„Banal” înseamnă exact asta, adică n-am ce povesti despre Renion. Am dormit bine, am mâncat bine, am băut bine (la parter e și restaurant, și bar; la bar găsești bere locală la draft, ceea ce este lucru mare în Kazahstan, și vorbesc pe bune. Ceea ce pare banal în Europa nu e banal deloc dincolo de Ural. Masivul și fluviul, vreau să spun, că astea două-s „frontiera”, cică. Simbolică, nu poate fi luată în serios decât dacă le ai cu simbolurile. Altfel, între Europa și Asia nu există nimic care să semene cu o demarcație geografică), și asta ar fi fost tot.
Dacă la recepție nu era Irina. Dar, pentru că la recepție lucra Irina, eu am ceva de povestit. Nu-i ceva teribil și nu vine din faptul că Irina era blondă (deși era) și nici din faptul c-ar fi venit noaptea la mine-n cameră (n-a venit); ci din faptul că era diferită. Să mă explic: și eu, ca oricine din țara asta, sunt rusofob moderat, în sensul că pot vorbi c-un rus ca c-un om, dar până la un punct. Știți la ce mă refer: toate bune și frumoase, noroc, noroc, c-o fi, c-o păți, până ajungem la Crimeea, la „sfânta” Rusie, la Velikaia Otecistvenaia Voina și la alte prostii pe care rusul le suge odată cu laptele mamei, e imposibil nu să i le scoți din cap, dar măcar să-l faci să le discute rațional. Nu zic c-am vorbit cu Irina așa ceva, nicidecum; dar ea zâmbea. Trebuie să explic că în cultura kazahă nu se zâmbește, e ca pe la noi, prin satele de câmpie din Oltenia profundă sau din Bărăgan – despre omul care-ți zâmbește se spune că „râde ca prostul”. Așa și kazahii: cât erau de recepționere fetele alea de la recepție, când vorbeau se încruntau de ziceai că-s gata să sară la bătaie. Irina, însă, zâmbea, a zâmbit mereu cât timp vorbeam și vorbea. I-am spus observația mea și ea mi-a zis: „Știți, așa este la noi, în Europa”.
