Tee Bar, Chambéry

„[...] crezi, pesemne, că sunt ca dumneata, să fiu dat afară cu una cu două, terchea-berchea, haimana? Cine nu mă cunoaște aici și oriunde, cine nu mă iubește, unde nu sunt la mine acasă?” (Întâmpinarea crailor). Are și Nea Toma dreptatea lui: cine să nu-l cunoască, cine să nu-l iubească, unde să nu fie la el acasă? Că doar nu-i ca mine, terchea-berchea, haimana! Și pentru că Nea Toma e cine e, îi datorez un răspuns la întrebare („A fost sau n-a fost?”).

S-a-ntâmplat că revista a publicat un text (http://www.catavencii.ro/baruri-europene-ocardinals-chambry/), ce-a născut mari suspiciuni de fraudă, de postadevăr sau de minciună, cum vreți să-i spuneți. Am fost luat la întrebări în următorul context: la masa lui Nea Toma, patru dârlăi și fiică-sa, Miha. Dârlăii, gata, pe impresionare. Unul povestea cum a mâncat el, de politețe, ficat crud de vițel (delicatesă!) și aproape că i l-a vomitat în poală adjunctului de la RG, pe vremuri, la Paris. Altul, cum s-a rătăcit el, iarna, prin păduri nepătrunse, până a reușit să ajungă la autostrada de centură a Minskului. Al treilea declara sus și tare că după el e topită o blondă din Juan les Pins, ceva rar, ceva deosebit, pictoriță, sculptoriță și vitri... vitro... creatoare de vitralii. Ce era să spun? Am spus și eu ceva! Decât nimic...

Am intrat în Charlie’s Bar din Chambéry, am intrat în O’Cardinal’s, am intrat în Saint-Léger, am intrat în Dis Vins, am intrat în Tee și-am mai intrat încă într-unul, pe care l-am uitat. Atât. Am intrat. Am avut acolo o lucrare de-o săptămână, la niște copaci de la terenurile de golf, și-n fiecare seară trebuia să-l căutăm pe angajator, să-i lăsăm niște chei. Sunam după muncă, ne spunea unde e, ne duceam, intram, ne întreba cum a mers în ziua respectivă, apoi îi făcea semn chelnerului că avem trei halbe din partea lui, să le bem la bar (colegul, una, eu, două, ca mai bătrân). Voia să facă pe socialistul în fața partenerilor lui de golf, adică el, marele boss, bea cot la cot cu muncitorii, cu transpirații, cu noroiții, pentru că, nu-i așa, într-o mare democrație europeană, toți oamenii sunt frați. În rest, e corect ce-am scris: la Charlie nu intri dacă nu cunoști pe cineva, iar în seara aia s-au nimerit niște soldați care cântau. Dar atât. N-am cântat și eu cu ei (atât mi-ar fi trebuit!). „Fricot” nu l-am auzit în cântec, l-am citit pe meniu, când m-a rugat colegul să traduc și m-am încurcat. Nea Toma? Mulțumit?

articol publicat în numărul 15/2017 al revistei Cațavencii

Brit’ Hotel, Chambéry

„Ești ieftin”, mi-au spus aproape toate fostele mele prietene, înainte de a mă părăsi. Să nu credeți că vorba asta nu mi-a lăsat o traumă! Mi-a lăsat, cum să nu. Dar, dacă nu răsucești cuțitul în rană, nici n-ai cum să scapi de ea, heya?

Da, sunt ieftin: mănânc ieftin, beau ieftin, muncesc ieftin... mă cazez ieftin. Așa, și? Să mi se taie capul? Uite, la Chambéry am stat la Brit’, lângă autostradă, și nu numai că n-am murit, ba chiar m-am simțit foarte bine (mă rog, mi-am luat și oleacă de beri în cameră, dar asta-i altă discuție) și n-am de gând să reneg vreodată Brit’-ul, ieftin sau neieftin. Plus că... !

Ajungem seara la cazare, frânți de muncă, și ne băgăm direct la somn. A doua zi, iar (plus beri la pachet), a treia zi, iar. Contractul e gata, din țară vine cineva (actuala mea soție) să-mi țină de urât, am și eu timp și bani să mă plimb prin fosta capitală a Savoiei franceze, și nu-mi pare rău deloc: orășelul e modest, dar munții sunt splendizi, iar lacul (Le Bourget) e cel puțin merituos (eu unul m-am bălăcit ca un purcel, deși n-ai voie, dar e foarte mare și doar o foarte mică parte a țărmului e supravegheată). Seara e diferită de cele precedente, adică, gata cu crăpelnița de la supermarket și cu berile în cameră, mergem la restaurant, desigur, în corul de glume dubioase ale băieților („Mihai, mare boier!”). Cina nu e cine știe ce, dar eu reușesc să mă pilesc fulgerător și să mă fac de râs, plângând (la propriu) după briceagul meu sard, pe care o fostă mi-l adusese din Sassari, de la mama lui (cadou!). Că dacă nu eram dobitoc, nu-l țineam în bagajul de mână, să tai cu el salamul pe ziar, în aeroport, îl puneam frumos în bagajul de cală și-l aveam și-n ziua de azi. Dar, de! Dumnezeu e mare, îți dă, ba-ți bagă și-n traistă, dar când te vede prost, se scârbește și-ți și scoate.

A doua zi, deși mă durea capul cum numai voi știți, m-am plimbat cu dumneaei prin centrul istoric al Chambéry-ului, braț la braț, romantic, deși mie mi-era târșă c-o să scăpăm trenul. Habar n-aveam eu care era planul: „Uite un magazin de bricege! Vrei să-ți cumpăr unul?”. Am intrat, bonjurică, bonjurică, voasi mesieu’, avem acilea un briceag frumos, la doar 99 de euro; observați, vă rog, acest mâner splendid, translucid, din corn de girafă! Practic, aveți noroc, este un lot special care-i întâmplător la reducere! M-am uitat în ochii lui și mi-a întins alt briceag: „10 euro, cu mâner din lemn de fag”. Am și acum briceagul ăla savoiard (pe nume „opinel”), ce mi-a câștigat puncte grele în ochii colegilor de muncă, dar despre asta, altă dată, cu altă ocazie.

articol publicat în numărul 32/2016 al revistei Cațavencii