit nimic. M-am uitat la meniul afișat afară: „Authentic Japanese Wagyu Ribeye 13 oz. 198”. Adică pe 13 uncii de friptură de vită să dai 198 de dolari?! Uncia e cam 30 de grame. Deci 364 de grame de carne, hai 370, treacă de la mine! Recunosc, chiar îmi făcusem planul să intru și să stau de vorbă cu vreun chelner, cu vreun barman etc, și dacă nu m-ar fi lăsat să stau acolo fără să consum nimic, să iau ceva simbolic, un covrig, o acadea, o măslină, și-aveam legea de partea mea. Dar cele mai ieftine chestii erau niște stridii, la 20 de dolari porția de 3 bucăți; am mai târcolit și-am văzut c-aveau afișat programul (deschideau la 7 seara), plus muzicanții care se produceau acolo: din poze mă priveau moace de lăutari de mafioți, d-ăia care cântă cu suta lipită pe frunte. Nici vorbă de Papa Hem. Țeapă pentru fraieri.

articole publicate în numerele 22, 23, 24, 31 ale revistei Cațavencii

Jurnalul unei calatorii in Principatele Dunarene (1853)

"A devenit o moda sa se vorbeasca despre munteni si moldoveni cu dispret, sa li se ia in deradere institutiile si sa se spuna ca se balacesc in imoralitate, ignoranta si desfranare. Printre cei mai sonori din corul calomniatorilor se numara o parte dintre proprii concetateni nemultumiti. Putine lucruri sunt mai prielnice pentru ambitiile Rusiei decat strigatele premeditate de acest fel. Sa-i dam de inteles Europei ca aceste Principate sunt tinuturi salbatice, locuite de o adunatura de semibarbari depravati, iar crima de a le anexa va fi trecuta cu vederea, caci va servi cauza civilizatiei si virtutii.
Aceste tari sunt rar vizitate de turisti; ele se intind dincolo de rutele cunoscute. Drumurile sunt intotdeauna proaste si se poate spune ca sunt impracticabile sapte luni pe an. Englezul care ierneaza la Roma sau la Napoli, sau care-si petrece vacanta de vara pe Rin sau in Elvetia greu poate fi convins sa suporte neplacerile biroului politiei [...] ca apoi sa strabata [...] sesurile Moldovei si Tarii Romanesti. Nu sunt ruine care sa-l atraga pe pasionatul de antichitati, nu sunt peisaje care sa-l incante pe poet si nici scoli spre care sa se indrepte studentii. Aici nu se gaseste nici confortul Europei Occidentale, nici romantismul Orientului. Este un colt nebatut, netrecut pe harta lumii. Acest anonimat este fatal pentru Principate. Locuitorii pot fi asupriti si exploatati, injositi si defaimati cu impunitate. Englezii ajung atat de rar in Bucuresti, incat sunt singurul calator englez din oras si singurul care l-a vizitat de un an si jumatate". (pagina 66)

Drinking abroad: Kiki (Budva)

Regret din suflet că tocmai acum, la sfârșit de vară, la spartul târgului, am și eu o recomandare deșteaptă! Așa s-a nimerit, să n-aud până acum de Budva, din Muntenegru, unul dintre ultimele locuri încă nestricate de români, sau cel puțin de bucureșteni. Eu, de exemplu, n-am fost niciodată pe riviera montenegrină (!), ca să-o spurc, s-o umplu de coji de semințe, de cutii goale de bere, de manele și de ciocălăi de porumb fiert. Dar a fost Dănel, amicul.

