Lacul Roșu, masivul Făgăraș

Nu e ușor să campezi la Lacul Roșu! Ce, am zis eu că-i ușor?! Și nu e ușor să campezi pentru că nu-i ușor să ajungi acolo, ba, ca să fiu cinstit, e chiar foarte greu: în octombrie 2014, niște amici de-ai mei erau să moară pe una din „cocoașele” culmii Dara, după ce rătăciseră drumul și boschetăriseră ca proștii, ore și ore și ore, prin jnepenișul de sub traseu (nu mă întrebați ce căutau ei „sub” traseu și nu „pe” traseu! Întrebați-i pe ei!). Nici măcar n-au ajuns la lac, l-au zărit a doua zi, așa, din fuga cailor, în timp ce se hurducau disperați la vale ca să ajungă la o sursă de apă, că înnoptaseră adăpându-se din propriile lor salive, ceea ce vă doresc și vouă, dar nu mie. Eu, unul, prefer berea rece.

Un om isteț (nu, nu mă suspectați, nu este cazul) procedează în felul următor: include Lacul Roșu în traseul de creastă. Pare o aberație, din moment ce lacul nu e în niciun fel de traseu de creastă, dar ascultați-mă: în loc să mergi 10 ore ca psihopatul, de la Podragu la Urlea, ceea ce-a făcut și face toată lumea (cu mine inclusiv...), mergi frumos de la Podragu la șeuța aia dintre vârfurile Galbenele și Gălășescu Mare, iar de acolo cobori mult dreapta, până la tăul Valea Rea. E loc de cort? E! Este lume? Nu e nimeni. Apă ai, liniște ai, lemne de foc n-ai, așa că te culci devreme, că a doua zi urci iar în șeuță (da, îți ies ochii), mergi pe traseul de creastă până La Fundul Bândei (deasupra Lacului Urlea), dar nu cobori la lac, ci ieși din traseu și mergi direct spre sud, pe creasta secundară Bourețu. Treci peste vârfurile Dara, Hârtopu Darei și Mușetescu, ocolești Lacul Mioarelor (cel mai înalt lac glaciar din România) și cobori în căldărușa Lacului Roșu.

Cobori, dar nu pui cortul decât dacă ești foarte prost: lacul n-are emisar. Adică scurgere. E băltit, superficial, cu un singur loc bun pentru sărit în cap (stâncile din partea nordică, în rest apa e ridicol de mică), și plin de larve de țânțari, nici vorbă să bei apă din el. Surpriza vine seara, dacă chiar ți-ai pus cortul acolo: ce credeai că ies din larvele alea de țânțari? Libelule?! Strânge tot și pleacă spre Lacul Gemenea, cum te-nvăț miercurea viiitoare.

***

Orice iubitor de munte a auzit de masivul Făgăraș, dar prea puțini au auzit de Lacul Gemenea, ceea ce este păcat. „Care Gemenea?!”, te întreabă oamenii, și au dreptate: care Gemenea, că-s două?

E-un obicei vechi și foarte trist al „botezătorilor” (savanților și exploratorilor care dau nume diverselor chestii, de la peșteri la ruine) să numeroteze ceea ce descoperă, în loc să-și bată capul și să fie creativi pentru fiecare răgălie, cum aș face eu dac-aș descoperi ceva, dar din păcate nu e cazul. Cele mai cunoscute exemple sunt vârful K2 din Himalaya (din masivul Karakorum, mai exact) și cetatea Troia, zisă de arheologi și Troia 1, Troia 2, Troia 3 și tot așa până la Troia 9, de-ți vine să zici vorba țăranului! Dar săracele lacurile Gemenea nici măcar de această minimă onoare n-au avut parte, că nu le-a numerotat nimeni. Nu există „Gemenea 1” și „Gemenea 2”, există doar „Gemenea”, patronim prin care poți desemna oricare dintre cele două lacuri, după cum ți se scoală (ceea ce este foarte urât). E, de campat am campat la Gemenea aia care este la o altitudine ceva mai mare decât Gemenea cealaltă, adică la aia care are și-un bordei abandonat, de unde am fi putut lua lemne de foc (dar n-am luat).

