Ce ne mai place
să ne comparăm cu bulgarii! Ce mai place, cum mai gâfâim de plăcere, ca scroafa
sub vier! Când ne râde tot Vestul și zice să suntem ”a doua cea mai săracă țară
a Uniunii”, imediat ricanăm, cu satisfacție: ”Da, da’ Bulgaria e încă și mai
săracă decât România!”. Cu asta
ne-am scos: în mințile noastre tulburi nu ne mai vedem ultimii oameni, ci penultimii.
Un succes remarcabil, într-adevăr!
Vă reamintesc că
și generația părinților noștri a făcut această comparație de-a lungul a celor
peste 40 de ani de comunism: dintre toate țările comuniste europene, nu România
avea cel mai scăzut nivel de trai, ci Albania! Hip, hip, ura, și atunci am reușit
să evităm cu măiestrie ultimul loc!
Dar iată ce am găsit
în cartea* acestor doi cercetători, foarte obiectivi, după părerea mea: o listă
cu numărul de organizații civice anticomuniste din Est, unele din țări
”independente”, altele din țări ale URSS. Cu alte cuvinte, câți oameni au avut
curaj să se organizeze și să protesteze, la noi și la alții? Care a fost gradul
de implicare al cetățenilor în spațiul public al țării lor?
Iată concluziile:
Polonia a avut 60 de organizații active, Ungaria 21, Lituania (!) 18, Bulgaria
13, Estonia (!!) 10, România... 2. Două ”organizații”, mari și late, care
deschidă pliscul și să spună ”Nu e bine, nu ne este bine!”. Să facem acum
comparația între Bulgaria și România, în privința civismului cetățenesc: cine
sunt ultimii oameni? Și la ce distanță de penultimii (excludem Estonia, că
ăia-s un milion în toată țara)?!
Asta e tot, dar
de fapt nu e, pentru că nu contează atât numărul acestor organizații, cât
vizibilitatea lor, notorietatea, cât de mult erau cunoscute de public, cine le
erau liderii, care le era activitatea... pe scurt, ”cine erau dizidenții și ce
voiau ei”. La acest capitol, România stă mai rău decât m-aș fi putut aștepta, decât
s-ar fi putut aștepta oricine; nici chiar acum, la 25 de ani de la căderea
comunismului, românii habar n-au cine le-au fost dizidenții! Am scris
”românii”? Minciună! Eu nu
știu cine au fost dizidenții și ce-au făcut ei! Serios, uite: una din
organizații, scrie în carte, era condusă de Petre Mihai Băcanu, și aproape
reușise publicarea unui ziar ilegal, într-o ediție de 2000 de exemplare.
Cealaltă ”organizație” ? Habar n-am! Știu că Radu Filipescu, Gabriel
Andreescu, Dan Petre sau Andrei Pleșu au luat atitudine în nume propriu, dar nu
știu ca vreunul dintre ei să fi condus o ”organizație”!
Concluzia ?
În 1989, România era într-o situație cu mult mai proastă decât Bulgaria. Mult,
mult mai proastă: poporul român era mai îndobitocit decât cel bulgar, elitele
intelectuale era mai ”mute” decât cele bulgare, iar elitele noastre comuniste
erau mai tâmpite decât cele ale bulgarilor.
Dacă există un
”miracol românesc”, atunci ăsta e: cum dracu’ am reușit să le luăm fața
bulgarilor, cel puțin în statistici? Sau, mai direct spus: cât de credibile
sunt statisticile?!
*Problems
of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America, and
Post-Communist Europe, de Juan Linz și Alfred Stepan.