Din păcate, îmi este imposibil să reproduc discursul lui Dănel, cum fac de obicei la recomandările din auzite: când e foarte entuziasmat, Dănel nu e-n stare să emită decât onomatopee și amenințări teribile (care nu-s reale, e doar stilul său de exteriorizare). Pot încerca, doar ca să vă faceți o idee: ”Michihausen! Te omor cu bătăia, te decimez, te demantelez psihic! Nu se poate-așa ceva! Muntenegru, frate! Rupe tot, uă, uă, uă” (simulează că-mi trage pumni în burtă), ”ești un vierme, Michihausen! Ce, mă?! România, mă? Să ți-o bagi în c. și s-o scoți sub formă de veveriță! Muntenegru e ce-i trebuie omului, dacă mă-nțelegi pe undeva: gagici, femei, piese, am înnebunit, băiatule! Numai prințese, n-ai văzut așa ceva!”. De aici, sursa Dănel devine cu-adevărat ireproductibilă, așa că mă rezum la înșiruirea informațiilor concrete.

Se pare că din Timișoara până în Budva se fac cam 12 ore cu mașina, sunt de trecut doar două vămi (româno-sârbă și sârbo-muntenegreană), fără probleme deosebite, iar șoselele-s bune; în drum e și o bucată de autostradă, după ce treci Dunărea (Belgradul se ocolește). Budva asta e-un fel de oraș-stațiune-muzeu, adică are de toate: o grămadă de plaje, 

baruri, hoteluri, restaurante și cluburi cât cuprinde; o istorie milenară, 

dar despre asta Dănel n-a fost în stare să-mi dea vreun amănunt; clima e perfectă, la fel și apa, 

la fel și peisajul, cu mici nuanțe comunistoide,

dar aglomerația de mașini prin oraș te scoate din sărite (mă rog, cine a fost prin Costinești în ultimii ani are alt termen de comparație); prețurile sunt cam ca la noi, poate ceva mai mari în cluburile de noapte; care cluburi colcăie până-n zori de hormoni din toată Europa, dar și din Rusia; Dănel a stat la hotelul Oaza, undeva lângă plajă, aproape de marina din Budva, cu 60 de euro pe noapte (”Da’ camera era cam mică, Michihausen, în p. mea”); moneda locală este euro, ceea ce nu prea-nțeleg, că Muntenegru nu-i în UE, dar mă rog; dacă ești isteț, iei o barcă până la insula Sfântul Nicola, unde sunt plaje încă mai perfecte decât cele de pe rivieră, plus o priveliște fantastică a golfului; de băut serios, Dănel a comis-o doar o dată, la Kiki Bar, unde l-a dus o fată ce stătea cu cortul (campingul e-n afara orașului, dar are plajă proprie); barul e ”mișto” și fata era ”beton”, dar Dănel n-a ”concretizat-o”, că s-a trotilat de emoție și nu mai știe nimic, doar că pupa toți oamenii din bar și le spunea: Me, you, brothers!

text publicat in revista Catavencii, 2015

Ucraina nu crede in lacrimi

N-am fost in Crimeea. N-am trecut vreodata nici macar pe-aproape de ea, asa ca parerea mea n-are alta valoare decat cea amatoristica, de baiat care zice si el, desi nu l-a intrebat nimeni (de fapt, l-a intrebat, dar nu pot sa spun cine… persoana publica!).

Dar cunosc felul in care gandesc rusii. Nu cei din Crimeea, ci cei din Rusia, mai ales moscovitii. Si acest mod de a gandi explica foarte multe. Mai ales, il explica pe Putin.

In primul rand, opinia publica, la nivel popular (omul simplu, rusul de rand), e foarte frustata de sfarsitul Razboiului Rece: da, am pierdut acel razboi, cealalta superputere ne-a lucrat in toate felurile, iar conducatorii nostri s-au lasat cumparati, iar acum tara noastra (Uniunea Sovietica), nu mai exista, pe cand inamicul (Statele Unite) e bine-mersi, nu si-a luat nici macar un cap in gura. Dar, adauga el (rusul de rand), atentie! Noi nu am fost invinsi in lupta cinstita, ci am pierdut prin viclesuguri. Deci totul e inca posibil. Daca avem conducatori patrioti si cu coaie tari, putem “intoarce” rezultatul. Sau, mai romantic: “Nu s-a terminat; de-abia incepe”.