Și de ce n-am luat? Pentru că n-am făcut focul. Și de ce n-am făcut focul? Pentru că ne-am îmbătat ca niște spălătorese, de-aia. Vodcă, pe stomacul gol, la orele 16:00, pe cea mai cumplită arșiță trăită vreodată în Făgăraș, la 2500 de metri altitudine?! Mersi. Muci ne-am făcut, clește, tanc, leț, căpșună; nu știți cum e aia să fi „beat căpșună”? Trebuia să mă fi văzut pe mine pe opt seara, sâmbătă, 5 august 2017: îmi vomitam și sufletul, în timp ce ăilalți doi mă țineau cum puteau, să nu cad în lac și să mă-nec. Dobitoci! Lacul are un metru adâncime, n-aș fi pățit nimic, poate-mi făcea chiar bine. Iată, sunt iar un român adevărat, așa ca voi, așa ca noi: ceilalți sunt de vină, pentru că nu mi-au dau voie-n lac!

Am coborât duminică pe Valea Zârnei, fostă minune a Făgărașului, actualmente cimitir de mașini: după ce-a ras toate pădurile de pe versanți, firma de exploatare a abandonat acolo utilajele (buldozere, excavatoare, graifere, subansamble, anvelope etc), că să facă cost-cutting cu adusul lor până jos. Mă mir că i-au adus pe muncitori. Nu era mai ieftin să-i împuște-n cap, ca la Katyn?!

articole publicate în numerele 33 și 34 ale revistei Cațavencii

Cabana doctorului Mărtoiu, masivul Făgăraș (I)

Nea Cătă e cel mai vechi prieten al meu, și cam singurul supraviețuitor din „gașca de la bloc” (toți am făcut parte, cândva, dintr-un astfel de grup); restul băieților sunt care morți, care expatriați, care căzuți la patima beției, care prin pușcării, ospicii, aziluri sau „rehab”-uri. Nea Cătă a rămas pe baricade și combate; pe cine combate? Evident, pe mine mă combate: „Bă, nea Mihăiță, numai de prostii te ții! Cad guverne, cad avioane, cade Franța la idee, jubilează popii după lansarea lui «Mantras of War», iar tu ne fuți la melodie cu spațiile tale! Pe cine interesează, mă, că umbli tu năuc prin munți, că ești sărac și n-ai bani de Thassos?”. Are și nea Cătă dreptatea lui. Nu interesează pe mai nimeni!

Dar „mai nimeni” nu înseamnă, totuși, „nimeni”. Sunt destui „interesați”. E adevărat, mai puțin săraci (nici nu e greu!). Îi poți găsi pe munți, dar și la (anumite) concerte, și la maratoane sau crosuri, și la Gaudeamus, și la triatloane, și la Marșul Bicicliștilor, și-n corporații, și la meciurile de rugby, și-n Piața Universității, și la schi în Austria, și-n Centrul Vechi și, da, vara în Thassos! Cine naiba ne citește revista dacă nu acești „destui”? Fără ei, aș urla la lună!

Povestea cabanei doctorului Mărtoiu s-ar putea să-i „intereseze”, cum zici tu, nea Cătă, sau s-ar putea să nu. Dar e treaba lor să decidă, așa că iat-o:

cum urci de la cabana Valea Sâmbetei (altitudine 1401 metri), dai în creastă în Fereastra Mică a Sâmbetei (2191), faci stânga pe creastă până în Fereastra Urlei (2336), cobori pe punct albastru până la lacul Urlea, unde pui cortul. Asta poate oricine. A doua zi, însă, încerci o agerime: urci înapoi în creastă, o iei spre sud, pe lângă vârfurile Dara, Hârtopu și Mușetescu, lași pe dreapta, în căldare, splendidul lac Roșu, cobori pe creasta piciorului Bourețu până în curmătura Căpățânii, apoi urci iar până în vârful Căpățânii (1903). Sub vârf, pe un mic platou înierbat, la limita pădurii, e cabana doctorului Mărtoiu, unde poți rămâne liniștit peste noapte, că nu te tulbură nimeni: doctorul e mort demult.

va urma

text publicat in numarul 50/2015 al revistei Catavencii