Lacul Roșu, masivul Făgăraș

Nu e ușor să campezi la Lacul Roșu! Ce, am zis eu că-i ușor?! Și nu e ușor să campezi pentru că nu-i ușor să ajungi acolo, ba, ca să fiu cinstit, e chiar foarte greu: în octombrie 2014, niște amici de-ai mei erau să moară pe una din „cocoașele” culmii Dara, după ce rătăciseră drumul și boschetăriseră ca proștii, ore și ore și ore, prin jnepenișul de sub traseu (nu mă întrebați ce căutau ei „sub” traseu și nu „pe” traseu! Întrebați-i pe ei!). Nici măcar n-au ajuns la lac, l-au zărit a doua zi, așa, din fuga cailor, în timp ce se hurducau disperați la vale ca să ajungă la o sursă de apă, că înnoptaseră adăpându-se din propriile lor salive, ceea ce vă doresc și vouă, dar nu mie. Eu, unul, prefer berea rece.

Un om isteț (nu, nu mă suspectați, nu este cazul) procedează în felul următor: include Lacul Roșu în traseul de creastă. Pare o aberație, din moment ce lacul nu e în niciun fel de traseu de creastă, dar ascultați-mă: în loc să mergi 10 ore ca psihopatul, de la Podragu la Urlea, ceea ce-a făcut și face toată lumea (cu mine inclusiv...), mergi frumos de la Podragu la șeuța aia dintre vârfurile Galbenele și Gălășescu Mare, iar de acolo cobori mult dreapta, până la tăul Valea Rea. E loc de cort? E! Este lume? Nu e nimeni. Apă ai, liniște ai, lemne de foc n-ai, așa că te culci devreme, că a doua zi urci iar în șeuță (da, îți ies ochii), mergi pe traseul de creastă până La Fundul Bândei (deasupra Lacului Urlea), dar nu cobori la lac, ci ieși din traseu și mergi direct spre sud, pe creasta secundară Bourețu. Treci peste vârfurile Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu, ocolești Lacul Mioarelor (cel mai înalt lac glaciar din România) și cobori în căldărușa Lacului Roșu.

Cobori, dar nu pui cortul decât dacă ești foarte prost: lacul n-are emisar. Adică scurgere. E băltit, superficial, cu un singur loc bun pentru sărit în cap (stâncile din partea nordică, în rest apa e ridicol de mică), și plin de larve de țânțari, nici vorbă să bei apă din el. Surpriza vine seara, dacă chiar ți-ai pus cortul acolo: ce credeai că ies din larvele alea de țânțari? Libelule?! Strânge tot și pleacă spre Lacul Gemenea, cum te-nvăț miercurea viiitoare.

***

Orice iubitor de munte a auzit de masivul Făgăraș, dar prea puțini au auzit de Lacul Gemenea, ceea ce este păcat. „Care Gemenea?!”, te întreabă oamenii, și au dreptate: care Gemenea, că-s două?

E-un obicei vechi și foarte trist al „botezătorilor” (savanților și exploratorilor care dau nume diverselor chestii, de la peșteri la ruine) să numeroteze ceea ce descoperă, în loc să-și bată capul și să fie creativi pentru fiecare răgălie, cum aș face eu dac-aș descoperi ceva, dar din păcate nu e cazul. Cele mai cunoscute exemple sunt vârful K2 din Himalaya (din masivul Karakorum, mai exact) și cetatea Troia, zisă de arheologi și Troia 1, Troia 2, Troia 3 și tot așa până la Troia 9, de-ți vine să zici vorba țăranului! Dar săracele lacurile Gemenea nici măcar de această minimă onoare n-au avut parte, că nu le-a numerotat nimeni. Nu există „Gemenea 1” și „Gemenea 2”, există doar „Gemenea”, patronim prin care poți desemna oricare dintre cele două lacuri, după cum ți se scoală (ceea ce este foarte urât). E, de campat am campat la Gemenea aia care este la o altitudine ceva mai mare decât Gemenea cealaltă, adică la aia care are și-un bordei abandonat, de unde am fi putut lua lemne de foc (dar n-am luat).