In al doilea rand, Putin nu e perceput in Rusia ca aventurier sau revansard, cum il privim noi, ci ca un factor de echilibru, ca un lider mai degraba prea blajin: putea sa ia toata Ucraina rusofona si-i lasa pe “haholi” in pula goala, fara iesire la mare sau la Dunare, cu care ocazie ajungea si-n Transnistria si rezolva problema odata pentru totdeauna, iar moldovanii si romanii ar fi tacut din gura ca niste mielusei, c-aveam Galatiul si Chisinaul in bataia prastiei. Sau, daca chiar voia sa faca pe modestul, lua si cele trei oblasturi din est (Lugansk, Harkov, Donetk), unde oricum nu-i picior de ucrainian, si era toata lumea multumita. Asa, a luat doar Crimeea… cacat! Pai, asta era oricum pamant rusesc de-acum 300 ani… ce mare isprava a facut?! Slab, foarte slab, gaspadin Putin… un presedinte patriot nu se rezuma la o simpla ciuguleala, ci ar fi dat cu Maidanul de pamant, sa le bage fascistilor frica-n oase!

Cand asa vorbesc oamenii pe strada si la carciumile din Moscova, ce sa ne mai miram de mirarea lui Putin? El se gandeste ca europenii si americanii sunt niste ingrati, pentru ca numai datorita lui, adica numai cumpatarii si dragostei lui de pace, n-a iesit razboi civil in Crimeea si ca totul s-a solutionat prin referendumuri si alte jucarele d-astea democratice: daca nu era el, sa-si tina in frau cainii razboiului, ce iesea? Pai, vedeti, bai, europenilor? (zice Putin in mintea lui). De ce sunteti acuma neam de traista si nu apreciati ce-am facut pentru voi? Nu v-a ajuns Yugoslavia?

In al treilea rand, domnul Putin are pregatite si alte maimute din cutiuta lui. Cu totii stim ca Mihail Formuzal e acum la Moscova, la niste discutii despre exportul de vinuri dinspre Gagauzia spre Rusia. Momentul mi se pare foarte potrivit, ca tocmai acum s-a nimerit pe la Kremlin si Evgheni Sevciuc, care cica are si el de discutat nu stiu ce. E drept, Transnistria nu prea vinde vinuri, dar niste Kvint, acolo, s-o mai gasi de exportat! Daca nici acum, atunci cand?!

In al patrulea si ultimul rand: pentru cine are curiozitatea sa-i citeasca pe postacii de pe siteurile marilor cotidiene europene, surpriza e tonul extrem de critic al postacilor. Dar nu la adresa domnului Putin, nu! Ci a propriilor guverne, pentru ca indraznesc sa propuna sanctiuni impotriva regimului de la Moscova. Dimpotriva, comentariile postacilor sunt in general pline de simpatie la adresa lui Putin si a politicii de mana forte. In esenta, ura lor e directionata impotriva Uniunii Europene, vazuta ca vinovatul principal pentru faptul ca ei si-a ratat vietile (dupa cum se stie, postacii nu sunt oameni impliniti, in general), iar Putin le este simpatic din motivul “Dusmanul dusmanului meu este prietenul meu”. Pai cu o asemenea coloana a cincea in interiorul UE, cum sa nu-si permita domnul Putin ce vrea?! Sa nu uitam, postacii sunt votanti in tarile lor si electori pentru Parlamentul European, iar in lumile lor mici, probabil ca multi sunt si lideri de opinie. Acolo unde se-aduna zece prosti, sigur apare si-un postac ca sa le exprime parerea!

Nu vreau sa arunc pisica, dar dintre postaci se remarca prin virulenta francezii (ca de obicei), italienii, spaniolii si grecii. Nicio surpriza: dupa cum se stie, sarantocii n-au patrie.

Secesionism rusesc vs secesionism european

Concluzie: atunci când va apărea, secesionismul în Rusia nu va fi decât praf în ochi. Secesionismul european este un fenomen social real, bun sau rău, nu contează; dar e ”pe bune”, adică rezultată din evoluția naturală a societății. Pe când în Rusia, secesionismul va fi de la bun început inventat de politicieni și de mâna lungă (”serviciile”), fără nicio treabă cu ce se întâmplă realmente în viața socială rusă.

