Baruri pre-europene (I): Cireșica, Dorobanți, Grădinița

Poza e de pe strada Șelari, nu de pe bulevardul Elisabeta, am pus-o aici pentru culoarea locală (comunism, București etc); chestia e că sunt dator cu acest text, măcar că mi se face pur și simplu scârbă numai când înșir, în minte, aceste patru silabe: Ci-re-și-ca. Puah! Da, am fost dat afară de acolo, nu fac un secret din asta, cândva între 1990 și 1996 (nu mai știu exact când, subconștientul a șters acel fișier din memorie, probabil ca să mă protejeze): nu, nu eram beat, nu făceam scandal, nu mă legasem de femeia vreunui interlop, nimic din toate asta. Pur și simplu, un chelner m-a înhățat de cot imediat ce intrasem, m-a pilotat spre ușă și m-a scos în stradă, catadicsind doar să spună: „N-ai tu față de «Cireșica»”. Avea dreptate.

Pentru că, de ce? Pentru că era o cloacă de securiști, de-aia. În afară de „Nicorești” (cel de pe Toamnei, îl știe toată lumea), nu exista un local în București mai infestat decât „Cireșica” – iar asta ar trebui să limpezească, după mulți, mulți ani, de ce glumele din revista noastră, despre un fost prim-ministru și despre un fost președinte (cum c-ar bea acolo până la ultimul leuț), erau într-adevăr atât de dureroase pentru aceștia; noi știam și ei știau că a bea la Cireșica însemna altceva decât a bea, însemna a aparține cuiva, a fi sclavul cuiva, altcuiva decât alcoolului. Așa cum, de pildă, Starbucks e un brand, Cireșica era un stigmat. Scriu „era”, deși spațiul mai există, fizic, dar e-nchis. Și probabil că închis o să rămână: nimeni nu-i nebun să-și bage banii-ntr-un cal mort.

Totuși, de ce „Cireșica”? De ce le-a cășunat securiștilor tocmai pe acel loc anume, și nu pe altul? Nu știu, nu cred că știe cineva, dar eu măcar am o teorie. Se numește „Teoria Mihai Buzea” și iată de ce: bănuiesc că proto-securiștii au pățit, demult, ceea ce am pățit și eu, adică au fost dați afară de la vechea terasă „Cireșica”, cândva în deceniul al patrulea din secolul trecut, iar atunci când au ajuns ei la putere, s-au răzbunat cu asupra de măsură: au demolat terasa (unde cântase Zavaidoc, unde se simțiseră bine „burghejii” iar comuniștii fuseseră nimeni), au furat numele și l-au transferat bodegii lor murdare, murdar-slinoasă cu pretenții, așa cum le plăcea lor, cum își imaginau ei luxul, rafinamentul, opulența (cu mochetă de culoarea căcatului!). O singură dată am văzut ceva similar: localul Old Monarchia, din Budapesta, perla kadarismului, acum un jeg decrepit (dar care, spre deosebire de Cireșica, încă există). Iar pentru tineri: a bea la Cireșica (ieri) era ca și cum ai purta papuci cu blană (azi).

***

Nevastă-mea susține până-n ziua de azi că prima dată m-ar fi prezentat prietenelor ei la o ieșire „cu fetele” la Pizza Hut, acolo peste drum de ASE, la parterul hotelului Sheraton. Așa o fi. Problema e că nu-mi amintesc absolut nimic: „Erai cu Săndel și cu încă un băiat, eu ți-am zis că puteți sta la masa noastră, dacă vreți, tu ai zis da-da, bine-bine, v-ați așezat, ați băut bere și n-ați zis nimica, m-ați scos din minți. Fetele nici n-au înțeles care dintre ei erai tu. Stăteai cu ochii-n gol ca și-acuma... mă, tu auzi ce-ți spun?”.

În 1985 eram elev de-a șaptea, în gimnaziu, și n-aveam nicio posibilitate de-a câștiga un ban al meu, stăteam la mila lui taică-meu, să-mi dea „de buzunar”, dar nu m-ajungeam niciodată. Ce era să fac? Am zis „da” când nemernicul de unchiu-meu, securistul pensionat, m-a întrebat dacă vreau să spăl mașini la ambasada Tunisiei (acum, acolo e Tucano), unde lucra el ca „om de serviciu” (i-auzi!). 200 de lei, o zi pe săptămână, duminica. „Și nu e muncă multă”.

