Pe 16 decembrie 1986 a inceput in capitala
Kazahstanului prima revolta anticomunista moderna. A fost inabusita in sange, buninteles,
si ingropata in uitare, pana la caderea Uniunii Sovietice (in 1991). Dupa aia a
devenit un reper al identitatii nationale, sub numele de Jeltoqsan, care
inseamna pur si simplu ”Decembrie” in limba kazaha.
Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun
ceva simplu, si anume ca e absurd sa ne credem unici. Sa ne proiectam in afara
lumii si a istoriei. E penibil sa ne dam rotunzi (”Noi am facut Revolutia si
l-am pus la zid pe Ceausescu, altii n-au facut nimic, ia mai da-i spre pula mea”),
pentru ca-i o tampenie: niciun popor nu-i singur pe lume si cu atat mai putin
unic. Romanii erau integrati intr-un sistem planetar, in sistemul comunist, si
nu si-au castigat libertatea decat atunci cand s-a prabusit sistemul, cel putin
in jumatatea lui ”europenizata” (adica Uniunea Sovietica si Europa de Est). Nu
inainte si nu de unii singuri!
Si mai vreau sa spun ceva: daca ne uitam
la 16 decembrie al kazahilor (din 1986) si la 16 decembrie al nostru (din
1989), putem sa ne dam seama ca am avut noroc. Se putea termina si altfel: ca
la ei. Arestari, schingiuri, executii fara judecata, vieti distruse. Da, pana
la urma s-a terminat bine, dar nu din
meritul cuiva anume si nici din cauza eroismului timisorenilor, ci din cauza ca
se copsese momentul istoric, iar romanii au scapat. In 1986, kazahii n-au
scapat, au luat-o grav. Nu e nevoie sa ne imaginam istorii contrafactuale (”Ce-ar
fi fost daca nu cadea Ceausescu?”), pentru exista istorii perfect factuale, ca
acest Jeltoqsan uitat de toata lumea. Si de mine. Sa-mi fie rusine!