Și de ce n-am luat? Pentru că n-am făcut focul. Și de ce n-am făcut focul? Pentru că ne-am îmbătat ca niște spălătorese, de-aia. Vodcă, pe stomacul gol, la orele 16:00, pe cea mai cumplită arșiță trăită vreodată în Făgăraș, la 2500 de metri altitudine?! Mersi. Muci ne-am făcut, clește, tanc, leț, căpșună; nu știți cum e aia să fi „beat căpșună”? Trebuia să mă fi văzut pe mine pe opt seara, sâmbătă, 5 august 2017: îmi vomitam și sufletul, în timp ce ăilalți doi mă țineau cum puteau, să nu cad în lac și să mă-nec. Dobitoci! Lacul are un metru adâncime, n-aș fi pățit nimic, poate-mi făcea chiar bine. Iată, sunt iar un român adevărat, așa ca voi, așa ca noi: ceilalți sunt de vină, pentru că nu mi-au dau voie-n lac!

Am coborât duminică pe Valea Zârnei, fostă minune a Făgărașului, actualmente cimitir de mașini: după ce-a ras toate pădurile de pe versanți, firma de exploatare a abandonat acolo utilajele (buldozere, excavatoare, graifere, subansamble, anvelope etc), că să facă cost-cutting cu adusul lor până jos. Mă mir că i-au adus pe muncitori. Nu era mai ieftin să-i împuște-n cap, ca la Katyn?!

articole publicate în numerele 33 și 34 ale revistei Cațavencii

Zapiecek, Varșovia

Există un curios triunghi emoțional despre care nu se (prea) discută, așa că, fiind rugat să iau cuvântul... iată despre ce este vorba: polonii, românii și albanezii se află într-o relație. Da, da. E ca-n faza aia în care o gagică e convinsă că „are o relație” cu tine, pe când tu ești convins că voi doi faceți sex fără obligații, așa, pe prietenie, „pentru sănătate”. E, nu-i așa. Chiar deloc. Lăsați-mă să explic: albanezii îi admiră pe români, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude lingvistice (atât prin fondul tracic, cât și prin cel latin). Românii îi ignoră total pe albanezi, nu știu nimic despre ei, afară de chestii vagi, gen „sunt săraci” sau „sunt hoți”. Românii îi admiră pe poloni, îi iau ca pe un model de europenitate, se consideră prietenii și aliații lor, ba chiar și-un pic rude istorice („striviți între imperii”). Polonii îi ignoră total pe români, nu știu nimic despre ei, afară de chestii foarte precise, gen „sunt țigani” sau „sunt cerșetori și mai ales cerșetoare, d-alea cu puradelu-n brațe”. 

Nu că polonii s-ar considera lipsiți de prieteni, nici poveste: Franța și Ungaria sunt marii prieteni istorici ai Poloniei, iar britanicii și americanii sunt prietenii „pe val”, deși e clar că din propriul lor punct de vedere, și briții, și yankeii tind să-i trateze pe poloni cum îi tratăm noi pe albanezi, dar acum nu ne interesează punctul lor de vedere, ci al nostru. Iată-l: polonii se țin ca proștii cu coada pe sus.

Sunt în Varșovia, la Zapiecek (undeva în centrul lor vechi, unde-au renovat extensiv, dar tot mai au de muncă), și mi-e foame rău, parcurg repede meniul. Totuși, nu atât de repede încât să nu remarc trei feluri de mâncare (sau ingrediente, nu-mi amintesc exact), care cică sunt specialități regionale din sudul țării: bundz, mamałyga, bryndza. Hai, să fiu nebun! O chem pe fată și-o întreb ce-s alea. Îmi zice că ea nu știe limba, că este de la țară (este incredibil ce s-a golit Polonia de oameni! E disperare mare, recrutează antreprenorii pe oricine, așa o să fie și la noi, lasă că vedeți voi), dar c-o cheamă pe patroană, să-mi spună ea. Vine patroana (o nemțoaică, ce credeați?) și-mi explică doct că bulzul, mămăliga și brânza sunt preparate specific polone, niște bunătăți rare, habar n-am eu, pe care „Europa” le-a pierdut demult. Să-mi aducă?

articol publicat în numărul 33/2017 al revistei Cațavencii