Nu era, într-adevăr: nu-mi amintesc să fi spălat mai mult de două mașini pe zi. Unchiu-meu stătea pe-un scăunel, burtos, descins la haina lui de piele, își sugea dintele de aur și îmi dădea ordine răstite, cu voce mare, să audă doamna ambasador ce bine mă strunește. Curând m-am împrietenit cu Hamid, șoferul, și cu cei doi copii: cu băiețelul jucam „pase-pase”, iar fetiței îi desenam animale fantastice cu creta, pe asfaltul ud, ca să le ghicească (și le ghicea, era foarte isteață: „le griffon!”, „le sphinx!”, „la sirène!”), până se băga nemernicul: „Fă-i, bă, și-un porc copilului, ce-l tot chinui atât!”. „Păi ei sunt musulmani...”, spuneam, iar el m-amenința cu bătaia („Vezi că io nu știu multe”). 

Ultima dată, după muncă, Hamid ne-a luat cu el, la Autoservirea Dorobanți, în care se găsea mâncare (oribilă, infectă, dar mâncare, pentru că acolo era centru; în cartiere nu se găsea nimic), și m-a-ntrebat ce-o să-mi cumpăr cu cei 200 de lei din ziua aia. „Une joli casquette”, am zis, și jap, nemernicul m-a plesnit cu palma peste față, acolo la masa din mijlocul autoservirii. Că de ce vorbește gura fără mine. Că dacă am ceva de zis, îi zic lui și-i spune el lui Hamid (unchiu-meu neștiind boabă de franceză). Mda... de ce stau cu ochii-n gol la Pizza Hut. 

***

Când s-a-nchis Grădinița (chiar, când? În ce an?) nu am simțit nici urmă de tristețe, spre deosebire de generație mea de roacheri; nu-mi plăcuse niciodată locul ăla. O jale comunistă, o mizerie, o mânjeală. Halbe jegoase, vânzători urduroși cu aere de stăpâni, bere apoasă (cu detergent, ca să facă spumă), totdeauna coadă, totdeauna lupte pentru mese de tablă proastă, ruginite și șchioape. Când, în sfârșit, vânzătorul anunța că bagă bere la vânzare, roacări de la toate mesele se buluceau disperați să facă o coadă în fața punctului imaginar în care urma să fie adus butoiul (uneori era adus, alteori, nu). Ceartă, țigănie, se mai lăsa și cu câte-un cap în gură – și asta când eram între noi! Când teritoriul sfânt al Grădiniței era călcat de picior păgân (vreun depeșar, vreun folkist), lucrurile degenerau de la început, adică încă-nainte de-a veni butoiul. 

Iar după ce „trimișii” la coadă se-ntorceau la masă, cu brațele pline de halbe, începea ritualul flegmelor. Fiecare își bea însetat prima halbă, apoi și le cântărea din ochi pe cele două sau trei rămase, proclamând: „Bă, astea-s ale mele! Uite-aci!” și scuipa în fiecare, cât mai scârbos cu putință, astfel încât să nu-i treacă cuiva prin cap să-i ceară bere. Celui care nu rezista cu vezica plină și pleca aiurea la toaletă i se turna în halbă fie vodcă, fie scrum, fie scuipat. Pe înserat, când toată lumea era mai mult sau mai puțin foarte beată, începeau înjurăturile, mai întâi in house (la aceeași masă), apoi între mese, iar când se-nnopta se lăsa, în mod obișnuit, cu bătaie. Zice-se c-ar fi existat și „înnoptări” neobișnuite, în care nu s-a bătut nimeni cu nimeni. Se poate. Nu le-am prins, dar nici eu nu eram acolo mereu.

Peste nici patru ani, m-am regăsit cu localul, gata să nu ne recunoaștem; eu eram student, el se numea acum „Restaurant Elegant” și era cunoscut în tot orașul ca „Efes Pub”, că era ținut de niște turci, care vindeau halba cu cinci mii de lei, cam a șasea parte dintr-un salariu mediu. Era plin! Numai interlopi, numai târfe, numai basarabeni, numai traficanți de mașini, numai nemți roși de pofte. Acolo mi-am făcut ucenicia de picol și de chelner, acolo am văzut dedesubturile „afacerii cu bețivi” care este orice cârciumă, acolo am învățat cum se fură de la bogat (turistul străin) și se dă la săraci (polițistul și interlopul). Nici nu visam c-o să-mi folosească. Am vrut să-mi câștig viața ca intelectual, dar n-a fost să fie. În locul Grădiniței e acum McDonald’s. Da.

texte publicate în numerele 26, 32, 33 ale revistei Cațavencii