Catalonia, Scoția, Valonia, Secuimea... secesionisme europene, în diferite stadii, cu diferite șanse de reușită. Oricum, un lucru e clar: guvernele centrale nu le vor, se împotrivesc cât pot acestor mișcări. Dar nu le neagă nicio clipă veridicitatea, nu le consideră manipulări ale altor guverne centrale... în esență, le respectă, deși le desconsideră ca adversari politici.

Sami, Karelia de Vest, Baltica, Don... ”republici” care nu există, dar care ar putea apărea cândva, ca prin minune, dacă centrul permite (iar, în cazul Republicii Don, n-are niciun motiv să permită!). Mai mult: dacă centrul ordonă. Iar dacă centrul e împotrivă, nu numai că aceste mișcări secesioniste vor dispărea ca fumul, dar nici nu vor apărea vreodată. Cât despre dialogul lor cu centrul și despre respectul pe care acesta ar fi dispus să li-l arate... nici poveste!

Concluzia concluziei: dacă secesionismele rusești vor câștiga, o vor face cu sprijin rusesc. Dacă secesionismele europene vor câștiga, o vor face tot cu sprijin rusesc.

Parafrazând, se poate spune că secesionismul e un sport care se joacă în trei și pe care-l câștigă întotdeuna rușii.

Don Republic

O întrebare simplă: cât își doresc își doresc rușii din Laponia, Karelia sau Kaliningrad ”eliberarea”? Cât cred ei că independența față de Moscova e un lucru bun? Răspuns: zero barat. Dacă vor face cândva (și eu cred că vor face) valuri pentru independență și pentru integrarea europeană, o vor face la ordin. Nu ca polonezii, românii, ungurii sau finlandezii care chiar cred în libertatea și în europenitatea lor, nu; acești ruși vor face ceea ce vor face pentru că asta li se va spune să facă, punct! Fără discuții. Ai mișcat în front? Zdup, la bulău!

Există însă într-un colț al Rusiei niște oameni care, fără a da doi bani pe ”europenitate” (nici nu știu ce-i aia, iar dac-ar știi, ar râde), pun foarte mult preț pe libertate. A lor, bunînțeles. Mai mult, au și avut-o, se pot raporta la ceva concret, istoric: între 18 mai 1918 și 7 ianuarie 1920 a existat Republica Don (Donskaya Respublika), unul dintre cele mai hotărâte bastioane ale celor deciși să fie liberi, în timpul Războiului Civil (s-au bătut și cu Albii, și cu Roșii, pe rând). Iar ăsta nu doar un episod izolat, că doar de-aici au pornit mari revolte împotriva centrului, trei pe vremea Rusiei Imperiale (conduse de Razin, Bulavin, Pugaciov) și una pe vremea Rusiei Sovietice (”revoluția” de la Novocerkassk, în 1962), nemaivorbind că în timpul războiului, nemții au recrutat de-aici o foarte valoroasă trupă de voluntari antisovietici. Cum s-ar zice, libertatea are rădăcini adânci pe malul drept al Donului!

E posibil ca politica de finlandizare dusă de Moscova împotriva Europei să aibă un efect neprevăzut: rușii dintre Don și frontiera ucrainiană să ceară și ei un stat al lor, independent. Ce s-ar întâmpla atunci, că doar asta nu face parte din scenariile Kremlinului? Ei bine, s-ar întâmpla ce s-a întâmplat totdeauna în Rusia când cetățenii au venit cu inițiative proprii, în loc să aștepte indicațiile de la centru: represiunea. Dură, nemiloasă, eficientă.

Da, dar cât de eficientă? Adică, mișcarea secesionistă ar fi înăbușită, iar liderii ar muri accidental (regret obștesc!), dar despre ea s-ar afla. În Europa. Și, cât de tâmpiți să fie europenii, o concluzie tot ar trage!

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).